Această carte este povestea unei disperări. Lumea aceasta este lăsată omului ca o enigmă care trebuie dezlegată. Toată viața mea - momentele ei bizare, dereglate precum și meditațiile mele apăsătoare - s-a scurs pentru a dezlega enigma. Am ajuns efectiv la capătul problemelor a căror noutate și întindere m-au exaltat. Pătruns în locuri de întâlnire nebănuite am văzut ceea ce nici o pereche de ochi nu a văzut.

I CRITICA MISTICISMULUI

Experiența interioară răspunde necesității în care mă aflu - și existența umană împreună cu mine - de a pune totul în cauză (sub semnul întrebării) fără vreun răgaz admisibil. Această necesitate poate acționa în ciuda credințelor religioase dar ea are consecințe cu atât mai complete cu cât nu mai avem aceste credințe. Presupozițiile dogmatice au dat limite experienței: acela care știe deja nu poate merge dincolo de un orizont cunoscut.
Am vrut ca experiența să ducă acolo unde ea se îndreaptă, nu să o îndrept spre un sfârșit stabilit în prealabil. Și spun imediat că ea nu duce la nici un port (ci la un loc de rătăcire, de non-sens). Am vrut ca non-cunoașterea să fie principiul - pentru aceasta am urmat cu o rigoare și mai aspră o metodă în care creștinii excelează (ei se angajează pe această cale atât de departe pe cât dogma le-o permite). Dar această experiență născută din non-cunoaștere rămâne în picioare. Ea nu este infailibilă, nu o trădăm dacă vorbim despre ea. Dar la întrebările cunoașterii ea smulge spiritului însuși răspunsurile pe care încă le mai avea. Experiența nu relevă nimic, nu poate nici fonda credința, nu o poate nici părăsi.
Experiența este supunerea la îndoială, în febră și în angoasă, a ceea ce omul știe despre faptul de a fi. Dacă în această febră el are o înțelegere oarecare el nu poate zice "am văzut aceasta, ce am văzut este așa", el nu poate zice "l-am văzut pe Dumnezeu, absolutul sau adâncul lumilor", el nu poate zice decât "ce am văzut scapă înțelegerii", iar Dumnezeu, absolutul, adâncul lumilor nu sunt nimic dacă nu sunt categorii ale înțelegerii.
Dacă aș spune cu certitudine: "l-am văzut pe Dumnezeu" ceea ce văd s-ar schimba. În locul necunoscutului de neconceput - în fața mea sălbatic de liber, lăsându-mă în fața sa sălbatic și liber - aș avea un obiect mort și lucrul teologului - la care necunoscutul ar fi aservit pentru că, în cazul lui Dumnezeu, necunoscutul obscur pe care extazul îl revelează este aservit să mă aservească (faptul că un teolog renunță, după aceea, la cadrul stabilit semnifică doar că acest cadru este inutil, el nu este pentru experiență decât o presupoziție la care trebuie să renunțăm).
În tot cazul, Dumnezeu este legat de salvarea sufletului - în același timp și de alte raporturi ale imperfectului cu perfectul. Ori, în experiență, sentimentul pe care-l am despre necunoscutul asupra căruia am vorbit este în mod tenebros ostil ideii de perfecțiune (servitudinea însăși, acel "trebuie să fie").
Citesc Dionisie Aeropagitul (Numele divine, I, 5): "Cei ce, prin renunțarea intimă la orice operație intelectuală, intră în uniune intimă cu lumina inefabilă ... nu vorbesc despre Dumnezeu decât prin negație." Aceasta se petrece din clipa în care experiența revelează și nu presupoziția (în măsura în care, în ochii aceluiași, lumina este "rază a tenebrelor", el poate merge până la a spune, după Eckhart "Dumnezeu este neant"). Dar teologia pozitivă, fondată pe revelația Scripturilor, nu este de acord cu această experiență negativă. La câteva pagini după evocarea acestui Dumnezeu pe care discursul nu îl cuprinde decât negându-l, Dionisie scrie (Ibid., I, 7): "El are asupra creației o putere desăvârșită ..., toate lucrurile se întâlnesc în El ca în centrul lor, recunoscându-l drept cauza, principiul și sfârșitul lor..."
