Mă apuc de scris pentru că am băut un pahar cu apă rece, rece și tot nu m-am răcorit. Știe zeul, ce știe când ne mai trimite pe cap câte o glaciațiune! Tocmai am mai terminat de citit încă o istorie a grecilor, a nu știu câta, și nu pot să-mi înăbuși năduful când sunt nevoit să constat mereu aceeași grijă deosebită a autorului în a concluziona că: “poporul grec și limba sa sunt cele mai vechi din Europa”. Se vorbește de perioada miceniană a istoriei grecilor, deși ei vin în actualul spațiu geografic cu vreo trei milenii mai târziu, iar genealogia lor e lăsată în mister. Lămuriți-mă și pe mine dacă ați aflat, cât de cât satisfăcător, etimologia cuvântului “grec”! Bineînțeles că o să găsiți tot felul de invenții, dar dacă una singură vi se va părea suficient de verosimilă vă puteți considera fericit.
M-am adăpat din plin la filosofia greacă și n-aș putea avea vreo pornire împotriva celor care ne-au dăruit “lumea ideilor”, au inventat politica și democrația; oricât de deranjant ar fi pentru formația mea intelectuală și morală panelenismul. Nu poți să nu te întrebi: cum poți să-i ai pe Socrate, Herodot, Sofocle, Fidias, Demostene, dar să te lași sedus de instinctele hegemonice ale lui Pericle și să aspiri să stăpânești pământul, deznaționalizându-i ori de-a dreptul stârpindu-i pe alții? Decât dacă ești sărac lipit, nu ai pământul tău și tremuri pentru casa pe care ți-ai construit-o ilegitim pe el. Îl lichidezi pe cel de la care l-ai furat să nu se mai știe cine e stăpânul și să fie revendicat.
Cât despre vechimea lor, ce să mai spun. Cronos, fratele titanului Atlas, ambii de la nord de Istru, mergând spre miazăzi îi dă lui Toth ținuturile Egiptului, și dacă le dăruia înseamnă că erau ale sale, unde acesta, ajuns rege și mare preot, construiește după modelul carpatin (natural) Marea Piramidă din Giza și Sfinxul unde, pe niște tăblițe de smarald, pune la păstrare o parte din înțelepciunea aflată în patria strămoșilor. Dacă îmi amintesc bine, mitologia începe cu Cronos, a trecut ceva timp până se populează Olimpul cu zei și abia apoi, iarăși peste ceva timp, se poate vorbi de bieții muritori greci, aflați la discreția zeilor. Îndrăznesc să afirm însă că această mitologie nu este o poveste cu zei, așa cum pare, ci o istorie cât se poate de adevărată a poporulu primordial ce se întindea între Carpați și Caucazi. Aheii când au plecat de aici au mitizat această istorie, au introdus fabulosul și au hiperbolizat-o, vorbind despre locurile lor de origine ca despre o țară a zeilor! Clasica înțelepciune elenă - în fapt a celor de până la ei, ajunge să fie sintetizată în Hermes Trismegistus – același Toth aflat le cea de-a treia întrupare. De pe alte plăcuțe, de astă dată sumeriene, de unde aflăm, cu mult înaintea Bibliei, primele date despre potop, descoperim că zeul Anu (la sfârșitul fiecărui decembrie întâmpinăm Anu nou) l-a zidit pe primul bărbat – Adipa și i-a legat părul sub formă de moț. Legătura cu “Țara Moților” și cu obiceiul, la români, al tăierii părului la vârsta de doi ani, numai la băieți, se face în mod firesc! Și mare surpriză, ce mică e lumea, în vechea pelasgă irlandeză la “moț” i se spune “toth”. Și ca demonstrația să fie completă, pe plăcuțele de la Tărtăria, mai vechi cu cel puțin o mie de ani decât cele sumeriene, se regăsește același scris. Apoi, oare chiar să nu fie nicio legătură între Hora românească (doi pași înainte și doi înapoi), un cerc care se închide și desface, asemenea ochiului când clipește și Horus?
Deci, dacă ei, grecii, sunt cel mai vechi popor, despre geto-traco-ilirii, ce formau românitatea balcanică la sosirea lor, ce se mai poate spune? De acord, aceștia au cam dispărut, în mare măsură căsăpiți tocmai de către eleni, direct sau prin intermediari! Dar frații lor de dincoace de Dunăre continuăm să existăm; și împreună cu românii din jurul Romaniei numărăm peste treizeci de milioane. Pentru că portul și obiceiurile de odinioară, la mare preț încă și în prezent, nu se dorește a fi luat în seamă drept argument suficient pentru a ne demonstra existența multimilenară în aria de etnogeneză, studii serioase de paleogenetică, efectuate de cercetători de la Universitatea Hamburg și altele americane ori engleze, vin să ateste prin mijloace științifice această continuitate. La fel și savanți de renume mondial afirmă, pe baza unor uimitoare descoperiri arheologice, că românitatea e vatra de formare a Vechii Europe! Și dacă limba greacă e cea mai veche, atunci limba care păstrează identic, de câteva mii de ani, cuvântul “apă” și încă vreo șapte sute la fel ca în sanscrită – româna de azi cum mai e? Rămășițele ei din Balcani, Alpii elvețieni, Cehia, Ungaria, Țara Bascilor, de dincolo de Nipru, precum și graiul celor peste optzeci de milioane de trăitori în provincia - Panjub a Indiei lămuresc cât de cât asupra imensei sale arii de răspândire cândva.
Copiii noștri nu învață, însă, aceste lucruri la școală! Acolo li se spune, ca la ora de educație sexuală, că noi, românii, suntem bastarzii legionarilor romani veniți de aiurea să fecundeze femeile dace și să ne învețe limba latină pe care nu prea o cunoșteau nici ei; limbă mult mai târziu formată, în care cuvântul „apă” e rostit „aqua”, iar la „sută” (din snscrită) i se spune „cento”. Istoricii noștri continuă, însă, să ia drept literă de evanghelie niște vorbe aruncate de cître marele Iorga la o școală de vară ținută la Vălenii de Munte și să prăpădească cerneala scriind, plini de ifose, despre “romanizarea dacilor”. Cu asemenea explicații, vădit contrare bunului simț și descoperilor făcute la tot pasul, e firesc ca poporul roman să pară, în continuare “o enigmă și un miracol”.
