Cu toată ploaia de afară, care nu se grăbește să se materializeze, m-am încumetat, ca o palidă recompensă pentru eforturile pe care le depune prima doamnă sau altfel spus, doamna și stăpâna inimii mele, să-i coc niște porumb dulce.
Ca o reciprocă, nemărturisită, mi-aș fi dorit pentru masa de seară, asta pentru că suntem la vârsta amintirilor și mai ales că suntem în plină recesiune, o mămăligă prăjită.
Amintirile ei, de pe vremea bunicilor, a serilor cu porumb copt în spuză, versus amintirile mele, după o zi întreagă de oboseală cu mămăligă prăjită și apoi înmuiată în lapte cald, nefiert.
Metafizica mă frământă ca o durere de burtă și nu știu asupra cărui aspect să zăbovesc mai întâi.
Faptul că zilele trecute ne-am trezit de dimineață, la ora 6, cu niște mascați la ușă, punându-ne automatele în piept pentru că au greșit adresa, ar fi un element dar mai important decât acesta îmi pare că primăria Mogoșoaia se află în proces cu firma cu care are contract pentru asigurarea iluminatului public, proces în urma căruia nu este lumină pe strada Muzelor pentru că nimeni nu mișcă un deget și asta de câteva luni.
Poliția comunitară a redus posturile și mașinile comunitarilor și aceștia nu mai patrulează pe la plebe. Singura zonă în care se mai fac simțite patrulele este un fel de „Primăverii” local. M-am decis să scriu dar oscilez încă între a aborda o temă socială sau tema pragmatismului, sau cum s-o numi el, în dragoste așa cum promiteam unei colege. Acest demers ar trebui să-l pornesc dar nu înainte de a trage o linie clară de demarcație între dragoste și iubire.
Pentru a scrie despre dragoste ar trebui să fac o incursiune adâncă până în perioada în care homo erectus a renunțat la împerecherea accidentală și a decis că femeia, reproducătoare a speciei, este mai utilă în preajma sa pe o perioadă mai lungă de timp.
Femeia, mai slabă fizic, ajunsese să trăiască sub protecția bărbatului care îi era stăpân. Ea era ascultătoare și nu manifesta semne de nesupunere pentru că stăpânul nu se purta rău lovind-o sau privând-o de cele necesare. Postura de „pereche a lui homo erectus”era dobândită prin răpire și în schimb el oferea lipsa grijilor materiale.
Privind în contemporaneitate, dar în alt plan, putem constata că acest tip de comportament feminin este regăsit la o anumită categorie de femei cu mare vizibilitate mondenă. Omul cavernelor adesea își schimba partenera dar asta nu însemna că el își neglija femeile sau progeniturile. Femeile aveau grija copiilor lui și astfel clanul creștea în număr și putere, o familie numeroasă putea dobândi mai lesne hrana, putea socializa, își putea diminua grijile individuale.
Curiozitatea, dorința de cunoaștere, dorința de noi și noi experiențe și experimente, determinate de evoluția circumvoluțiunilor l-au condus pe omul despre care vorbesc spre a fi privat de fericirea simplă și strict limitată la acel ciclu despre care vorbeam.
Chimia ce determina răpirea femelelor s-a păstrat până în zilele noastre dar s-a diversificat ca receptare.
Nu toți bărbații beneficiau de o masă musculară impresionantă sau de dexterități superioare privitoare la procurarea hranei.
Chimia atracției primare a determinat apariția unei alte căi de a obține femela.
Primele daruri, fără o utilitate strict materială, cu tentă estetică, cum ar fi un șirag de scoici, o floare sau un grup de flori, o blană mai rară, au primit în schimb un zâmbet, o atingere tandră, neumbrită imediat de instinctul primar. Toate aceste „favoruri” obținute de bărbații mai slabi fizic în detrimentul brutelor, au marcat un firav început a ceeace, mult mai târziu, urma să se numească iubire. Odată cu această nouă cale în a obține împerecherea femeia a descoperit posibilitatea de a spune nu, chiar dacă în forul intim axista un da enorm.
Bănuiesc că în aceeași perioadă au apărut, în limbajul uzual sinonimele, germenii metaforelor prin comparații, enunțurile declarative, mai mult sau mai puțin reale.
Atât masculul cât și femela, tacit, au ajuns la concluzia că e plăcut sî-i spui celuilalt ce ar dori să audă, să-ți atingi fizic potențialul partener în locurile și în modul în care ți-ar face ție plăcere.
Poate că ar fi cazul să mă apropii de clipa când voi încerca o oarecare delimitare a dragostei de iubire.
Chiar dacă dragostea este sorgintea iubirii evoluția speciei umane a dus până la nevoia de iubire, nepresupunând și dragostea care să ducă la perpetuarea speciei. Hazardându-mă aș putea să afirm că, dacă în zorii civilizației dragostea a dus la primii germeni ai iubirii odată cu apariția culturii și a civilizației s-a ajuns la situația paradoxală în care cele două noțiuni au putut exista chiar independent una de cealaltă.
Pe calea evoluției dragostea carnală a dus la noi explorări și posibilități iar imaginația și excesele au dus la rafinamente sexuale și chiar perversiune.
Aici discuția poate fi împinsă foarte departe întrucât sistemele de referință au evoluat și ele iar tablele de valori nu s-au mai suprapus.
Moraliștii au născut legile ce obligau amorul să se deghizeze în iubire și să se dezvolte numai între hulubele religiei și a legii.
Dragostea nu a ținut niciodată seamă de aceste opreliști și adesea a dus la o fericire pe durată determinată (fericirea perpetuă existând numai în transcedent) sublimând adesea în depresii sau chiar sinucideri. Instituirea familiei de către legile de tot felul a dus la gândul că instituția căsătoriei este acea îngrădire din care sunt mult mai mulți cei care vor să iasă decât cei care vor să intre.