Aupra "viziunilor", simplele "cuvinte" și alte "consolațiuni" des întâlnite în extaz, sfântul Ioan al Crucii arată dacă nu ostilitate cel puțin rezervă. Experiența nu are pentru el sens decât în perceperea unui Dumnezeu fără formă și fără lume. Sfânta Tereza nu acorda ea însăși valoare în final decât "viziunii intelectuale". În mod similar, eu țin la perceperea lui Dumnezeu, fie și fără formă sau lume (viziunea sa "intelectuală", nu cea "sensibilă"), pentru o oprire în mișcarea care ne duce către perceperea mai obscură a necunoscutului: a unei prezențe care nu se mai deosebește cu nimic de o absență.
Dumnezeu diferă de necunoscut prin aceea că o emoție profundă, care vine din profunzimile copilăriei, se leagă mai întâi în noi de evocarea sa. Necunoscutul dimpotrivă ne lasă reci, nu se face iubit până nu varsă în noi toate lucrurile ca un vânt violent. În același mod imaginile bulversante și termenii medii la care recurge emoția poetică ne emoționează fără greutate. Dacă poezia interoduce straniul, ea o face prin intermediul familiarului. Poeticul este ceva familiar care se dizolvă în straniu și noi împreună cu el. El nu deposedează niciodată întrutotul deoarece cuvintele, imaginile dizolvate, sunt încărcate de emoții deja încărcate, fixate în obiecte care le leagă de domeniul cunoscutului.
Perceperea divină sau poetică este pe același plan cu vanele apariții ale sfinților prin aceea că noi putem, încă, prin ea să ne însușim ceea ce ne depășește și, fără a îl cuprinde ca pe un bun cel puțin legându-l de noi, de ceea ce ne-a pătruns deja. În acest fel noi nu murum cu totul: un fir ținut fără îndoială dar un fir legat îl percepe în mine (aș fi putu sparge noțiunea naivă Dumnezeu rămâne ființa căreia Biserica i-a fixat rolul).
Noi nu suntem complet deposedați decât mergând, fără a trișa, în necunoscut.
Este partea pe care necunoscutul o oferă experienței lui Dumnezeu - sau a poeticului - marea lor autoritate. Dar necunoscutul impune, în cele din urmă, o autoritate fără amestec.
II EXPERIENÞA - SINGURA AUTORITATE, SINGURA VALOARE

Opoziția la ideea de proiect - care ocupă o parte esențială din această carte - este atât de necesară în mine că, odată ce am scris planul detaliat al acestei introduceri, nu îl pot respecta. Abandonând, pentru un timp, execuția și trecând la post-scriptum (care nu era prevăzut) nu pot decât să îl schimb. Voi respecta acest proiect în aspectele secundare. În ceea ce mă privește îmi apare limpede ceea ce este: contrariul meu însumi în calitate de proiect.
[...]
Experiența interioară neputând avea principiul nici într-o dogmă (atitudine morală), nici în știință (cunoașterea nu poate fi nici sfârșitul nici originea), nici într-o cercetare a stărilor care îmbogățesc (atitudine estetică, experimentală), nu poate avea altă preocupare și altă finalitate decât ea însăși. Deschizându-mă către experiența interioară am fixat, prin aceasta, valoarea, autoritatea. Nu mai pot de acum să am altă valoare sau altă autoritate. Valoarea, autoritate implică rigoarea unei metode, existența unei comunități.
Numesc experiență o călătorie la capătul posibilului din om. Fiecare poate (alege) să nu facă această călătorie dar, dacă o face, aceasta presupune să fie negate autoritățile, valorile existente, care limitează posibilul. Din faptul că ea este negarea altor valori, altor autorități, experiența având experiență pozitivă devine ea însăși, în chip pozitiv, metoda și autoritatea.