S-a vorbit și se mai vorbește despre civilizații și neamuri, dar nu cunosc să se fi adunat atâta patimă și să se fi picurat pe undeva atâta otravă și neadevăr în vorbele ce au consemnat și încă se mai rostesc despre originile, etnogeneza, istoria și destinul neamului nostru. Ar rezulta o carte voluminoasă numai dacă m-aș apuca să adun toate năzbâtiile care, din neștiință ori rea recredință, s-au inventat pe seama rădăcinilor, a spațiului în care ne-am format, am evoluat și încă existăm ori a faptelor celor mari ale înaintașilor. De ce am fost și am rămas noi o țintă pentru răuvoitori? Pentru că ne-au invidiat, s-au temut de noi, au râvnit și încă mai râvnesc la darurile noastre!
În urmă cu zece - cincisprezece milenii, când ultima dintre glaciațiunile (Wrum) care acoperiseră și spălaseră urmele civilizației atlanților, ajunse la capătul evoluției, începuse să se dezghețe și în spațiul care se va numi Hiperboreea, un pământ ce tocmai renăștea, delimitat azi de Carpați – Dunăre și Marea Neagră, debarca primul grup condus de Noe al actualei roiri umane. Structura lor genetică se întemeia pe două energii încolăcite asemenea unor dragoni (viitorul ADN) – apa terestră și focul divin. Pentru că aici era Havila (Valhala), întocmai cum consemnează mai târziu Moise în prima sa carte – “Facerea”, raiul pământean la acea vreme, ei vor întemeia ceea ce se va numi “Țara Zeilor”.
De ce tocmai în această regiune începuse dezghețul? Pentru că aici e poarta energetică a planetei, străjuită de Marea Piramidă Carpatică, ce se sprijină pe vîrfurile Găina din Apuseni, Toaca din Ceahlău și Omul din masivul Bucegi. Ea reprezintă cea mai mare concentrare magneto-gravitațională telurică și se profilează sub forma unei holograme, vizibilă într-o singură zi a anului; și pentru că pe aici Pământul comunică energetic cu Cerul, respectiva deschidere a fost denumită și axis mundi. Tot prin acest vortex penetraseră și primii invadatori – Adam și Eva, probabil mărturie ancestrală ieșită de sub ape a sosirii lor, fiind localitatea Adamclisi (clisura lui Adam). Vârful invizibil al acestei trinități energo-informaționale a fost denumit Kogaion – “capul zeului”; și pentru a fi cât mai aproape de el, adoratorii urcau pe culmea cea mai înaltă din Bucegi, de unde i se adresau prin invocația AUM, care va deveni vârful Omul - denumirea generică și a celei mai evoluate ființe terestre. Pe pantele deluroase, pe măsura retragerii apelor, primii oameni au început să are și să cultive cele trebuincioase traiului. Respectiva îndeletnicire a fost numită treptat “ar deal” și de la ea spațiul în care locuiau a devenit Ardeal. Cei care zgâriau pământul spre a îl cultiva - copii ai Kogaion-ului, erau “ioni” care “arau”; numele acestor “ară-ion” a devenit cu timpul „arian” și semnifica tipologia primilor oameni legați de pământ prin îndeletnicirea lor agrară. Acest cuvânt va face istorie prin lunga și încrâncenata bătălie dusă pentru asumarea lui ca titlu de cea mai înaltă noblețe, ce conferă prmordialitate (vechime) și supremație etnică. A fi arian înseamnă a fi de rasă pură, stăpân legitim al moștenirii de la Începuturi.
Cum viața omului, în acele vremuri de început de dezgheț, depindea de căldura și lumina Soarelui, razele sale protejându-l de frigul cumplit, l-au numit pe acesta, cu dragoste și speranță, moșul Ra. Treptat l-au zeificat drept Ra mos – Samos – Sarmis. Cum capul lor rotund era asemenea unui soare care lumina neștiutul, au început să se considere identici lui, ființe get-beget solare. De la cuvântul get-beget, ce semnifica identificarea totală cu astrul, ființa care se autopronunța “aum” a început să-și spună get – fiu al soarelui. Și această identificare a omului primordial cu zeul său – Sarmis era rostită solemn, ca un fel de magie ce atrăgea asupra lor energii protectoare, în sanctuarul destinat (vezi templele lui Apollo) sub forma: “Sarmis e getu’ za!” Fiecare se considera o za în lanțul vieții, ce pornea de la Soare. Această invocație a devenit cu timpul numele Centrului Spiritual Primordial al planetei! Cum Soarele era zaua primă, stăpânul (getul) vieții, cel dătător de viață până la Tatăl, Ființa Supremă nu a mai fost departe. Și astfel Sarmis a devenit moșul Za, adică Za-moxe – Zalmoxe, stră moșul, începătorul vieții.
