Ștefan Dorgoșan: Nativ din spațiul
carpato-danubiano-pontic!

(De la „Grădina cu eghileți” la „Mantaua lui Google”)

Este de ajuns să citești un singur fragment dintr-o carte scrisă de Ștefan Dorgoșan, ca să-ți dai seama că nu ai de a face cu un truditor năimit cu ziua, ci cu un oștean care se simte stăpân pe redutele literaturii.
L-am cunoscut printr-o proză scurtă, pe care am tradus-o și am publicat-o în revista scriitorilor ucraineni din România „Naș holos” („Vocea noastră”, nr. 218-219-220/2012), după ce mai întâi a fost cuprinsă în revista de literatură, artă și cultură „Mantaua lui Gogol” (nr. 2/2012), fiind foarte bine primită de cititorul ucrainean: este vorba despre „Grădina cu eghileți”, inclusă în volumul său de proză „Garnizoana Malamoc” (2013), alături de alte „Întâmplări din viața unui om care a trăit în vremuri năucitoare din punct de vedere istoric”, după cum spune autorul. Temele abordate în „Grădina cu eghileți”, cum ar fi colectivizarea forțată, furia sau nepăsarea țăranului, nedreptatea care i s-a făcut, sunt dezbătute pe larg în literatură, însă Ștefan Dorgoșan nu este „sclavul unui limbaj moștenit” (arhaic sau preconceput!), cum spune Witold Gombrowicz despre scriitorul est-european în „Jurnal”. Dorgoșan este un scriitor nativ din spațiul carpato-danubiano-pontic, un recuperator și valorificator inventiv ale unor importante simboluri culturale, pe care le raportează la idei filosofice și artistice nonconformiste actuale. Scrierile sale se înscriu în contextul prozei moderne „corintice”, preocupat fiind de îmbinarea unei multitudini de mijloace stilistice (expresive!) cu structura ideatică a textului literar.
O componentă geografică importantă a universului scriitorului o constituie Dobrogea natală, un creuzet fabulos de valori materiale, morale și spirituale la nivel universal. S-a născut pe malul Mării Negre, lîngă portul Tomis (vechi!), într-un cartier cu douăzeci de copii din douăsprezece naționalități, Boscenko, Hari, Stere, Mahomed, Mustafa, Sidorenco, Nina, Dimi, Alesis, Tătaru, Pișta fiind numele care răzbăteau străzile și plaja de dimineață până seara târziu. Revenirea frecventă la perioada copilăriei și a tinereții, la izvoare, dezvăluie aplecarea autorului spre înțelegerea, interpretarea și perpetuarea sensurilor primordiale și sănătoase (nepoluate!) ale multiculturalității și civilizației (obiceiuri casnice) poliomorfe, dar și o bună cunoaștere a înaintașilor, întrucât: „Cine nu-și cunoaște istoria are două șanse; ori moare în groapa altuia, ori crapă cu dreptatea în brațe!” Adică, tot una e: un venetic! Felul în care sunt prezentate numeroase fapte și realități din spațiul dobrogean fac ca textul să nu poată fi povestit pur și simplu. La Ștefan Dorgoșan nu subiectul contează, ci structurarea fabulei, la sfârșitul căreia cititorului i se oferă, desigur, mult așeptata morală: „De aceea vreau să restaurez adevărul, cronologic, care nu are nicio legătură cu viața infectă pe care am dus-o și o suport cu stoicism... Istoria noastră e plină de politruci, refugiați, transfugi și Duluță! N-avem nici un Dumnezeu. În numele Lui unii au făcut livadă în deșert. Noi, românii, am distrus o Grădină. O Gură de Rai. Nici Deliu, nici Călae nu au pace în mormânt. În viață au fost insuperabili, dar nu le-a folosit la nimic!”
Prin cel de-al doilea text, „Mantaua lui Google” („titlul este o găselniță drăguță și foarte reușită”, spune scriitoarea Silvia Zabarcencu), dedicat, prin asociere, revistei „Mantaua lui Gogol”, cu un umor rafinat, dar și grotesc, într-un stil „ à la Gogol”, sau de ce nu „à la Dorgoșan”, pătrundem în „universul funcționarului mărunt”, prezent masiv, uneori până la saturație, în literatura rusă a secolului al XIX-lea. Ar fi devenit impracticabil „drumul bătut”? Nicidecum! Naratorul îl întâlnește pe „bietul” Akaki Akakievici, din povestea gogoliană „Mantaua”, tot (!) funcționar la… „n-are importanță Departamentul, este unul oarecare”. Akaki Akakievici, (încă!) erou al timpului nostru, care susține că sensul dezvoltării istorice este „azi mai ușor decât ieri, dar mai greu decât mâine!” (eronat; acesta este sensul dezvoltării tehnologice!), nu mai este scribul timid de altădată, căruia „i-ar crăpa obrazul de rușine dacă ar vedea ce urmași netrebnici are”. Deh! “Fiecare trebuie să mănânce și gura lui ceva”, la o adică, fie și r...h…t! Naratorul vorbește cu o ironie mușcătoare despre Akaki Akakievici – parazit al zilelor noastre, prezentându-l, în linii caricaturale totuși delicate, în multiple ipostaze grotești, dar într-o epică participativă, apelând la descântece ancestrale (păgâne, chiar) ca să alunge spiritele rele, disturbatoare, cuibărite ilicit în comunitatea contemporană automatizată și mercantilă. Omul este supus greșelii. Minunile din ziua de azi nu le fac profeții, ci roboții!
Din cele două creații literare, și nu numai, putem observa cum prozatorul, pornind frecvent de la elemente autobiografice le metamorfozează, le cizelează într-un context amplu, generalizator, face numeroase raportări, neostentative, la tradiția habitatului și a migrației în (și din) satul dobrogean, dar și în spațiul urban. Raportări care transpar și se succed, atestând un remarcabil potențial artistic și o uriașă capacitate de construcție. Fixarea propriilor experiențe, a propriilor trăiri, stări, încordări și fascinații la Ștefan Dorgoșan se întrepătrund, se completează și se potențează reciproc cu realitatea istorică, economică, socială și politică. Reușita literară a prozei sale constă tocmai în acest echilibru permanent al raportului dintre mitologie, elemetele biografice și actualitate, în contopirea lor, până ce fiecare dintre ele își pierde propria identitate, pentru a construi un univers novator, viabil și pilduitor!

Mihai-Hafia TRAISTA