Cu toate acestea, experiența interioară a avut alte finalități decât ea însăși, în care plasam valoarea, autoritatea. Dumnezeu în Islam sau în Biserica Creștină; în Biserica budistă această finalitate negativă: suprimarea durerii. A fost posibil, de asemenea, de a o subordona cunoașterii, cum face ontologia lui Heidegger.
Dar că Dumnezeu, cunoașterea, suprimarea durerii încetează să fie scopuri convingătoare în ochii mei; dacă plăcerea extrasă dintr-o stare extatică mă stânjenește, mă contrariază chiar, ar trebui ca imediat experiența interioară să mi se pară vidă, imposibilă, fiind de acum lipsită de o rațiune de a fi ?
Întrebarea nu este deloc proastă. Absența unui răspuns formal (de care m-am lipsit până acum) a sfârșit prin a-mi produce o mare neliniște. Experiența însăși mă desfăcuse în bucăți iar pe aceste bucăți, neputința mea de a răspunde le termină de sfâșiat. Am primit un răspuns din altă parte: ea cere o solitudine pe care, în acest moment, am pierdut-o. Am pus întrebarea unor prieteni, lăsând să se vadă o parte din dezordinea mea: unul dintre el (M. B.) a enunțat pur și simplu acest principiu: experiența însăși este autoritatea (doar că autoritatea se expiază - se ispășește).
În acel moment acest răspuns mă liniști, lăsându-mi doar (precum cicatricea greu de vindecat a unei răni) un rest de angoasă. Am măsurat influența ei în ziua în care am elaborat proiectul unei introduceri. Am văzut atunci că ea punea capăt dezbaterii asupra existenței religioase, că ea avea chiar influența galileeană a unei răsturnări în exercițiul gândirii, că ea se substituia, în același timp, tradițiiilor Bisericii și filosofiei.
De ceva timp, singura filosofie care trăiește, cea a școlii germane, tinde să facă din cunoaștere ultima extensie a experienței interioare. Dar această fenomenologie acordă cunoașterii valoarea unei finalității la care ajungem prin experiență. Este un aliaj dubios: partea oferită experienței este, pe rând, prea mare și prea mică. Cei care îi asigură acest loc trebuie să simtă ce ea debordează, printr-un imens posibil, întrebuințarea la care ei se rezumă. Ceea ce păstrează în aparență filosofia este puținătatea de acuitate a experiențelor de la care pleacă fenomenologii. Această absență a echilibrului nu rezistă la punerea în joc a experienței până la limita posibilului. Atunci când a merge până la capăt înseamnă cel puțin aceasta: ca limita care este cunoașterea să fie depășită.
De partea filosofică este vorba de a sfârși cu diviziunea analitică a operațiilor, prin aceasta scăpând de senzația vidului interogațiilor inteligente. De parte religioasă problema rezolvată este mai gravă. Autoritățile, valorile tradiționale, de mult timp nu mai au sens penzru un mare număr de persoane. Iar critica căreia i-a sucombat tradiția nu mai poate fi indiferentă celor al cărui interes este extremul posibilului. Ea se leagă de mișcările inteligenței care vrea să-și extindă limitele. Dar - este incontestabil - avansul inteligenței a avut ca efect secundar diminuarea posibilului într-un domeniu care a părut străin inteligenței: acela al experienței interioare.
Este puțin spus diminuare. Dezvoltarea inteligenței duce la o desecare a vieții și, prin "retur", la îngustarea inteligenței. Dar dacă enunț principiul: "experiența interioară însăși este autoritatea" ies din această neputință. Inteligența a distrus autoritatea necesară experienței: prin acest mod de a tranșa, omul dispune din nou de posibilul său și acesta nu mai este vechiul, limitatul ci extremul posibilului.