Cel mai de seamă dintre primii urmași ai lui Noe a fost Pelasg, care, împreună cu descendenții săi, va întemeia prima împărăție pământeană prin roirea din acest spațiu spre toate direcțiile unde apăreau regiuni propice vieții. Pentru că numele pământului era Geea, acest imperiu s-a numit Pangeea (Marele Pământ), iar întemeietorii lui s-au impus în conștiința celorlalte neamuri drept geți – stăpâni ai pământului! Cum în această primă colonizare a planetei, ei, fiind purtători ai spiritualității zalmoxiene, se considerau niște purificatori la fel ca lupii care erau sanitarii pădurilor, acest animal le-a devenit totem, capul său fiind parte a stindardului de luptă. Unul dintre conducători a pornit către India și ajuns acolo i s-a spus Manu (primul om), Noe însuși, iar însoțitorii săi –fii soarelui, “oamenii ra” vor fi numiți rahmani și mai apoi brahmanii ce vor forma casta zeiasco-regală preocupată de viața spirituală a noii configurații socio-teritoriale. Pe cei rămași în Havila, după numele țării, îi vor numi valac-hilaya, viitorii vlahi – dahi – daci – traci, numele respectiv având semnificația de “sfinți”, cetățeni ai Țării Zeilor. Cel care va coloniza însă efectiv spațiul indian va fi Rig Veda – regele clarvăzător, faptele sale intrând în folclor sub forma unor imnuri ce constituie substanța spirituală a Vedelor. Însoțitorii săi erau rahmanii ( “manii ra”) care, aducând cu ei înțelepciunea Kogaionului (muntele sacru), vor fi considerați preoți ai acestuia. Viitorii urmași ai geto-dacilor colonizatori, considerându-se ca aparținând de împărăția spirituală Havila - Valahia îl vor zeifica pe conducătorul dacilor (“sfinții”) sub titulatura de Dakșa – zeul primordial al tuturor ființelor vii. Păstrând legătura cu Centrul Spiritual, unii dintre acești rahmani vor ajunge, ca reprezentanți vedici, să presteze servicii religioase permanente în sanctuarul de la Sarmisegetuza. Numele lor: rahmani – ramani – români, rostit în spațiul indian se va transfera treptat și asupra populației din capitala spirituală și împrejur, devenind etnonimul ce ne conferă peste timp actuala identitate ca neam.
Ceilalți care au roit din Valahia (raiul pământean) au întemeiat la rândul lor regate și dinastii celebre care au intrat în mitologie și istorie; în nordul Africii - hitiții, fenicienii, caldeenii, mesopotamienii, asirienii, sumerienii, babilonienii, egiptenii. Dragonul din stindardul geto-dacilor ori ramanilor-românilor din Carpați și de la gurile Dunării se metamorfozează în marea familie reptiliană a faraonilor de la gurile Nilului. Șarpele simboliza înțelepciunea tămăduitoare a Belaginelor; cobora de la zeu prin axis mundi, ce lega Polul Getic de Polul Ceresc, dăruindu-le pământenilor cunoașterea și nemurirea. De aia se mai păstrează încă pe cârja episcopală și e simbol al medicinii. Moșul nostru Ra (“Ra-mos – Sa-mos - Sarmis”) va deveni Ramses, deopotrivă zeu și faraon. Urmașii marelui trib Dahae, cunoscuți și drept massageți (geții cei mari), care au dat numele Mării Caspice și se învecinau cu chinezii, sub conducerea lui Tomir, după ce l-au învins și decapitat, în urma unor îndelungate bătălii, pe marele Cyrus, au întemeiat un înfloritor imperiu în Asia Centrală și de Sud, care cuprindea Persia, Armenia, Bactria, ținuturile din jurul Caucazilor; ajunge până în Dobrogea unde întemeiază cetatea Tomis. De altfel, în sanscrită, “Asia” înseamnă “casa dacilor”. Centrul Imperiului Pelasg a rămas spațiul carpato-danubiano-pontic, treptat pe imensele sale întinderi diferențiindu-se, după denumirea regiunilor geografice pe care le ocupau și dialectele specifice ale limbii, cele peste două sute de neamuri tracice. Influența spirituală a Sarmisegetuzei a continuat să se manifeste în Peninsula Balcanică, Anatolia, Marea Neagră și Marea Caspică, până spre Volga, spre vest până la Atlantic și în continuare Marea Nordului și Marea Baltică. În limba neaoșe a localnicilor, ultima se chema “Marea Baltă”. Spre deosebire de istoricii noștri, cercetători remarcabili ai Universității din Cambridge nu se sfiesc să afirme că: “Faza primară a culturii vedice s-a desfășurat în Carpați… din Spațiul Carpatic au roit, după mileniul trei î. C., cei care se vor numi – indieni, persani, greci, traci, albanezi, italioți, celți, germani și slavi.”
Pe la jumătatea mileniului întâi î. C., după aprecierea lui Herodot, neamul tracilor era cel mai numeros după al inzilor, cei care îl compuneau putând fi identificați după bărbile stufoase (barbari), renumita cușmă dacică (frigiană), arcul și tolba cu săgeți. înspăimântătoarea sica, dar mai ales după stindardul ce reprezenta un dragon cu cap de lup. Acest uriaș neam, fărâmițat în organizări locale, măcinate de rivalități, mai păstra în comun limba primordială și zamolxianismul. Dacă ei ar fi avut o conducere politică unică ar fi fost de neînfrânt, dar cum unirea lor era cu neputință de îndeplinit au rămas slabi în fața amenințărilor. Cu timpul multe dintre organizările și formațiunile lor statale din Anatolia și Balcani au intrat sub stăpânire persană.
Dominația ahemenizilor va fi înlocuită de cea elenă – civilizație întemeiată de triburi venite din nordul Mării Negre, care își vor înfiripa organizare statală în sudul Balcanilor, vestul Asiei și Mediterana, suprapunându-se peste cea miceniană tot de origine tracică. Războaiele homerice, cele prin care aheii asediază și cuceresc cetatea tracică Troia, marchează începutul acestei invazii ce se va încheia cu marile colonizări de-a lungul țărmurilor mărilor învecinate. Eneas, ginerele lui Priam, împreună cu ceilalți troieni supraviețuitori, migrează în peninsula Italică unde întemeiază latinitatea. Și ei, fiind purtători ai stindardului geto-dac se poate spune că lupoaica noastră i-a hrănit pe gemenii întemeietori ai Romei. Nu este exclus ca numele înfloritorului oraș-cetate să vină de la străvechii rahmani - ramani – români, dat celor mai vechi și mai apropiați de zeu (“sfinții”) locuitori ai planetei! Profitând de fărâmițarea internă, provocată de războaiele peloponeze pentru hegemonie, în nordul Eladei se ridică regatul tracic al macedonenilor lui Filip al doilea. Urmașul său, Alexandru Macedon, ia în stăpânire întregul spațiu grecesc și persan, reușind să refacă spre răsărit o bună parte din marele imperiu al pelasgilor, reprezentând cea mai viguroasă renaștere a traco-românității. După moartea sa, noua împărăție încape pe mâna grecilor și se fragmentează în regatul macedonean, regatul egiptean al Lagizilor și regatul Seleucizilor în Asia, marcând pentru circa trei secole apogeul elenismului. În timpul acesta Cetatea Eternă era zbuciumată de frământări interne, basculând între monarhie, republică, imperiu în căutarea celei mai potrivite formule de organizare, ce-i va permite să se impună în vestul Europei, bazinul Mediteranean, nordul Africii și Balcani. Către sfârșitul secolului întâi î.C., Grecia și Macedonia ajung provincii romane, iar tracitatea răsăriteană încearcă o scurtă rezistență, grupându-se în jurul lui Mithridate, regele Pontului.
