Cine l-a cunoscut pe poetul Nichita Stănescu va avea totdeauna multe de spus, dar cred că absolut nimic negativ, fiindcă nu bârfea, nu se certa cu nimeni, nu ocolea să declare franc cunoscuților săi tot ceea ce avea pe inimă, tot ce simțea. Puteai să abordezi cu el orice subiect, fiindcă era un spirit diletant de mare clasă, dar cel mai mult îi plăcea să vorbească despre poezie și cam totdeauna începea cu ditirambi despre Eminescu, al cărui urmaș se considera, pe bună dreptate că este și că, la rândul lui, el a fost chemat să prevestească viitorului pe un alt mare poet român, de indiscutabilă elită, pe care îl descria în cuvinte impresionante: "El va fi neasemuit de frumos, zicea Nichita, și toată ființa lui, chiar și trupul lui vor fi de o neasemuită vorbire. Se vor usca lacrimile fetelor părăsite, iar îndrăgostiții vor vedea păsări cu gâtul uimitor de lung întretăind soarele la amurg. El însuși va fi foarte fericit, dar toată ființa lui va revărsa un fel de fericire a vorbirii, încât toate tinerele fete, auzindu-l, îi vor purta cuvintele ca un cercel de diamant." Eu cred că în acest strălucitor portret s-a referit la el însuși atunci când notase asemenea cuvinte... Vedeți, cam acesta era stilul lui de exprimare, chiar și în convorbirile banale. Dacă însă ciuleai mai bine urechile la tot ce spunea Nichita, chiar dacă vorbea despre o ceapă sau despre o groapă cu noroi din drum, ai fi observat că monologul ori dialogul său nu formulau altceva decât o neîntreruptă poezie. Ba uneori se exprima direct în versuri cu rime spontane, improvizate pe loc, după care râdea, încât te întrebai de unde le mai tot scoate... Din acest motiv, un fost coleg de clasă cu el, medicul A.M., îmi spunea anul trecut că majoritatea colegilor lui de liceu, până să-l cunoască mai bine, considerau că poetul o lua adesea mult cu discuțiile pe arătură, dar după ce și-au dat întru târziu seama că tot ce spunea el nu era nicidecum o ciudată stare nefirească de exaltare, ci un exercițiu non-stop de creație, căci el se juca cu cuvintele, cu împerecherea lor în alăturări care mai de care mai bizare și mai inedite, jonglând cu figuri alambicate de stil ce-i umpleau spontan gura, după ce colegii lui s-au obișnuit bine cu stilul său original de vorbire, toți îl căutau, îl provocau, îl trăgeau de limbă, dându-i lui Nichita apă la moară să mai debiteze noi și noi minuni lingvistice, cu totul și cu totul inedite. "Dacă aș fi avut pe vremea aceea un reportofon ascuns lângă mine și dacă aș fi transcris tot ce auzeam din gura lui Nichi și aș fi publicat sub numele meu - mi-a mărturisit în glumă fostul lui coleg -, aș fi devenit, probabil, o "dublură" a poetului, la fel de respectată"... Nu cred că au mai existat asemenea cazuri în România.
Am avut norocul să fiu, la Ploiești, la Liceul "I.L. Caragiale", colegul mic de liceu al lui Nichita Stănescu. Am avut aceiași profesori, aceeași școală primară de băieți, Școala numărul 5, nu departe de casa lui. Tot acolo am fost și eu elev. Profesorul lui de limba română, Constantin Enciu, astăzi un distins intelectual, destul de sănătos și în vârstă de 92 de ani (singurul din dascălii noștri care mai trăiește), a fost și profesorul meu. În clasă cu Nichita se afla unul din prietenii lui cei mai buni, criticul Eugen Simon, viitorul președinte al Academiei Române, care, neîndoios, a jucat un rol destul de mare în încurajarea și promovarea poetului. Viața a făcut ca și la Universitatea din București, la facultatea de Filologie pe care au urmat-o cei doi colegi, să o urmez și eu. Și acolo am avut cam aceiași dascăli universitari.