Aceste enunțuri au o aparență teoretică obscură și nu văd nici un remediu dacă nu acela de a spune: "trebuie găsit sensul din interior". Ele nu sunt demonstrabile logic. Trebuie să trăiești experiența, ea nu este accesibilă cu ușurință și chiar, considerată din afara inteligenței, ar trebui să vedem o sumă de operații distincte, unele intelectuale, altele estetice și altele morale și toată problema ar trebui reluată. Decât din interior, trăită până la transă, ea apare ca să unească cea ce gândirea discursivă trebuie să separe. Dar ea nu unește mai puțin aceste forme - estetice, intelectuale, morale - conținuturile diverse ale experienței trecutului (cum este Dumnezeu și Pasiunea sa) într-o fuziune care nu lasă în afară decât discursul prin care se încearcă separarea acestor obiecte (făcând din ele răspunsuri la dificultățile morale).
Experiența dobândește ca finalitate fuziunea obiectului cu subiectul, fiind ca subiect ne-cunoașterea, ca obiect necunoscutul. Ea poate lăsa să se spargă deasupra agitația inteligenței: eșecurile repetate nu o servesc mai puțin decât docilitatea ultimă care se poate atinge.
Odată aceasta atinsă ca o extremitate a posibilului vine de la sine înțeles că filosofia propriu-zisă este absorbită, că, fiind deja separată de simpla încercare de coeziunea a cunoștințelor care este filosofia științelor, ea se dizolvă. Și dizolvându-se în acest nou mod de a gândi, ea se dovedește a nu mai fi decât moștenitoarea unei teologii mistice fabuloase, dar mutilată de un Dumnezeu și făcând tabula rasa.
Separarea transei de domeniile cunoașterii, sentimentului, moralei, este cea care obligă la constituirea de valori reundind în afară elementele acestor domenii sub forma de entități autoritare, când trebuia să nu căutăm mai departe ci, din contră, să ne întoarcem în noi înșine pentru a găsi ceea ce lipsea din ziua în care am contestat aceste construcții. "Eu însumi" nu este un subiect izolându-se de lume ci un loc de comunicare, de fuziune a subiectului și obiectului.

III PRINCIPII ALE UNEI METODE ȘI ALE UNEI COMUNITÃÞI
Când distrugerile inteligenței au terminat de dărâmat edificiile despre care am vorbit, viața umană simte o lipsă (dar nu chiar o slăbiciune totală). Această comunicare care merge departe, această fuziune pe care ea o îndeplinea până atunci printr-o meditație asupra obiectelor care au o istorie (patetică sau dramatică) cum este Dumnezeu, părea că nu se mai poate atinge. Trebuie deci să alegi - sau rămâi fidel, cu obstinație, dogmelor căzute într-un domeniu al criticii - sau renunți la singura formă de viață ardentă, la fuziune.
Dragostea, poezia, sub o formă romantică, au fost căile prin care (noi) încercam să ieșim din izolarea, din uniformizarea unei vieți în puțin timp privată de cea mai vizibilă soluție. Dar când aceste noi soluții vor fi de natură de a nu ne face să o regretăm pe cea anterioară, aceasta devine inaccesibilă sau este considerată așa, pentru cei care au fost atinși de critică: prin aceasta viața lor a fost privată de o parte din posibilul ei.
Cu alte cuvinte nu se ajunge la stări de extaz sau de beție decât dramatizând existența în general. Credința într-un Dumnezeu trădat, care ne iubește (în asemenea măsură că moare pentru noi), ne răscumpără și ne salvează, a jucat multă vreme acest rol. Dar nu se poate spune că, în lipsa acestei credințe, dramatizarea ar fi imposibilă. De fapt alte popoare au cunoscut-o și, prin ea, extazul fără a cunoaște Evanghelia.