Ultimul bastion în calea expansiunii romane rămâne ramura nordică a geto-dacilor, pe care părintele istoriei îi aprecia drept “cei mai viteji și mai drepți dintre traci”. Ei erau vechii rahmani – ramani – români, care își constituiseră pe Carpați, cursul mijlociu și inferior al Dunării, Marea Neagră și până către Volga Marea Stăpânire a lui Burebista. Dacă avem în vedere că olandezii își spun și astăzi daci, este posibil ca numele său să aibă legătură cu burii din Africa de sud. Considerând Roma spațiu de interes și de influență al său, se amestecă în intrigile interne de aici, ajutându-l pe Pompei împotriva lui Caesar și pune la cale ori sprijină, aproape o jumătate de veac, marile revolte de eliberare ale neamului său balcanic. Începe astfel lunga epopee a confruntării fratricide dintre românitatea geto-dacică și latinitatea romană spre marea bucurie a grecilor și irviților, pofticioși să ajungă stăpânii Imperiului prin diminuarea și înlăturarea influenței, mai ales spirituale, a geto-daco-ramanilor. Mai întâi, Decebal reușește să se impună în fața lui Domițian, fapt recunoscut printr-o pace ale cărei condiții îi conferea statut de învingător și îl făcea aliat și prieten al imperialilor. Tracul Traian, născut în Spania, îmbrăcând purpura vișinie vine „în patria străbunilor săi” și reușește, în urma a două campanii sângeroase, să ocupe cam un sfert din ea.
Urmează marile revolte ale dacilor din teritoriile neocupate pentru recuperarea țării, încheiate cu raiduri ce mătură peninsula până în nordul Greciei și Capadocia. Acestea destabilizează în așa măsură Imperiul încât Hadrian și Commodius ajung în pragul părăsirii Daciei, recunoașterea oficială a retragerii garnizoanelor romane dincolo de fluviu, producându-se mai târziu sub Aurelian. Deja Regalianus, continuator al dinastiei lui Decebal, eliberase pământurile înaintașului său și le unise în cadrul unui regat ce se întindea din Corint la Vistula și din Moravia la Nipru, având capitala la Sarmisegetuza. Împăratul Galeriu își mută și el reședința imperială la Salonic, mai aproape de pământurile de unde provenea și schimbă numele imperiului Roman în imperiul Dac, inclusiv actele oficiale fiind redactate în limba sa, iar apoi transcrise în latina cultă. Acest gest al său ascute bătălia surdă între cele trei etnii constitutive ale Imperiului – greci, evrei și latinitatea (românitatea) traco-iliro-geto-dacă. Chiar dacă primii se impuseseră cultural, economic și prin intrigi de culise în cadrul unor familii aristocrate și cercuri de putere, acaparând diplomația și senatul, ultimii având de partea lor limba maternă majoritară - latina vulgara (prisca), controlau prin generalii lor armata, erau exponenții cultului oficial de sorginte zalmoxiană al Soarelui la Roma și în unele provincii, dominau demografic capitala, nordul Italiei și peninsula Balcanică. Asta le-a permis multora dintre ei să îmbrace purpura imperială.
Pentru a slăbi influența spirituală a zalmoxianismului în Imperiu, foarte penetrantă sub înfățișarea ei mithraică, greco- iudeii inventează în laboratorul de la Alexandria, sub bagheta lui Filon, creștinismul, gândit ca o sectă în cadrul acestuia, menită să-i spargă unitatea internă. De aceea, fără excepție, toți împărații de origine traco-română, intuind pericolul la adresa credinței strămoșești, dezavuează această erezie și îi prigonesc pe adepții ei. Succesul nesperat prin distrugerea Sarmisegetuzei – vatra de conservare și iradiere a zalmoxianismului, precum și rapida răspândire a dogmelor Noului Testament în nordul Africii, spațiul oriental și elen îi încurajază pe inventatorii săi să încerce o rupere a respectivelor regiuni de Cetatea Eternă. Se folosesc în acest scop de văduva lui Odaenah al Palmyrei, care reușise să cucerească Egiptul, și pun la cale întemeierea unui imperiu arabo-irvit universal. Planul le este însă dejucat de traco-românul Aurelian, care, împreună cu legiunile sale de același neam, îi zdrobește în câteva bătălii și o aduce pe Zenobia în cușcă la Roma. Urmează o perioadă de recul din care însă își revin și se implică iarăși în lupta internă pentru putere dintre aspiranții la scaunul imperial. Prin intermediul mamei sale, Elena, reușesc să intre în grațiile lui Constantin și ca să își poată da importanță că însuși cezarul e sub controlul lor îl îmbracă pe acesta într-o aură mistică. Lansează cunoscuta poveste cum că, în cadrul bătăliei decisive cu rivalul său, i s-a arătat pe cer o cruce și o voce îl anunța: “Sub acest semn vei învinge!”. Pentru a fi victorios era suficient să pună crucea pe scuturile și steagurile soldaților săi. Lucrurile s-au întâmplat întocmai, numai că purtătorii crucii, în forma ei ariană (zvastica), erau cei patruzeci de mii de luptători primiți în sprijin de la nord de Dunăre, din regatul amalilor geți! Drept mulțumire, învingătorul va reconfirma Legământul lui Aurelian, prin care acestora li se acorda statut de aliați imperiali. În continuarea politicii predecesorilor de a încerca mutarea puterii politico-administrative în Balcani, provincia lor natală și spre a da satisfacție și înalților ierarhi greci, văzând în creștinism un zalmoxianism iudeizat, Constantin cel Mare îl recunoaște oficial și optează pentru Constantinopol – noul centru de unde emana întreaga autoritate imperială.
