agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2014-09-13 | |
Chiar de la începuturile istoriei Bisericii, psalmii au ocupat un loc central în spiritualitatea și cultul creștin, în contextul în care primii creștini au provenit din rândurile iudeilor care au avut drept carte de zidire sufletească și de cult Psaltirea. Iisus Însuși a citat (v. textul evanghelic) mai des din Psalmi și din Isaia decât din orice alte cărți ale Vechiului Testament.
În acest context, apar drept firești o serie de similitudini identificabile între cele două tipuri de texte religioase, care vizează, într-o primă instanță, organizarea conținutului în conformitate cu un model structural comun. Este vorba, mai exact, despre un tipar preluat foarte probabil de rugăciunea creștină din textul psalmic și în limitele căruia plasarea laudei în partea inițială a textului reflectă opțiunea în favoarea unei „strategii optime de comunicare”. Actele directive, promisive și expresive vin să desăvârșească acest tipar. Caracterul sincretic al comunicării reprezintă un alt punct de confluență a celor două subtipuri discursive, cu relevanță în ceea ce privește arhaicitatea specifică acestor texte. Dimensiunea arhaică este susținută nu numai de complinirea codului verbal prin cel non-verbal (în speță, gestual), ci, în egală măsură, și prin valorificarea unor structuri de semnificare/ tehnici semiotice, circumscrise paraverbalului (v., de pildă, plânsul, șoptitul etc.), precum și a numeroase enunțuri (performative) implicite, regăsibile la nivelul unor acte directive, dar și în formulele encomiastice. În aceeași ordine de idei, prezintă relevanță inclusiv un sincretism definibil în aria estetică de comunicare (asocierea mai multor arte în scopul performării adecvate a unui act estetic în câmp discursiv religios). Ambele texte (discursuri „lucrătoare”, cu miză pragmatică, în măsura în care acestea presupun „modificarea contextuală”) – aducând în prim-plan vorbirea minții și a sufletului omului cu Dumnezeu – implică o anumită „dramatizare”, motiv pentru care le-am și definit drept „discursuri monologale adresate”. Cele două cadre discursive sunt ilustrative pentru un tip de comunicare asimetrică, dictată și instituită de natura ontologică distinctă a instanțelor implicate în dialog. În acest context, prezintă relevanță o serie de strategii de instituire a contactului cu Divinitatea, comune celor două cadre discursive: valorificarea estetică a tautologiei, dar și a altor structuri intensive rezultate prin coordonare și subordonare; spovedania ca act de limbaj specific cadrului discursiv religios (un act, se pare, mai bine reprezentat, totuși, în textul creștin); recurgerea la apofază, dar mai ales la catafază în definirea Dumnezeirii; valorificarea anamnezei drept element declanșator al unei „modificări contextuale” ș.a. Ca orice text religios „de rang secund”, textul creștin al rugăciunii implică o puternică circumscriere față de textul fondator, anume cel scripturistic. Este, de altfel, unul dintre elementele care individualizează pregnant discursul liric religios prin comparație cu cel elaborat în arie culturală profană și care se verifică inclusiv la nivel metasememic. Astfel, în cazul rugăciunii creștine, semnificația multor construcții figurative (tropi) se impune a fi descifrată în strânsă relație cu secvențe verbale, personaje, evenimente etc. petrecute în timpuri arhetipale, dar „așezate” și semiotizate (în conformitate cu un sistem de valori specific) printr-un discurs primar, fondator, care este prin excelență discursul scripturistic. Am avut de altfel ocazia de a constata remarcabila continuitate între cele două universuri semiotice, chiar dacă o serie de structuri conceptuale valorificate în cadrul discursiv creștin nu sunt decât prefigurate în cărțile biblice veterotestamentare (inclusiv în Cartea Psalmilor): ‘Dumnezeirea trinitară’, ‘sfinții’ (inclusiv Maica Domnului), ‘îngerii’, ‘diavolul’, ‘crucea’, ‘mântuirea’ etc., sunt concepte (teologice) vehiculate deja în textele vechitestamentare (texte desemnate drept mesianice), deși cele mai multe dintre acestea nu vor fi asumate propriu-zis decât mai târziu, în etapa creștină. La nivel intratextual (discursiv) propriu-zis, continuitatea (psalm – rugăciunea creștină) este legitimată de numeroase aspecte, precum: procedeul estetico-discursiv al izotopiei verbale și al amplificării laudative (valorificate ca strategii de compunere a encomionului adresat Divinității); tiparul genitival cu valoare superlativă; foarte buna reprezentare a metaforei-metagoge; metaforele