Putem spune doar aceasta: că dramatizarea are în mod necesar o cheie, sub forma unui element incontestabil (decident), fără a cărui valoare nu poate exista dramă ci doar indiferență. Astfel din clipa în care drama ne atinge sau măcar este resimțită ca interesând în noi omul în general, noi atingem autoritatea, ceea ce generează drama. (În mod similar dacă există în noi o autoritate, o valoare, are loc o dramă pentru că, dacă ea este așa, trebuie să o luăm în serios întru totul).
În orice religie dramatizarea este esențială dar, dacă ea este pur exterioară și mitică, ea poate avea mai multe forme independente în același timp. Sacrificiile din intenții și din surse diferite se conjugă. Dar fiecare dintre ele, în clipa în care victima este ucisă, marchează punctul de intensitate al unei dramatizări. Dacă nu am ști să dramatizăm nu am putea ieși din noi înșine. Am trăi izolați și nivelați. Dar un soi de ruptură - în angoasă - ne lasă la limita lacrimilor: atunci noi ne pierdem, ne uităm pe noi și comunicăm cu un dincolo insesizabil.
Din acest mod de a dramatiza - adesea forțat - rezultă un element de comedie, de prostie care se transformă în râs. Dacă nu am fi știut să dramatizăm, nu am ști să râdem dar în noi râsul este totdeauna pregătit , este cel care ne face să ne răsfrângem din nou într-o fuziune reîncepută, zdrobindu-ne din nou după capriciul erorilor comise, dorind să ne zdrobim dar fără autoritate de această dată.
Dramatizarea nu devine cu totul generală decât devenind interioară. Dar ea nu poate să devină fără mijloace pe măsura aspirațiilor sale neive - cum ar fi aceea de a nu muri. Atunci când ea devine astfel interioară și generală, ea cade într-o autoritate exclusivă, geloasă (este exclus să râzi din acel moment ea devine cu atât mai forțată). Și toate acestea pentru că ființa să nu se niveleze prea mult, să nu sfârșească în negustor avar, în bătrân desfrânat.
Între negustor, desfrânatul bogat și credinciosul încremenit în așteptarea izbăvirii există, de asemenea, multe afinități, chiar posibilitatea de a fi uniți într-o singură persoană.
Un alt echivoc ține de compromisul între autoritatea pozitivă a lui Dumnezeu și cea negativă a suprimării durerii. În această voință a suprimării durerii suntem conduși spre acțiunea în loc să ne mărginim să dramatizăm. Acțiunea îndreptată spre suprimarea durerii merge în final în sensul contrar posibilității de a dramatiza în numele său: nu mai tindem spre extremul possibilului, luptăm cu răul (fără succes), dar dacă așteptăm posibilul nu mai are sens, trăin în proiect, fromând o lume destul de unită (sub acoperirea unor ostilități de neispășit), împreună cu desfrânatul, negustorul, credinciosul egoist.
Din aceste moduri de a dramatiza la maxim, în interiorul tradițiilor, nu ne putem despărți. Recursul la dorința de a nu muri și chiar, în afara umilinței față de Dumnezeu, mijloacele obișnuite îi lipsesc lui Ioan al Crucii care, căzând în noaptea ne-cunoașterii, atinge extremul posibilului: la alți câțiva într-un mod mai puțin frapant dar poate nu mai puțin profund.
Kirkegaard, obligat să extragă de la capătul posibilului și, într-un fel, al absurdului, fiecare element al dramei a cărei autoritate a primit-o prin tradiție, se deplasează într-o lume unde devine imposibil să te sprijini pe nimic, unde ironia este liberă.
Ajung la lucrul cel mai important: trebuie să respingem mijloacele exterioare. Dramatic nu este să fii în condițiile acestea sau acelea care sunt condiții pozitive (cum este să fii pe jumătate pierdut dar să poți fi salvat). Este pur și simplu a fi. Să-ți dai seama este, fără nimic altceva, a contesta cu atâtea urmări supterfugiile prin care noi ne sustragem de obicei. Problema izbăvirii este cel mai odios dintre supterfugii. Dificultatea - că această constatare trebuie să se facă în numele unei autorități - este rezolvată astfel: eu contest în numele contestației care este experiența în sine (voința de a merge la capătul posibilului). Experiența, autoritatea, metoda sa nu se disting de contestare.