Opera „apostoliilor”, un fel de plagiatură a protocreștinismului zalmoxian, a fost continuată de „sfinții părinți”, autori ai unor importante intervenții de natură dogmatică, care au schimbat esența spiritualității primare, reușind să golească chiar și creștinismul inițial, originar, din punct de vedere doctrinar, de conținutul său zalmoxian; s-a renunțat treptat la spiritualitatea și înțelepciunea belaginelor, prin introducerea idolatrizării și accentuarea dimensiunii mistice. Au transferat, treptat, identitatea lui Mitra asupra înțeleptului Eli, inventând un alt Dumnezeu trinitar, substitut al Ființei Supreme – Tatăl. A rezultat un personaj fabulos, cu o demnitate inferioară lui Yahve, pe nume Iisus, deopotrivă om și zeu, trimis să împlinească porunca Cerului de a-și asuma toate păcatele omenirii. Omul putea de acum să se destrăbăleze, să comită toate răutățile, la fel cum făceau „copii iubiți ai lui Yahve”, fiindcă totul le era iertat. Marea lovitură pe care o reușeau, prin respectiva diversiune, consta în faptul că omul era ispitit să nu mai trăiască în dreptate și curățenie sufletească, urmând calea către Dumnezeul Cel Adevărat; pentru a se mântui era suficient să creadă într-un Mesia uns zeu de către ei! Relația cu divinitatea era, astfel, deturnată, Tatăl fiind trecut într-un plan secund; pentru a accede la fericirea paradisiacă și la nemurire nu mai trebuia să lucrezi asupra ta ori să împlinești Lega, ajungea să crezi orbește în Iisus, să-ți abandonezi părinții, frații și să-l iubești necondiționat doar pe el.
“Mareea greacă” și „mareea romană” se vor întinde ca niște uriașe pete poluante, cum ar spune Iulian Apostatul, asupra precreștinismului carpatin, treptat, treptat înghițindu-l. Ele reprezentau o reluare a istoricei ofensive a elenilor și latino-romanilor împotriva latinității și etnicității traco-getice (românitatea balcanică și nord-dunăreană) pentru înlăturarea lor de la conducerea celor două imperii, de Răsărit și de Apus; un proces de restaurație politico-militară prin mijloace spirituale! Dacă traco-daco-românii vor înființa Constantinopolul și vor distruge Roma, stăpânind cealaltă jumătate a Imperiului din noua capitală - Ravena, inamicii lor se vor revanșa prin înghițirea precreștinismului carpatin și impunerea bizantinismului prin care vor lichida latinitatea româno-balcanică. Vechea „romanizare” aliată cu „creștinarea” vor da lovitura mortală și geto-dacilor de la nord de fluviu prin inventarea poporului român. Deși eram poporul primordial, născut creștin, am devenit o făcătură daco-romană creștinată de apostolii Andrei și Pavel, Wulfila, Metodiu și Chiril, fără istorie și cu o limbă de împrumut, dar mai ales fără legitimitate asupra moștenirii pe care o dețineam.
Odată cu îmbrăcarea purpurei imperiale de către împărații zalmoxieni începuse procesul de transformare a imperiului din unul al cetății Roma în unul al națiunilor. Septimiu Sever, „micul trac” înființase Consiliul Principelui în cadrul căruia vechii senatori latino-romani, cu ascunse și dubioase relații în rândul grecilor și irviților, erau înlocuiți treptat cu cavaleri din neamurile trace. Cum ponderea iliro-daco-geților în armată era substanțială, prin ei încep să fie controlate structurile imperiale. Fiul său, Caracalla dă acel edict prin care acordă cetățenie tuturor oamenilor liberi din imperiu, iar getul Probus, pe la anul 281, împarte Italia în două provincii și mută capitala la Sirmium, consfințind sfârșitul puterii statale a Romei. Dioclețian, Galeriu, Constantin cel Mare accentuează această tendință, apogeul reprezentându-l fixarea capitalei la Constantinopol și nașterea Imperiului Roman de Răsărit, în cadrul căruia structurile de putere în regiune aparțineau, din nou, după multă vreme, latinilor sud și nord dunăreni.
Se încheia, astfel, îndelungata confruntare militară dintre cele două latinități prin victoria geto-daco-ramanilor. Pierzând puterea politică și militară, singurul instrument prin care latino-romanii, grecii și irviții își puteau recupera vechile privilegii și influența în rândul neamurilor era iudeo-creștinismul. Aici, pentru fundamentarea doctrinară și controlul lui, se dă marea bătălie, urmărindu-se diminuarea și înlăturarea substralului pe care acesta se construise - arianismul zalmoxian! Dintre numeroasele episoade ale acestei confruntări, uneori tacite alteori fățișe în diferite concilii și chiar violente, poate cel mai semnificativ rămâne bătălia dintre iconoclaști și iconoduli.
Ambrosius Aurelius va fi cel care va culege roadele acestei lungi strădanii, reușind o veritabilă lovitură de stat prin care dinastiile de neam get sunt înlăturate de pe scaunul imperial, iar cultul ieșit din mozaism este impus drept singură religie oficială. Ajuns în imperiul apusean un fel de cancelar al împăratului Grațian, care era minor, după ce îl inlăturase printr-o conspirație pe tatăl său, profită de moartea împăratului Valens în confruntarea cu goții și îl impune și la Constantinopol pe ibericul Teodosie. Trebuie să se afle adevărul, pentru că imaginea lui Ambrosie ăsta e aceea a unui ilustru teolog și mare părinte al Bisericii creștine. În realitate nu a fost decât o demonică „eminență cenușie”, un conspirator notoriu avid de putere, care nu a dovedit nimic din curățenia și milostenia dreaptei credințe.