Pe când eu începeam primele clase de liceu, ei îl sfârșeau. Am fost cu toții niște norocoși, deoarece am avut șansa să fim instruiți de niște profesori excepționali, cărora le vom fi pururi recunoscători.
Când am intrat în acel faimos liceu, l-am găsit acolo pe Nichi sau Nini, cum îi ziceau toți, ca fiind ... "poetul oficial" al tuturor liceenilor de la Caragiale. Nu-i plăcea să-l strige nimeni pe primul nume de botez, Hristea (" - Hei, Stănescule, nu te mai iscăli cu numele Hristea Stănescu, îi zicea domnul profesor de istorie Nicolae Simache, fiindcă așa îl chema pe un mare erou de la Mărășești! Semnează-te Nichita Stănescu, chiar dacă primul e nume rusesc, dar sună frumos.") Într-adevăr, Nichita era nume rusesc, fiindcă și mama lui era o rusoaică de viță nobilă venită în România din cauza prigoanei bolșevice. Totuși, poetului nu-i plăcea să-l strige nimeni Nichita, ci îi ruga pe toți să-i zică Nini și mai rar Nichi. Cu toate acestea, colegii îl porecleau Bunicul, nu știu de ce. Probabil pentru că era blând și sfătos, neobosit povestitor, ca un bunic... Mai târziu, iarăși nu știu de ce, colegii i-au schimbat porecla în Grasul, fiindcă era înalt și solid, fără să fie însă deloc gras... Recita, minunat, ca un actor, diferite versuri, la serbările școlii, totdeauna numai din poeziile proprii, și mi-l amintesc cu multă claritate, parcă-l văd și acum: era aproape un copil. Era un adolescent blond, frumos ca un zeu, cu ochii albaștri, înalt, zvelt și îi plăcea să se îmbrace numai în albastru. Locuia lângă liceu, pe strada Buciumului nr. 1, iar prin fața casei lui treceam destul de des. Toată fața lui Nini era numai un zâmbet cald. Atât fetele cât și băieții spuneau că este unul dintre cei mai frumoși tineri din liceu. În recreații ajunsese ca un punct de atracție. De aceea toți roiau în jurul lui și el se simțea adulat, fericit, motiv pentru care le zâmbea tuturor cu prietenie. Nu am văzut până la el altă ființă omenească cu atâta forță de atracție, măcar că, pe vremea aceea, nici vorbă nu era de celebritate. Știa să cânte la pian, știa să danseze, să cânte la orgă, știa să deseneze frumos (era cel mai bun caricaturist din liceu și... trebuie să mă laud că el, împreună cu colegul meu de clasă, Horia Busuioc, responsabil artistic cu Gazeta de perete a școlii, fără ca Nini să mă cunoască personal, mi-au făcut o reușită caricatură la gazeta de perete a liceului, cu mine călare pe uriașul cerb împăiat din holul clădirii, căci fusesem prins de doi elevi din clasa a XI-a pe când încercasem un asemenea exercițiu original de echitație, și dus pe sus la cancelaria directorului Andrei Vijoli care m-a admonestat cu severitate, dar... m-a iertat. Dacă păstram acea caricatură color, f. reușită - în special cerbul, căci eu nu semănam! - ar fi fost o piesă de mare valoare). Nini vorbea perfect rusește (normal, fiind prima lui limbă maternă), iar profesorii de franceză Preda și Bâzu vorbeau cu poetul liceului numai în franțuzește. De asemenea, Nini era unul dintre cei mai activi membri ai cercului de matematică ai liceului, motiv pentru care profesorul Ion Grigore (liceul "Caragiale" se află astăzi pe Strada Ion Grigore!) îl obliga să-și publice ecuațiile la "Gazeta de matematica", seria A, care apărea la București. Acolo a debutat el prin anul 1955, ca un avansat "rezolvitor" de probleme, înainte de a debuta ca poet cu versuri în "Tribuna" din anul 1957... Îmi amintesc că Nichita, împreună cu alți colegi de clasă au fost arestați pentru câteva ore de securitatea ploieșteană, în urma faptului că, pe holul scărilor care duceau la etajul al doilea, apăruseră niște afișe anticomuniste și promonarhice