Aș fi putut spune: valoarea, autoritatea, este extazul; experiența interioară este extaz, extazul este, se pare, comunicarea care se opune replierii asupra sieși despre care am vorbit. Prin urmare aș fi știut și găsit (a fost o vreme când am crezut că știu, că am găsit). Dar ajungem la extaz printr-o contestare a cunoașterii. Dacă mă opresc asupra extazului și mă urmăresc, în cele din urmă îl definesc. Dar nimic nu rezistă contestării cunoașterii și am văzut în final că însăși ideea comunicării o lasă descoperită, neștiind nimic. Oricare ar fi vina revelației pozitive prezentă în mine la extrem nu pot să îi onfer nici rațiune de a fi nici finalitate. Rămân în intolerabila ne-cunoaștere care nu are altă soluție decât extazul însuși.
Stare de nuditate, de implorare fără răspuns în care realizez totuși aceasta: că ea ține de eludarea supterfugiilor. de așa manieră încât, cunoștințele particulare rămânînd acestea doar solul, doar fundamentul lor, sustrăgându-se eu percep năruindu-mă ca singurul adevăr al omului în sfârșit întrevăzut este de a fi o implorare fără răspuns.
Dându-și seama tardiv de naivitatea sa struțul lasă în final un ochi ieșit din nisip, deschis în mod bizar. Dar să vină să mă citească fie și cu bunăvoință, cu atenția cea mai mare, să ajungă în ultimul grad de convingere, nu vor fi dezgoliți pentru atâta lucru. Pentru că nuditatea, năruirea, implorarea sunt mai întâi noțiuni adăugate altora. Deși legate de eludarea supterfugiilor prin faptul că extind ele însele domeniul cunoștințelor ele sunt reduse ele însele la starea de supterfugii. Acesta este în noi travaliul discursului. Și această dificultate se exprimă astfel: cuvântul liniște este, încă, un zgomot, a vorbi este în sine a imagina că cunoști iar pentru a nu mai cunoaște ar trebui să nu mai vorbești. Nisipul ar fi lăsat ochii mei să se deschidă, am rostit cuvintele, care nu servesc decât pentru fugă, când am încetat să fug mă trimit din nou la fugă. Ochii mei sunt deschiși, e adevărat ar fi trebuit să nu o spun, să rămân imobil ca o fiară. Am vrut să vorbesc și parcă toate cuvintele purtau greutatea a mii de somnuri, ușor, prefăcându-se parcă că nu văd, ochii mei s-au închis.
Printr-o intimă încetare a oricărei operațiuni "intelectuale" spiritul se poate dezgoli. Altminteri discursul îl menține în strâmta sa repliere. Discursul dacă vrea poate aduce furtuna dar, orice efort aș face, vântul nu poate să înghețe lângă foc. Diferența dintre experiența interioară și filosofie rezidă în esență în faptul că, în experiență, enunțul meu nu este nimic poate doar un mijloc și chiar, în calitate de mijloc, un obstacol. Ceea ce contează nu mai este enunțul vântului, este vântul.
În acest punct vedem al doilea sens al cuvântului a dramatiza: este voința, adăugându-se discursului, de a nu te ține după enunț, de a obliga să simtă răceala vântului, de a fi dezgolit. De aici arta dramatică, întrebuintând senzația, non-discursivă, se străduie să înghețe, ca prin contagiune: face să tremure pe scenă un personaj (mai degrabă decât să recurgă la aceste mijloace grosiere, filosoful se înconjoară de semne narcotice). Legat de aceasta este o eroare clasică să fixăm Exercițiile S. Ignațiu în cadrul metodei discursive. Ele se lasă în grija discursului care reglează tot dar după modelul dramatic. Discursul îndeamnă: reprezintă-ți, spune el, locul, personajele dramei și plasează-te acolo ca unul dintre ele: încordează-ți voința pentru a disipa delăsarea, absențele la care cuvintele te înclină. Adevărul este că, Exercițiile, orori de-a binelea ale discursului (ale absenței), încearcă să remedieze, prin tensiunea discursului, și că, adesea, artificiul eșuează (pe de altă parte obiectul contemplării pe care-l propun este drama fără îndoială dar angajată în categoriile istorice ale discursului, departe de Dumnezeul fără formă și lume al carmeliților mai mult decât iezuiții însetați de experiența interioară).