Constantin cel Mare făcuse din imperiu o împărăție de drept divin în cadrul căreia el era împuternicitul lui Dumnezeu pe pământ, întreaga structură ierarhică a bisericii fiindu-i subordonată. Din funcția de cancelar, deținând controlul administrativ în imperiu, Ambrosie își promovează complicii în diverse ierarhii. Oferindu-le poziții cheie în instituțiile principale, inclusiv clericale, confiscă, astfel, structurile de putere ale statului în interesul său, pândind din umbră momentul uzurpării scaunului imperial. Profită, în acest scop, de conflictul tacit între iudeo-creștinism și adepții dreptei credințe, majoritară și oficială în capitala Mediolanum/Milano; în momentul în care episcopul în funcție moare, deși nu era îndrituit, prin fraudă se impune drept episcop al „Frăției arimine” cu scopul ascuns de a o distruge. Pozița sa politică îi permite să reziste opozanților și contestatarilor, din rândul cărora făceau parte inclusiv mama și soția minorului împărat. Știindu-se majoritari, aceștia cer imperatorului convocarea unui conciliu general la care să participe episcopi din toate părțile imperiului, inclusiv din partea de Răsărit, pentru a decide religia oficială. Prevalându-se de puterea și influența sa, Ambrosie îl determină pe împărat să aprobe ca la conciliu să participe numai episcopi din Imperiul de Apus, unde adepții săi deveniseră majoritari. Ce a urmat e ușor de intuit, în anul 381, este convocat un sinod la care sunt prezenți treizeci și doi de episcopi iudeo-creștini. În fața acestei mișelii, episcopii cultului oficial refuză să mai participe, acest pseudo-conciliu hotărând înlăturarea din funcții a acestora; este uzurpată monarhia de drept divin, puterea sacerdotală, fiind integral preluată de către episcopul instaurat papă! Apusul va fi sfârtecat, de acum, de lungul război pentru primat dintre papi și împărați ori regi, care va duce la prăbușirea imperiului și nașterea națiunilor.
Constatând o creștere a ponderii și activismului religios al elementului grec și latino-roman Iustinian cel Mare, pentru a asigura mai multă autonomie și protecție neamului său, înființează Arhiepiscopia Justiniana Prima, cu centrul la Serdica; ea cuprindea, printre altele, Dacia Mediterrana, Dacia Ripensis, Moesia Prima, Dardania, Moesia Secunda și Panonia Secunda. Teritoriile de la nord de Dunăre nu erau nominalizate oficial, dar erau incluse și ele tot aici! Se refăcea astfel, după multă vreme, aproape în totalitatea sa, spațiul de continuitate al Marii Dacii a regelui Decebal. Și nu oricum, fiind și autocefală, ea marca prima manifestare de autonomie și oarece independență a latinilor carpato-balcanici! Ca importanță, Arhiepiscopia dacică avea aceeași demnitate cu patriarhiile de la Constantinopol și Roma! Se realizase practic reunificarea lumii daco-getice de la nord și sud, în afară rămânând Scyția Minor și Moesia Secunda, care se întindeau de la gurile Nistrului, cuprinzând sudul Basarabiei, Dobrogea cu Cadrilaterul și în continuare părțile de sub fluviu până la granița Daciei Ripensis. Acestea fuseseră desprinse din dioceza Traciei și aparțineau direct de Constantinopol, fiind subordonate unui questor imperial. Pentru asigurarea apărării împotriva barbarilor, împăratul a dispus construirea, aici, a peste șase sute de cetăți și fortificații. Slujbele se oficiau de către preoți daco-iliri în limba proprie a majorității populației – dacolatina română, predominanță având liturghia zalmoxiană. Spațiul de manifestare al grecilor fusese restrâns numai la teritoriile unde ei erau majoritari!
Reînviase neamul ăsta al nostru obidit! Numai că lucrurile au durat așa până pe la anul 610. Grecii se dezmeticesc și, maeștri ai intrigilor și manevrelor oculte îndelung exersate, pun mâna pe Imperiu și își proclamă limba drept oficială pe întreaga lui întindere. Și de acum încep nenorocirile neamului geto-dac! Pentru a-i diminua ponderea și importanța, ca și pentru a-l înlătura total de la treburile Imperiului a fost pusă la cale cea mai cumplită mârșăvie, împotriva lui fiind gândit poate primul holocaust din istorie. Până în anul 582, în vremea lui Mauricius, ingenioasele fortificații ale lui Iustinian rezistaseră cu mult succes, de ambele părți ale Dunării, asediului avarilor și slavilor. Din senin, însă, grecii renunță la apărare, inclusiv la bastionul Novae, cea mai importantă componentă a sistemului defensiv. Prin această trădare, abandonați de greci, latinii geto-daco-români rezistă eroic singuri împotriva năvălitorilor, dar sunt copleșiți de asediul continuu și superioritatea numerică a invadatorilor. Ba, mai mult, după penetrarea acestora în Imperiu, populația autohtonă e lăsată la discreția ocupantului și încercarea băștinașilor de a continua rezistența declanșază împotriva lor cele mai cumplite măceluri! Regiunea este trecută prin foc și sabie, întreaga organizare politică este dată peste cap, se produce un exod al populației spre alte zone mai sigure, mii și mii de oameni își părăsesc casele și pământurile ori se salvează refugiindu-se în munți, principalele centre administrative sunt desființate, bisericile arse, localități întregi sunt rase de pe fața pământului.
Armata greco-imperială refuză să intervină și așa, în spațiul care reprezenta patria românității se așează slavii, care își întemeiază structuri administrative proprii, proces finalizat prin constituirea statului sârb. În tentativa de dislocare completă și exterminare a elementului protoromânesc slavii sunt chiar sprijiniți de „frații” noștri întru credință prin creștinare, acest lucru semnificând recunoașterea oficială a noului statut obținut prin forță, crime și trădare. Și așa, scăpați de româno-latini și simțindu-se pe cai mari, noii stăpâni politici și religioși ai Imperiului introduc în toate bisericile liturghia în limba greacă, preoților care scăpaseseră nealungați din biserici și îndrăzneau să mai oficieze în alt grai li se tăia mâna dreaptă și limba. Apoi, pentru a-și duce până la capăt nebunia, îi stârnesc în continuare pe slavi împotriva neamului românesc, le încurajază venirea și îi ajută să se consolideze în Balcani și dincolo de Dunăre. Grecizarea și slavizarea forțată vor duce la diminuarea până la dispariția oficială a urmașilor balcanici ai “celui mai numerous neam după al inzilor”.
