La prima vedere, ai putea fi tentat să arunci o etichetă: artă naivă. Cu nuanță peiorativă sau nu, ar fi o abordare complet greșită. Să vedem și de ce. Pictura naivă este privită îndeobște ca o soră vitregă și infirmă a marilor curente și direcții dezvoltate în arta plastică universală a ultimelor două secole. Sub această denumire se descrie fenomenul apariției la sfârșitul secolului al XIX-lea și continuând în secolul al XX-lea a unor creații aparținând unor individualități care nu au frecventat școli de artă, ci au ajuns să-și constituie, pe cont propriu, atât viziunea, cât și mijloacele de exprimare plastică. Acești artiști mai sunt încadrați în diverse categorii, precum: “pictori populari”, “primitivi moderni”, “artă instinctuală”. Apărută pe fondul civilizației tehnologice, al exceselor uniformizatoare din producția industrială, arta naivă reprezintă în toate momentele sale o formă de afirmație a individualității. Artistul naiv are starea ideală de receptacol și de restituire a realului, lipsindu-i pentru aceasta instrumentele unei instrucții plastice.

E o stare de ingenuitate, o abandonare a oricărui eșafodaj artistic, istoric constituit, și captarea “adevărului prim”. Fabulosul acestei arte nu se suprapune celui din viziunea infantilă, unde zonele nedescoperite instaurează forme fantastice; în perimetrul artei naive se comunică o realitate care a trecut prin sensibilitatea artistului, păstrându-și farmecul și prospețimea. Spunem pictură naivă pentru că modul de interpretare nu respectă reguli. Nici măcar la nivel cromatic.

Viziunea artistică a Marianei Samoilă ne propune, însă, ceva diferit. Aici, ingenuitatea copilului ni se evocă prin mijlocirea instrumentelor plastice ale adultului trecut prin școală, educat în spiritul normelor tehnice și estetice. Avem de-a face cu o evadare, nu cu o nevinovată și dulce ignoranță. Omul matur se revoltă și își găsește sprijin și reper în copilul care nu l-a părăsit niciodată, care continuă să locuiască înlăuntrul său. Este un act de retragere în ludic, în vârsta inocenței. Astfel, cele 8 pânze sunt executate cu judecata și mâna adultului, și numai trecute prin filtrul privirii copilului care a fost cândva și care a supraviețuit în interiorul său ca într-o carcasă protectoare.

De la copil, artista împrumută sinceritatea dezarmantă, totală, naturalețea, firescul. Pictatul nu mai este un exercițiu care se joacă după reguli stricte, care presupune constrângeri. Și totuși, Mariana Samoilă poartă mereu cu sine cunoștințele acumulate în anii de studiu, nu le neagă și nu le trădează nici un moment. Fiindcă ea nu se dorește a fi un om mare ce desenează ca un omuleț, dar ca un om mare ce privește lumea prin ochii unui omuleț. Este, dacă vreți, o mică dedublare. De altfel, fiecare tablou expus este concentrat în jurul unei conotații autobiografice; este legat de un moment, o impresie, o trăire, o convingere din existența cotidiană a Marianei Samoilă.

Pictorița nu ne propune concepte intelectuale pretențioase, nu ne plictisește cu veleități bombastice. Dimpotrivă. Totul este simplu ca în desenele pe asfalt ale copilăriei, deși într-o manieră elaborată, desigur. Deci, nici o clipă, superfluu. Aceasta se vădește pornind chiar de la formatul și dimensiunile identice ale pânzelor. Nici la nivel compozițional, nu se complică. Avem de-a face cu verticale și orizontale, cea mai simplă, dar nu simplistă, abordare din acest punct de vedere.

Uneori, poate intervine o senzație de încărcare la nivel vizual. Este foarte multă culoare, apar multe elemente decorative. De ce? Răspunsul extrem de pertinent ne parvine tot din partea autoarei: “Pune un copil să aleagă dintr-un morman de carioci colorate!”. Ar fi într-adevăr o probă dificilă de răbdare pentru adult și o misiune imposibilă pentru cel mic.

Titlurile alese sunt mai mult decât grăitoare. Și au acea îmbinare magică dintre grăuntele de umor bosumflat și involuntar, pe de o parte, și … de visare, impregnată de vraja basmelor, atât de specifică celor mici. “Oamenii mari sunt de căcat”, alături de chipul îmbufnat și revoltat până la lacrimi al fetiței din tablou, nu mai reclamă nici o explicație. “Prințesa cu pantofi roșii” ne introduce într-un segment autobiografic clar, lucrarea făcând parte dintr-un proiect intitulat “Jurnalul copilăriei mele”. Drăgălașul personaj întruchipează imaginea-portret pe care autoarea o avea pe vremea când ea însăși era o fetiță asupra ideii de prințesă. Aceasta era musai să aibă părul extrem de bogat, înțesat de cârlionți neapărat aurii, să fie o apariție plină de grație și delicatețe și… obligatoriu să poarte pantofi roșii din lac. Viziune, pe care, în mod parțial, puțin romantic, puțin desuet, artista încă o mai păstrează cu privire la imaginea, atitudinea și comportamentul ce ar trebui să caracterizeze o femeie.

Ajungem apoi la “Bicu’ de Crăciun”, “Bebicu’” fiind porecla prin care își alintă nepoțica de soră. Aici avem adevărata măsură a dragostei și duioșiei pe care pictorița o poartă Copilului. Imaginea fantomatică și plină de iubire a copilului dorit și visat răzbate cu multă pregnanță din seria celor trei “Landouri”, cărora li se alătură “Pătuțul”. Fiecare “Landou” are o culoare-simbol. Roșul dragostei, în cazul viitorului copil, pe care Mariana Samoilă și-l dorește nespus. Violet regal, în onoarea nepoțelului ce va veni în curând pe lume. Și alb, pentru copilul-înger, sintagmă ce plutește într-o arie duală: să fie oare vorba de copilul ideal, de ideea de copil sau de sufletul copilului mort?

Mariana Samoilă se simte atrasă și oarecum înrudită cu viziunea operei tinerei artiste Anne-Julie Aubry. Abordarea plastică este total diferită însă. Mijloacele vizuale la care recurge Aubry o apropie foarte mult de lumea imaginată și țesută în jurul celebrului brand dedicat adolescentelor din întreaga lume, “Emily The Strange”. Fetița de 13 ani, cu tenul palid și părul întunecat, cu tunsoarea ei în stil asiatic, singuratică și ușor sumbră, ducând cu gândul la generația de puberi emo ai zilelor noastre sau, ceva mai departe în timp, la micuța Wednesday Addams, amintește în egală măsură de desenele tip animé. La Mariana Samoilă, o pârghie sigură o reprezintă ilustrația de carte autohtonă din publicațiile pentru copii, așa cum mi-o amintesc din multe cărticele de colorat, unele incluzând povestioare și poezii, care îmi erau atât de familiare în urmă cu 20-25 de ani.

Chiar dacă în iureșul de forme și culori pătrunde ca un val răcoros o oarecare doză de melancolie, lucrările Marianei Samoilă își impun, fără drept de tăgadă, bucuria și prospețimea care numai într-un surâs de copil pot pe de-a-ntregul să încapă.