Poet graţios, maestru al metaforelor subtile, Geo Galetaru nu-şi trădează stilul care l-a consacrat, chiar dacă poezia multora a migrat recent spre alte tărâmuri ale comprehensibilităţii, din nevoia urgentă de-a rezona, cu orice preţ, cu cititorii. Dar el nu este născut în zodia febrilei căutări de cuvinte potrivite, ci rămâne fidel „întâmplărilor simple” care îi marchează viaţa şi îi sunt sursă de inspiraţie: „timpul şi depărtarea, un ţipăt peste mările din vis, un zbor înalt în inima celui care tace” (Timpul şi depărtarea, pag. 7).
O altă sursă de inspiraţie a poetului cu suflet de copil este şi visul, pentru că, după cum spune el, „în vis e totul” (pag. 11), „văile cu maci” şi „cerul ca o cărare albastră (pag. 9). Dar niciun vis nu este posibil fără inima care aleargă, aleargă… până „inima mea să alerge nu mai ştie”, rămânând „ca o valiză uitată-ntr-o gară pustie” (expresie care devine şi titlul poemului de la pag. 110), „în care călătorii şi-au lăsat cândva amintirile / ca pe nişte saci goliţi de răsuflarea iernii” (Întâmplările vieţii, pag. 17).
Nietzsche spunea că viitorul aparţine celor care au memoria lungă, iar Geo Galetaru nu pare a-l contrazice: „memoria este o sărbătoare a fiinţelor victorioase” (pag. 38). Însă „chipurile cu care am cucerit singurătatea” (pag. 15), ar sugera o îngenunchere „în ţara hazardului, acolo unde se nasc elanuri contradictorii” (pag. 24), o tristeţe edulcorată de „gloria celui ce ştie să piardă” (pag. 57).
Mulţi se întreabă ce este poezia. Ca şi „Vecinul Emanuel” (pag.76), care este un „avocat” al cerului ce se desparte de pământ, confirmând versurile poetului din poemul „Cât timp” (pag. 67): „vom avea de toate cartofi şi seminţe / dezastre şi micile secunde ale nemuririi / cât timp cuvântul va sta între noi / ca o sabie de aur.” Cuvintele înseamnă, pe lângă timp, şi distanţe („Distanţele se măsoară în cuvinte”), în momentul în care „fericirea are gust de întâmplare târzie / şi am uitat deja cine vorbeşte, cine tace” (pag. 101). Ce este poezia, se pare că numai poetul ştie, pentru că el simte cuvintele când vin în zori, „cuvinte care spun despre toamnă” (pag. 130), iar „pagina goală se umple de sânge (pag. 134).
Nu putem fi de acord cu pesimismul poetului care crede că „nu putem schimba nimic” (pag. 123), pentru că tot el ne mărturiseşte că „ai fi putut învinge conceptul unei depărtări fără vârstă / cu surâsul tău provizoriu” (pag. 144). Doar provizoriu? Ne-ar plăcea să vedem, în acest caz, un poet mai optimist, care percepe fericirea ca pe o perpetuare a zâmbetului. Tonul egal al poemelor lui Geo Galetaru şi pesimismul lor nu reprezintă o reţetă a fericirii şi ne lasă un gust amar. Omul a pierdut multe bătălii, a pierdut deja şi războiul?, iar poetul seamănă cu muribundul de pe câmpul de luptă. Unde sunt întâmplările acelea simple care te fac încă să vibrezi, să exulţi? Unde este iubirea, acea iubire ca un pod de flori între inimi? De ce această poezie, scrisă într-o manieră impecabilă de un poet atât de sensibil şi cerebral, să fie doar „memoria unui fluture însângerat”? (pag. 158). Căci fluturele este simbolul sufletului, iar sufletul este izvorul de optimism şi speranţă al lumii. Ce s-a interpus între inimă şi suflet?