Alte momente decisive în lichidarea românității balcanice și a credinței lor le reprezintă creștinarea rușilor și a celorlalte neamuri slave, introducerea oficierii evanghliei grecești în limba slavonă, precum și acceptarea și tolerarea bulgarilor în peninsulă. După creștinare, aceștia vor fi folosiți chiar în cadrul unor campanii de reprimare la nord de fluviu. Prin politica antiromânească, Dacia carpatină, unde elementul autohton nu a putut fi dislocat, va fi încercuită cu o centură de popoare slave și izolată complet de românitatea sudică, nord-estică și occidentală. Deci, folosindu-i pe slavi ca masă de manevră, prin greco-slavizare, au reușit în final lichidarea Daciei Mari! În spațiul ei balcanic au apărut Bulgaria și cunoscutele state ale slavilor sudici, în partea panonică s-au așezat cehii și slovacii, iar către nord-est cei care vor forma Marele Ducat al Lituaniei. România, nucleul ei dur, a rămas o insulă de latinitate în marea slavă. Destinul îi va fi, în mare măsură, influențat de interesele rușilor și grecilor, aliați istorici în regiune. Ultima mare zvâcnire și ieșire la suprafață a românității balcanice a fost ceeace s-a numit imperiul valah al Asăneștilor
Și pentru că Dumnezeu nu a mai răbdat atâta ură și nedreptate împotriva noastră, politica și strategia folosite s-au întors, până la urmă, împotriva lor. După succesul „experimentului slav”, grecii au încercat atragerea și folosirea turcilor pentru a-și rezolva până la capăt disputa internă cu daco-latino-românii peninsulari. Numai că, de această dată, în joaca asta a lor de-a geopolitica, li s-a înfundat. Pe turci n-au mai reușit nici să-i creștineze, nici să-i țină sub control prin alte mijloace. De aici li se va trage, osmanlâii cucerind Constantinopolul și lichidând Imperiul Bizantin, îi va readuce pe greci la dimensiunile și condiția lor inițiale când erau înghesuiți în polisuri. Ba, mai mult, după înfrângerea aliaților slavi, mândra și perfida Eladă va intra, pentru aproape patru secole, sub stăpânire otomană.
Totuși, în stilul lor caracteristic, au reușit să se bage pe sub pielea turcilor, au inventat fanariotismul și au stăpânit în continuare alături de ei. Mai rău tot de noi, românii, care am rămas pe cap cu moștenirea și cu toate belelele lăsate de ei până în secolul nouăsprezece. Moscova, devenită a Treia Romă, va face și ea cu pâmânturile și neamurile noastre dintre Caspică, Baltică și Marea Neagră ce ne-au făcut grecii în Balcani. Haita de la sud s-a împerecheat pe pământuriile noastre strămoșești cu haita de la răsărit, această nuntire a greco-slavilor ne-a influențat istoria și etnogeneza, având efecte catastrofale asupra continuității teritoriale. Din stăpâni ai peninsulei, românii au ajuns minoritari, iar mai apoi minorități nerecunoscute la ei acasă. “Stinge limba în gâtlej de valah!” a devenit imperativ odios pe care făuritorii culturii și civilizației clasice și l-au transmis din generație în generație. Greaca și slavona au devenit pentru secole nu numai limbi ritualice de cult, ci și principale instrumente folosite în administrație pentru adâncirea și perpetuarea ocupației asupra noastră!
Abia prin secularizarea decretată de Cuza, când această biserică înstrăinată de spiritualitatea carpatină a putut fi despărțită de stat și au fost recuperate o parte din imensele domenii și averi mânăstirești, adunate prin jaf de înalții ierarhi și preoți neromâni în numele lui Dumnezeu, lucrurile s-au mai reparat întrucâtva.
Latinitatea romană nu ne-a rămas nici ea datoare. Luându-i în brațe pe unguri și catolicizându-i prin sfântul lor Ștefan au făcut din ei, la fel ca bizantinii din slavi, instrument de expansiune dinspre vest asupra spațiului românesc. Mă gândesc, ce diferență de mentalitate dintre noi, românii și cei care își zic astăzi unguri! Noi trăim aproape de-o veșnicie, în spațiul ăsta dăruit de zeu și cu timpul am tot pierdut din el, retrăgându-ne către nucleul său central că am și uitat cine am fost odată și cât am avut. Ne mulțumim cu atât cât ne-a mai rămas, ba acceptăm în el și pe alții, cărora le spunem minorități conlocuitoare și încercăm să trăim împreună cu ei în bună pace. Maghiarii au venit de aiurea, de pe la granița cu Coreea de astăzi, abia prin secolul nouă, atunci erau mongoloizi acum sunt blonzi! De la culoarea asta de împrumut au început să se simtă rasă superioară, să strâmbe din nas în preajma valahului băștinaș, să încerce să-i ia și ce i-a mai rămas, ajungând până la a nu-l mai recunoaște ca neam. O mână de oameni, în1910 un istoric ungur recunoaște că doar zece la sută din maghiari mai sunt urmași ai triburilor arpadiene, și-au creat o legendă căreia îi spun istorie și pe baza ei își revendică drepturi milenare. Hrănindu-se cu himerice visuri imperiale, ne privesc cu obraznică superioritate, dar nu scot o vorbuliță despre faptul că majoritatea regilor și marile lor personalități au fost nemaghiari: Vaik, devenit Sfântul Ștefan, era de fapt Voicu; Iancu de Hunedoara (Huniade), Matei Corvin erau tot români neaoși; Petofi Șandor – Petrovici Alexandru era sârb; Lajos Kosuth, eroul lor național, era slovac. Puțini au fost și multișori au ajuns prin maghiarizarea autohtonilor și de aia nu le mai ajunge Panonia, care era tot a noastră. Au tupeul să revendice, în numele primului venit (acolo unde noi existam de câteva milenii) și a unei imaginare stăpâniri de o mie de ani, pământuri care dintotdeauna au fost ale noastre, dar care chipurile ar fi aparținut Ungariei Mari – o făcătură pe hârtie în cancelarie la Viena.