antonimice valorificate în spiritul didactic al celor două tipuri de texte religioase; o serie de structuri figurative (metaforice) comune (v., de pildă, metafora pastorală a oii și a mielului care Îl evocă pe Mesia) ș.a.m.dep. Relația dintre cele două spații cultural-religioase se susține inclusiv din perspectiva dimensiunii intertextualității. În acest context, construcția comparativă reprezintă structura valorificată în mod constant în discursul rugăciunii creștine în trimiterile explicite la universul sacru biblic, în speță la textul psalmic. În ceea ce privește figurile de construcție, am avut ocazia de a constata că multe dintre faptele sintactice arhaice, identificate în textul rugăciunii creștine ortodoxe, sunt susceptibile de a fi interpretate – la fel ca și în cazul textului biblic psalmic – nu numai prin prisma conservatorismului lingvistic specific acestui tip de literatură, ci inclusiv în calitatea lor de mărci stilistice, mai exact ca particularități stilistice intrinseci, imanente scrisului bisericesc (în speță, celui beletristic). Ca și în cazul textului psalmic, și pentru cadrul discursiv creștin se poate admite că o serie de figuri sintactice, cum sunt repetiția (în special, anaforică), anadiploza sau paralelismul sintactic constituie veritabile strategii de construcție menite să faciliteze memorarea și reproducerea acestor texte, având, altfel spus, relevanța unor structuri catalizator-mnemonice. Valorificarea construcțiilor intensive este recognoscibilă în ambele tipuri de discurs religios (beletristic): superlativul absolut în construcții genitivale, utilizat atât în poemul psalmic, cât și în rugăciunea creștină, pentru a face referire la Divinitate; tiparul intensiv de sorginte biblică/ ebraică (‘participiu + indicativ al aceleiași rădăcini’) conservat cu o remarcabilă fidelitate în textul psalmic modern, dar cunoscând „reminiscențe” și în textul creștin ș.a.m.dep. În ambele tipuri de texte, apoziția poate fi definită, de pe pozițiile pragmaticii, drept strategie discursivă căreia i se asociază o anumită intenție de comunicare (în cazul de față, o reformulare apozitivă, cu funcție retorico-encomiastică). Dativul adnominal și chiasmul continuă să apară deosebit de frecvent în ambele tipuri de texte. Interogația retorică este cultivată ca strategie discursivă de instituire a dialogului cu transcendentul, acest gen de structură reprezentând adesea, în ambele cadre discursive, un exemplu de enunț implicit. Deși structurile anadiplotice identificabile în rugăciunea creștină sunt în număr mai mic comparativ cu textul psalmic, totuși acestea prezintă o distribuție similară în ambele tipuri de texte: foarte adesea se actualizează într-un tipar de paralelism sintactic, efecte stilistico-retorice remarcabile rezultând în cazurile de separare a celor două forme ocurente prin punct sau prin punct și virgulă. Noua ordine ontologică instituită prin sacrificiul hristic nu putea însă să nu aibă repercusiuni inclusiv în plan discursiv (semiotic). Deși ambele discursuri monologale adresate, coordonata dramatică (în speță, dialogul ‘om – Dumnezeu’) este totuși mai puțin pregnantă în textul creștin al rugăciunii comparativ cu textul psalmic, în primul caz neputându-se admite propriu-zis o „alternanță la dialog”. Realitatea semnalată se cuvine a fi înțeleasă în relație cu două aspecte mai importante: a) calitatea de text hieratic pe care o deține psalmul, un text „nederivat”, „de gradul unu” (aparținând unei arii semiotico-culturale fondatoare, care este textul scripturistic) și b) noua ordine ontologică (cu repercusiuni inevitabile în plan semiotico-discursiv) instituită prin sacrificiul hristic (în acest context, Iisus apare ca fiind „primul” mijlocitor între om și Divinitate, el constituind, de fapt, „modelul” pentru un număr însemnat de sfinți, deveniți în tradiția creștină – ortodoxă și catolică – „punți de legătură” între om și Dumnezeu). Acestea și sunt, de fapt, cele două elemente fundamentale „responsabile”, într-o măsură deloc neglijabilă, de specificitatea discursivă a celor două tipuri de texte religoase. Specifică discursului creștin este acțiunea lucrătoare a cuvântului în Duh și prin smerenie; smerenia se definește, așadar, ca atitudine fundamentală care guvernează relația crediciosului creștin cu Divinitatea. Apelul credinciosului la un intermediar, la un mijlocitor către Dumnezeu reflectă de asemenea atitudinea umilă a acestuia, pentru care invocarea directă a Divinității ar reprezenta, cel puțin în unele situații, expresia unui act