Infirmitatea metodei dramatice este aceea că ea forțează să mergi întotdeauna dincolo de ceea ce este simțit în mod natural. Dar infirmitatea este mai puțin a metodei cât este a noastră. Și aceasta nu este latura voluntară a procedeului (la care se adaugă aici sarcasmul: odată ce apare comicul, nu faptul de autoritate ci acela care, dorindu-l, nu reușește în eforturile de a-l resimți) care mă oprește: este neputința.

LABIRINTUL (sau alcătuirea ființelor)
Există, la baza vieții umane, un principiu de insuficiență. Izolat, fiecare om îi imaginează pe ceilalți nedemni sau incapabili de "a fi". O conversație liberă, neîncrezătoare, exprimă o certitudine a vanității semenilor mei, o flecăreală aparent meschină lasă să se vadă o tensiune oarbă a vieții spre o culme de nedefinit.
Suficiența fiecărei ființe este contestată fără răgaz de apropiații ei. Chiar o privire exprimând admirația se atașează de mine ca o îndoială. Un hohot de râs, o expresie de repugnanță stârnesc gesturi, fraze, scăpări în care se trădează insuficiența mea profundă.
Neliniștea unora și a altora crește și se multiplică în măsra în care ei realizează, prin ocolișuri, solitudinea omului într-o noapte vidă. Fără prezența umană, noaptea unde totul se găsește - sau, mai de grabă, se pierde - ar părea o existență pentru nimic, non-sens echivalent cu existența ființei. Dar această noapte încetează să fie vidă și încărcată de angoasă când știu că oamenii nu reprezintă nimic pentru ea și îi adaugă, în van, discordanța lor. Dacă exigența persistă în mine că, în această lume, se află "ființa" și nu doar "insuficiența" mea evidentă sau insuficiența mai simplă a lucrurilor, aș fi odată tentat să îi răspund introducând, în noaptea mea, suficiența divină - chiar dacă acesta ar fi reflexul maladiei "ființei" în mine.
Ființa este, în lume, atât de nesigură încât pot să o proiectez unde vreau - în afara mea. Este un soi de om care nu a știut să dejoace intriga esențială - care limita ființa la eu. Într-adevăr, ființa nu este nicăieri cu exactitate și a fost un joc al percepției divine în vârful piramidei de ființe particulare. "Ființa" este "insesizabilă", nu este niciodată sesizată decât din greșeală; greșeala nu este numai ușoară în acest caz ea este chiar condiția gândirii.
[...]
Albina și omul au, fără îndoială, un corp autonom dar sunt ele, de aceea, ființe autonome ?
În ce-i privește pe oameni, existența lor se leagă de limbaj. [...] Este suficient să urmărești, pentru puțin timp, parcursurile repetate de cuvinte pentru a realiza, într-un soi de viziune, construcția labirintică a ființei.
Eu nu sunt și tu nu ești, în fluxurile vaste ale lucrurilor, decât un punct de oprire favorabil unei noi țâșniri. Nu întârzia să iei cunoștință de această poziție angoasantă: dacă ți s-ar întâmpla să ai scopuri închise în aceste limite în care nimeni altul decât tine nu este în joc, viața ta ar fi aceea a majorității, ar fi "lipsită de miraculos". Un scurt moment de oprire: mișcarea complexă, dulce, violentă a lumilor va face din moartea ta o spumă împroșcată. Gloriile, minunea vieții tale ține de această nouă țâșnire a valului care se scaldă în tine în imensul zgomot de catarcată al cerului.
