O neobișnuită și mai puțin cunoscută carte, (apărută și la noi în România - în 2005 la Editura ”Est”, editură dispărută între timp, din motive pe care n-am reușit să le aflu) reunește sub titlul de mai sus cele mai importante scrieri (eseuri?) ale lui Salvador Dali răspîndite de-a lungul a peste 50 de ani (1927-1978), prin presa culturală a vremii (la Paris, New York, Barcelona, Bruxelles etc), considerate de majoritatea criticilor (dar ce este mai important, de autorul însuși) drept esențiale pentru înțelegerea Suprarealismului, așa cum a fost el gîndit de autor. Dincolo de ”delirul” aristocratic, sibaritic și rebarbativ care domină aproape fiecare pagină a acestei lucrări explozive, am putut distinge, după mai multe recitiri desigur, o idee care ar putea fi utilă și aici la noi, în România, cu atît mai mult cu cît este de așteptat ca, cel puțin pînă la 16 noiembrie curent, psihicul nostru, al dilematicilor care vor să-și înțeleagă țara și pe cei care vor să o conducă și, pe deasupra, să mai meargă și la vot - să fie supus la solicitări mult mai severe decît în mod curent. Este vorba despre ideea de discreditare a realității.
Cînd în iunie 2013 un ministru al guvernului României susținea public că modelul de disciplină german este nepotrivit pentru țara noastră (lăsînd astfel să se înțeleagă că există mai multe tipuri de disciplină, dintre care unele acceptabile iar altele nu), singura reacție notabilă care s-a făcut auzită public la această gogomănie monumentală a venit nu din mediul intelectual (acolo unde, într-o țară normală, s-ar fi găsit cu ușurință măcar un individ care să răspundă, la fel de public, că, potrivit aceleiași mentalități, poate că nici mașinile germane, nici șvaizerul sau ceasurile elvețiene, nici vinul franțuzesc, nici lalelele olandeze nu au ce căuta la noi în țară pentru că, nu-i așa, le avem noi pe-ale noastre) ci (lamentabil) din partea șefului direct, adică a unui prim ministru preocupat, ca orice politician, nu de respectarea unui principiu, ci de nevoia josnică (minable) de a-și înțepa partenerul de guvernare.
Acest lucru se întîmplă pentru că, așa cum Salvador Dali atrăgea atenția încă din anii '30 ai secolului trecut, artiștilor și intelectualilor moderni li se pune cu obstinație pe masă (iar majoritatea lor o înghit cu evlavie și apoi o regurgitează în fața discipolilor așteptînd răbdători ca aceștia să o înghită la rîndul lor), incontinuu și fără nici un scrupul, de ani și ani de zile, aceeași și aceeași academică și diversionistă ”supă de estetică abstractă, care în realitate este mai rea chiar și decît supele cu tăiței răcite și îngrozitor de sordide ale neotomismului, de care nu vor să se apropie nici chiar pisicile cele mai convulsiv înfometate”, așa cum se exprimă pictorul-scriitor în cartea menționată.
De asemenea, aceasta se întîmplă și pentru că ”Intuiția logică și pură (...) a fost dată afară pe rând din casele tuturor științelor particulare și a sfârșit prin a deveni în zilele noastre Prostituția pură, căci o vedem cum își dezvăluie ultimele ei farmece și ultimele ei agitații în casa de toleranță a lumii artistice și literare” (op. cit).

Pentru a înțelege conceptul de ”discreditare a realității”, ar trebui, de exemplu, să ne imaginăm cum, invitat la un respectabil talk-show de televiziune pentru a analiza împreună cu ministrul respectiv declarația acestuia referitoare la disciplina germană, un intelectual cu pretenții de persoană publică (dar viu), în timp ce ascultă cu atenție ”argumentația” ministrului, se ridică majestuos de pe scaun, se apropie de acesta și, fără nici un alt comentariu, îi așează pe cap, în direct, un îmbietor, aburind cotlet de berbecuț la grătar sau o omletă cu verdețuri, pregătită cu minuțiozitate în prealabil chiar de el, după o rețetă tradițională. Cu riscul, bineînțeles, de a scandaliza moderatorul preocupat, ca toți moderatorii de la noi, de decența și obiectivitatea emisiunilor pe care le realizează spre binele și iluminarea electoratului.
(Un alt exemplu de discreditare a realității - mai puțin ofensiv dar corect din punct de vedere tehnic - este rubrica ”Cu ochii în 3,14” din Dilema Veche. Deci se poate!)
Și cred că nu se va putea niciodată insista suficient asupra diferenței fundamentale care există între strălucirea ideii de ”discreditare a realității” așa cum este ea gîndită, prezentată și argumentată de Dali, și izul fetid de alcool măsluit, pe jumătate asimilat - pe jumătate regurgitat, al celei de ”negare a realității”, caracteristic multor pseudo-artiști și pseudo-intelectuali autohtoni, precum și cîrciumilor din multe sate ale României, acolo unde, nenumărați nemernici își ascund an de an obnubilarea, așteptînd ca altcineva, mereu altcineva să pună mîna pe lopată pentru a le desfunda ulițele, în vremea marilor zăpezi.
Pe parcursul vieții sale Dali a repetat ani la rînd, din păcate fără prea mare rezonanță la public, acest avertisment: ”Pictura este doar fața vizibilă a icebergului gîndirii mele”. Citiți-l (oriunde l-ați găsi) și veți vedea că vorbea serios.

Șerban Georgescu
(Dilema Veche 9-15 octombrie 2014)