imprimate în mai multe locuri pe pereți cu ștampile de gumă. Spre seară au fost eliberați, întrucât adevăratul vinovat a fost prins în urma unui denunț. Fusese pârât de un "binevoitor" coleg de clasă care l-a văzut pe când imprima ștampilele pe brâul de ulei de culoarea muștarului. Colegilor nu le venea să creadă când i-au văzut teferi a doua zi la școală. Nini se reîntorsese cu același zâmbet fermecător pe buze, fiindcă mulți erau convinși că Nichita era autorul. Nu a spus nimanui dacă a fost bătut sau nu de securitate. În orice caz, cu aplauze nu au fost primiți acolo, căci vinovat-nevinovat, securitate întâi te molesta și abia apoi te ancheta "în forță". Eliminarea lui Nichita Stănescu, hotărâtă în ritm de urgență de consiliul pedagogic al liceului, care era deja semnată cu ordin special de domnul director Andrei Vijoli, proful nostru de geografie, poreclit Þăranul, a trebuit să fie imediat contramandată, iar Vijoli a răsuflat ușurat, fiindcă și el ținea la Nichita. După această pătăranie, popularitatea lui Nini s-a dublat. Zilnic, prietenii făceau același cerc în jurul lui și, cu toate că era atât de căutat și apreciat de mulți, n-am remarcat nici urmă de mândrie și dispreț față de alții. A fost poate cel mai prietenos om din câți am văzut.
De câteva ori, în timpul recreațiilor, a trebuit să merg la el în clasă, nu departe de sala noastră de cursuri. În clasa lui Nichita aveam un vecin, Jean Popescu, care stătea în spatele băncii lui Nini (Jean, ajuns primarul orașului Boldești-Scăieni, ne-a părăsit și el acum câteva luni). A intra în clasa lor era o problemă serioasă, uneori chiar riscantă, căci elevii de serviciu de acolo nu prea lăsau pe copiii străini să le calce pragul. Când am fost prins de doi din aceștia, ei au vrut să mă dezbrace și în timp ce voiau să-mi dea pantalonii jos, a sărit pe ei Nichita și i-a îmbrâncit cât colo strigând la ei: "Ce-aveți măi cu copilul, așa vă fac colegii când intrați și voi prin alte clase?" Iar mie mi-a spus: "Ferește-te, măi puștiule, că ăștia-s cam dilii la cap și nu știu prea multe!"
Din acei ani ai copilăriei, l-am mai văzut pe Nichita de câteva ori, dar nu am stat niciodată de vorbă cu el, ci numai cu mama și sora lui care au plecat și dânsele dintre noi. Astăzi 31 martie, ziua lui de naștere, Marele Blond ar fi împlinit 78 de ani. Moartea poetului nu a putut ucide dragostea și respectul imens pe care românii, tineretul în special, i-o poartă cu devoțiune. Mormântul lui de la cimitirul Belu, aflat lângă mormântul lui Eminescu este zilnic vizitat de sute de oameni. În țară i s-au ridicat mai multe busturi, dar cea mai frumoasă statuie este aceea ridicată în centrul municipiului Ploiești ("Îngerul cu aripile rupte"), lucrată de sculptorul Ștefan Macovei, prietenul poetului, și inaugurată la 24 septembrie 1999.
Nichita Stănescu a revoluționat limbajul artistic al limbii române. Poeziile lui au fost traduse în multe limbi. Cititorii români și străini au descoperit în poezia acestui român o filosofie cu totul originală și un registu relativ aparte, în care omul și Terra devin deopotrivă obiecte cosmice; cuvintele, la fel ca și culorile, sentimentele, frigul, lumea vegetală și animală, muzica sferelor, dragostea, tăcerea, senzația de abisal și de altitudinal, de tragic și absurd, de grotesc și sublim, de lucid și afectiv, ne copleșesc sufletul unde tristețea umană "aude nenăscuții câini/ pe nenăscuții oameni cum îi latră."
Ar trebui să memorăm cu toții următoarea proorocie a marelui poet:
Vor veni timpuri minunate
când echilibrul rece al stelelor
se va rupe, și când
șirurile celor care au fost
se vor uni cu cei care sunt...




| index