Adevărul nu are relevanță, uită că de la catolicizare până la 1256, când, după Mohaci, ei au devenit pașalâc turcesc, Transilvania, care tot timpul a fost principat autonom, continuă să își păstreze statutul sub suzeranitatea Porții Otomane. Abia după vreo patru sute de ani (1683) sunt eliberați de către Habsburgi și prin pacea de la Karlowitz intră în componența Imeriului, având același statut ca și Transilvania, care își continua existența ca entitate distinctă. În 1849, Kosuth îi proclamă independența și vrea să alipească și Transilvania. Românii lui Avram Iancu însă li se opun, au loc confruntări sângeroase, intervin trupele imperiale și mișcarea e înăbușită, Ungaria revenind la statutul anterior. Din 1867 începe dualismul și ființează în cadrul entității Austro-Ungaria până în 1918 când se destramă, iar Transilvania, prin plebiscit, se reunifică cu Țara, refăcându-se nucleul dur al Vechii Dacii. Profitând de războiul din Ucraina, într-o Europă Unită unde minoritățile au drepturi unanim recunoscute, ca fiara care simte miros de sânge, poate încurajați și de Rusia, vecina de la Apus începe iarăși să saliveze, incitând maghiarimea din central Romaniei la autonomie etnică teritorială, ca prim pas al satisfacerii vechii pofte.
Neșansa lor constă în faptul că, de această dată, Romania nu mai e singură și eroarea politică din 1940 nu mai poate fi repetată! Nu este exclus însă ca visul “ungariei milenare” ori a “renașterii imperiale” să trezească din somnolență destui nebuni care, grupați în jurul unui alt Horty și cocoțați pe caii sălbatici ai războiului, să se dedea la cine știe ce inginerii geopolitice, uitând că deversarea Atlanticului în Balaton i-ar putea șterge de pe fața pământului. Și mai e o chestie, dacă ungurii contestă Trianonul, care a avut loc nu știu când, scoțienii contestă Marea Britanie, care a avut loc și mai nu știu când, noi cero-pământeano-geto-deaco-traco-latino-românii și ce dracu vom mai fi fiind de ce să nu contestăm ocupația greacă, romană, slavă, turcă, germană, evreiască și pe toate celelalte care vor urma.
Din păcate, nu prea are cine să o facă în țara în care guvernanții au semnat tratate internaționale prin care se dezic oficial de teritorii ce ne aparțin istoric și de drept, au îngropat din nou, pentru cine știe câtă vreme, problema tezaurului și au renunțat suspect la recuperarea datoriilor financiare și materiale pe care alții le aveau față de noi; ne-au declarat industria grămadă de fier vechi și au vândut-o pe un dolar, din stăpâni și proprietari făcându-ne șomeri; au concesionat pentru buzunarele lor (peșcheșuri grase) petrolul, gazele naturale, minele, apele maritime teritoriale și tot ce prezintă interes pentru marii profitori ai lumii. Azi flota noastră, pentru care am mâncat salam cu soia să o avem, navighează sub alte pavilioane, marile combinate strategice ce formau mândria complexului economic național au ajuns în topitorii, pădurile au luat calea străinătății, inteligențele noastre muncesc aiurea în beneficiul altora, pământurile ne sunt cumpărate mai pe nimic de către orice negustor de pripas ori retrocedate fraudulos urmașilor grofilor, care fuseseră cândva despăgubiți (înstrăinare de teritoriu național) și am făcut din Transilvania, exact cum se dorea, “spațiu de complementaritate” (Declarația de la Budapesta); profiturile în loc să fie reinvestite se scurg în afară, iar datoria noastră financiară la bănci crește ca făt-frumosul din poveste. Nu mai e mult până vom ajunge în starea de disperare încât să strigăm: “veniți fraților de ne ocupați, faceți ce vreți cu noi, fiindcă noi, dormitând la gura sobei ne mulțumim să fim manoli ori ana, toma alimoș și ne rezidim din nou în suflete doftana ca să vedem cum sună miorița recitată printre gratii!” Deșteaptă-te române, înainte de a ne fi imn național, e ÎNDEMN LA REGÃSIREA DE NOI! Dar într-o țară de analfabeți mă tem că nici majusculele nu ne sunt de prea mare folos!
Salvarea ne rămâne în strămoșeasca cruce zalmoxiană cu brațe egale! Dacă dorim să mai avem viitor, să ne sprijinim pe orizontala prezentului, cu toată iubirea de care suntem în stare, și să ne împrospătăm memoria cu înțelepciunea începuturilor; și ce ne-or spune ele aia să facem! Cele treizeci de milioane de români, câți am mai rămas, să luăm câte o bucată din trecutul nostru să îl rememorăm, și dacă nu suntem de ajuns să mai cerem ceva ajutor și de pe la indieni, și așa poate vom scrie istoria noastră adevărată pe care să o donăm Bibliotecii Cerului. După ce îngerii și sfinții vor citi și despre noi, și se vor cruci de câte am putut să pătimim, măcar la Judecata de Apoi ni se va face poate dreptate!
Să credem, mai apoi, că noi suntem zeii și că Adevărul-Falsul, Binele-Răul, Frumosul-Urâtul, Dreptatea-Strâmbăciunea Curajul-Frica, Demnitatea-Lașitatea, Neuitarea și Iertarea sălășluiesc în noi ; la fel ca cei doi dragoni dacici, apa și focul – gemenii divini, care formează ADN-ul. Noi hotărâm pe care dintre ei îi hrănim să crească și să ne domine destinul!