Fragilele ziduri ale izolării tale unde se compun multiple opriri, obstacole ale conștiinței nu vor fi folosit decât pentru a gândi preț de o clipă sclipirea acestui univers în sânul căruia nu vei înceta niciodată să fii pierdut.
Dacă nu ar fi decât universuri mișcătoare, care nu întâlnesc niciodată, bulboane care captează curenții prea rapizi ai unei conștiințe indistincte, când ea leagă nu știu ce briliant interior, infinit de vag, de mișcările cele mai oarbe ale naturii, în lipsă de obstacole, aceste mișcări ar fi mai puțin vertiginoase. Ordinea stabilizată a aparențelor izolate este necesară conștiinței angoasate de ridicările torențiale ale apelor care o duc cu ele. Dar dacă este luată drept ceea ce pare, dacă se închide într-un atașament temător, nu mai este decât ocazia unei erori rizibile, o existență slăbită și mai mult marchează un punct mort, o mică nivelare absurdă, uitată pentru puțin timp în mijlocul bachanalei celeste.
De la un cap la altul al acestei vieți omenești care este soarta noastră conștiința puținei stabilități chiar a lipsei profunde a unei stabilități reale, eliberează înlănțuirile râsului.
[...]
Rîsul obișnuit presupune absența unei veritabile angoase ar el nu are altă cauză decît angoasa. Ceea ce îl naște își justifică teama. Nu se poate concepe că fiind căzut, nu se știe unde, în această imensitate necunoscută, abandonat enigmaticei singurătăți, condamnat să sfîrșești în suferință, nu ești cuprins de angoasă. Dar din izolarea în care îmbătrînești în sînul universului menit să te piardă îți este permis să extragi această conștiință vertiginoasă asupra a ce are loc, conștiință, vertij la care nu ajungi decît scufundat de această angoasă. Nu ai putea deveni oglinda unei realități sfîșietoare dacă nu ar trebui să te zdrobești.

Dar, în măsura în care opui un obstacol forțelor debordante, ești sortit durerii, redus la neliniște. Dar îți este încă permis să percepi sensul acestei angoase în tine: în ce mod obstacolul care ești tu trebuie să se nege el însuși și să se vrea distrus, pentru că el este o parte din aceste forțe care zdrobesc. Faptul este posibil cu o condiție: ca sfășierea ta să nu împiedice reflexia să aibă loc (ca sfîșierea să fie doar reflectată și să lase, pentru un timp, oginda intactă). Rîsul obișnuit, presupunînd angoasa îndepărtată chiar cînd extrage din ea noi hohote este, fără îndoială, forma deșănțată a acestei înșelătorii: nu este cel care rîde pe care rîsul îl lovește, ci unul din semenii săi – și aceasta fără exces de cruzime.

Forțele care lucrează în noi pentru a distruge află complicități atît de potrivite – și uneori atît de violente – că nu putem să ne întoarcem la ele în funcție de interesul nostru. Suntem obligați să dăm „ofrandă focului”. Rareori oamenii sunt în stare să se dea pradă morții – dar nu ca un disperat ci ca hindusul care se aruncă regește sub un car de sărbătoare. Fără a merge pînă acolo încît să ne dăm pradă pe noi, putem să dăm o parte din noi: sacrificăm bunurile care ne aparțin sau ceva ce ne leagă prin atîtea moduri pe care le distingem cu greu – semenii noștrii.
Fără îndoială acest cuvînt, sacrificiu, înseamnă aceasta: că oamenii, prin voința lor, introduc cîteva bunuri într-o regiune periculoasă, pe unde bîntuie forțe distrugătoare. În acest fel îl sacrificăm pe cel de care rîdem, abandonîndu-l fără angoasă la o decădere care ne pare ușoară (răsul fără îndoială nu are greutatea sacrificiului).