Acasă la Eminescu


Lui Dumitru Grumăzescu

Lansarea la Iași a cărții mele de debut, ,,Eseuri despre înțeles”, va rămâne pentru amintiri un șir frumos al unor zile de primăvară.

Călătoria, întâmplările, potrivirile stanii și conținutul dens al vieții mele pentru acel răstimp sunt încă prezente. Au trecut de atunci aproape trei luni, din 27 aprilie 2012.

Alina Manole a netezit drumul spre întâlnirea cu acei oameni din Iași pe care i-am privit cu ochii celui ce caută niște rudenii păstrate de Eminescu, în propria sa parte de țară. Bineînțeles că ei nu știau despre căutătura privirilor mele și se comportau ca niște oameni obișnuiți, ceea ce și erau. Și totuși nu erau.

Cine este Alina Manole? Este o persoană sensibilă. Ne-am cunoscut, cu ani în urmă, pe www.poezie.ro și ne-am împrietenit pe baza unor forțe ce lucrează prin similitudini în mințile noastre, pe undeva între poezie și filozofie. Oferta ei de a lansa cartea la Iași, la cenaclul Virtualia, am privit-o înainte cu un an, ca pe ceva indefinit și prea îndepărtat.

Dar cine este Dumitru Grumăzescu? Pentru că gazda cea adevărată a lansării carții, a mea și apoi a cărții în sine, este chiar acest domn. În primul rând nu credeam ca mai pot exista prin lume astfel de domni. Undeva între pitoresc și artă, între boemie și muncă, între râs și tragic, între sensibil și nepăsare, între istorie și prezent stă un om ce pare a fi unul obișnuit dar care nu este.

Cu o vestimentație ce anunță neobișnuitul și un comportament undeva între public și prienenesc, m-a primit la orele 18.00, în ușa Galeriilor sale, adică a unui întins magazin de antichității și anticariat, domnul Dumitru Grumăzescu.

În sala magazinului său, o zonă de o întindere semnificativă este decorată și oferită lui Mihai Eminescu. Eu făceam, înainte de ști, de a junge acolo și de a vedea, un fel de metaforă din gândul meu de a merge ,, acasă la Eminescu” pentru a-i duce cartea ,,Eseuri despre înțeles”.
Credeam că mergând la Iași, la invitația Alinei Manole, în ambianța comună a unei Case de cultură, voi avea poate, senzația indusă de mine, mie însumi, că : ,,- Iată, prietene, cele patru eseuri scrise cu sufleul tău, sufletului lui Eminescu, adăpostite în carte, au ajuns în Moldova cea semnificativă și terestră.” Adică mi-am făcut datoria, pentru propriile mele gânduri, de a duce simbolic textele din carte în apropierea poetului preferat.

Dar lucrurile nu erau așa, ci cu totul altfel și diferit. Parcă anume, vreme de 50 de ani, domnul Dumitru Grumăzescu, își închinase toată pasiunea unei vieții complexe și complicate, după cum am putut să o întrezăresc, să creeze un sanctuar, asemănător celor din mânăstirile budiste, dar nu lui Buda, ci poetului nostru național, ca eu să vin, acum, asemeni unui perelin, și să mă închin.

Aș vorbi acum despre uimire. Despre ,,foarte uimirea” mea de atunci. Dar nu merită să întrerup șirul ideii mari, aceea că undeva, în spațiul vorbirii limbii lui Eminescu, se găsește o astfel de sală cu un perete pe care chipul lui Eminescu, cel de pe coperta caietului cu linii, privea spre lansarea cărții mele.

Au privit atunci cu un anume interes spectatorii, parcă treziți din somn, acea exaltare a mea, pozitivă și uimită. Le-am spus, celor de față, despre faptul că nu îmi vine să cred. În dorința mea de a dărui lui Mihai Eminescu un exemplar al cărții, îl pot da totuși, într-o formă metafizică dar implinită, unui om. Unui om care nu este un funcționar al statului, pus să se îngrijească, contra unui salariu, de instituția poetului național. Aș fi fost trist, dacă o dăruiam unui astfel de slujbaș, firesc grăbit să fugă acasă la ai săi, după lansare, că ,,doar e vineri seara și chiar că ajunge”. Ci o dau unui om care se îngrijește singur și fără un câștig de chiar ființa poetului național.

Am lăsat acolo cartea, în colecția domnului Domitru Grumăzescu, alături de multe zeci de mii de lucruri, litere, obiecte, imagini și idei care au o referire la Eminescu. El este mai degrabă un îngrijitor al acelui templu, a lui Eminescu, de care nu știusem și pe care nu îl voi uita vreodată.

A doua zi dimineața, înainte de a pleca, am zăbovit și lângă teiul lui Eminescu.

În drum spre casă, spre Ardeal, ,,trecând munții de aramă”, am încercat să înțeleg în sinea mea, despre firele încurcate ale vieții. După ce petrecusem următorele două zile, după cea de la Iași, vizitând mânăstirile din zona Nemțului eram cu mintea prinsă între Dumnezeu și Eminescu. Cred că Dumnezeu a dorit să mă răsplătească, ducându-mă acolo.

Am fost, poate, răsplătit pentru efortul meu de a simți ceva despre sufletul poetului. De a mă îngriji pentru asta de litere, de pagini și de coperți. Între cei prezenți la lansare, eu am simțit prezent și sufletul lui. Am și spus asta, acolo. Nu avea cum lipsi dintr-un loc în care i se ridicase un mic templu spiritual și în care se vorbea despre sufletului lui, nu ca și meserie, și nu pentru preamărirea vorbitorilor sau a auditoriului, ci în urma unor sacrificii.

Aș dori ca domunul Dumitru Grumăzescu să nu moară niciodată. Pentru că mă îngrijorează gândul că o să dispară acel spațiu dedicat prin suflet poetului Mihai Eminescu, pe care eu l-am definit aici, iubindu-l, ba templu, ba sanctuar. Nu este, de fapt, decât un perete al unui spațiu comercial, din centrul Iașului, în care oamenii de afaceri abia așteaptă să deschidă o alimentară.