discursiv mult prea îndrăzneț, nedemn de o conduită creștină exemplară. Deși o „valorizare prin desconsiderare” (o mutare a centrului de greutate pragmatică în spațiul persoanei a doua, cea a interlocutorului divin) poate fi admisă și pentru textul psalmic, totuși aceasta nu constituie unica dimensiune de definire a umanului prin raportare la divin. Smerenia, atitudine funciară a orantului creștin, cunoaște și alte modalități specifice de afirmare la nivel discursiv. Exprimarea (mai) atenuată este una dintre acestea; ea corespunde, de fapt, unei psihologii mai blânde a omului neotestamentar, ființând într-o etapă nouă, de reconciliere a persoanei umane cu Dumnezeu. Sunt relevante în acest sens numeroasele structuri litotice (în primul rând, derivatele negative), a căror valorificare constituie, într-o serie de situații, expresia unei strategii a politeții pozitive, particularizată în cadrul discursiv bisericesc ca strategie a smereniei. De menționat și contextele în care este valorificată funcția oarecum „atipică” a litotei, anume aceea de intensificare retorică. În astfel de cazuri, este negat un conținut negativ, ideea exprimată fiind, prin urmare, circumscrisă sferei pozitive de semnificații. Structurile litotice de acest gen constituie, de fapt, o modalitate discursivă importantă de promovare a valorilor pozitive (poate chiar o formă aparte de manifestare a strategiei politeții pozitive), în context creștin ortodox, și din această perspectivă susținându-se o anumită specificitate a cadrului discursiv creștin. O serie de procedee discursive cunosc o actualizare aparte în cadrul discursiv creștin. Pot fi ilustrative, de pildă, imnele-acatist, unele motive „resemiotizate” (v., de pildă, motivul „vieții ca umbră și vis”), dar și unele situații discursive semnificative pentru ceea ce am numit „continuitate prin răsturnare”. Unele concepte reliefate metaforic sunt strict circumscrise spațiului creștin (v., de pildă, ‘natura duală’ a lui Hristos, ‘Taina Euharistiei’ sau conceptul de ‘iubire creștină’). În plan sintactic, emblematice pentru arhaicitatea textului creștin de rugăciune sunt nu atât structurile implicite (eliptice, asindetice), deosebit de frecvente în economia textului psalmic, ci în special construcțiile redundante (intensive, tautologice, în ultimă instanță, retorice), dar și unele structuri neintegrate sintactic (v., de pildă, apoziția așa cum aceasta este valorificată îndeosebi în imnele-acatist). Acuzativul intern, deși foarte bine reprezentat în ambele tipuri de texte, cunoaște unele modalități particulare de manifestare în cadrul discursiv creștin, unde intervine adesea dislocarea sintactică. Parigmenonul în schimb este relativ mai bine reprezentat în rugăciunea creștină, în timp ce valoarea narativă a lui și intensiv este mai puțin specifică textului creștin, un text prin excelență liric (această ipostază discursivă a lui și se actualizează în secvențele de anamneză biblică și susține construirea textului creștin – ca literatură „de grad secund” – pe un text fondator, anume cel biblic). Metabola, procedeu frecvent întâlnit în ambele tipuri de texte, cunoaște actualizări specifice în textul creștin (v., de pildă, valorificarea unor paradigme sinonimice multiple, în scop retoric-persuasiv, dar și didactic). Dislocarea – practic neconsemnată de noi pentru textul psalmic – devine una dintre mărcile sintactico-stilistice particularizatoare ale discursului rugăciunii creștine, prin raportare la textul veterotestamentar. Tiparul care susține însă o individualizare pregnantă a discursului creștin față de cel veterotestamentar psalmic este cel al construcțiilor sintactice paralele (a se vedea în acest sens contextele în limitele cărora un anume tipar de paralelism sintactic antonimic nu este... desăvârșit, acesta fiind „convertit” în conformitate cu ideatica specific creștină). Deși inclusiv în textul creștin identificăm situații discursive de paralelism sintactic, în care secvențele componente ale unui enunț „întrețin”, la nivelul unei structuri profunde, alt tip de relație decât cea care apare în structura de suprafață, totuși astfel de performative implicite – concludente pentru arhaicitatea, dar și pentru sentențiozitatea discursului religios – sunt mai modest reprezentate în discursul creștin comparativ cu cel veterotestamentar. În ceea ce privește construcțiile genitivale ocurente în limitele unor structuri sintactice paralele, acestea cunosc o actualizare aparte în cadrul discursiv al imnelor-acatist. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate