Viața te întoarce înapoi într-un mare fel. Ca să nu uiți de unde vii. Nu, nu de unde vii ci de unde ai plecat. Și, așa cum stabilisem mai devreme, Dumnezeu are un simț al umorului destul de ciudat.

Am fost șase când ne-am hotărât să ne luăm lumea în cap. Urmând un plan bine întocmit, bineînțeles. Ne luam lumea în cap dar nu într-un cap fără pic de creier. Totul era aranjat până la amănunt. Bineînțeles însă, planul de acasă nu se potrivește niciodată cu cel din târg.
Am fost șase. Două fete și patru băieți.
Fata a rezistat foarte puțin și am rămas cinci. Ca în cântecul ăla ridicol despre zece negri mititei.
Apoi, într-o dimineață, trei din cinci nu au apărut la micul dejun. Trebuia să fii nebun sau inconștient să nu vii la cantină dimineața, știind că până la prânz mai e vreme și că porția este porție.Dar m-am gândit că poate n-au avut chef să se trezească și poate careva a fost însărcinat să le aducă micul dejun în cameră. Deși știam că pedagogul lor nu glumește.A doua zi, m-am gândit că poate au mâncat mai devreme sau apar mai târziu, și că fiecare și-a făcut propria gașca.
,,Unde sunt băieții?,, îl întreb pe Nr 4.
,,Nu știu,,
,,Hai nu serios,,
Ridică din umeri. Părea sincer. Era cel mai mic dintre noi, chiar și eu eram mai înaltă și asta micu' n-avea voie să mintă.
,,N-au fost aseară în dormitor. Și nici alaltăseară,,.
,,Drace,, gândesc, Unde să meargă? Eu eram singura care știa pe cineva în orașul ăla. Ei nu aveau pe nimeni.
Mai târziu, directoarea m-a chemat în cancelarie. Era și un bărbat acolo. Eram surprinsă, nici nu știam prea bine unde era cancelaria în imensitatea aia de liceu.
,,Când i-ai văzut ultima oară pe Pohrib, Matei și Rarinca?
Habar nu aveam.
,,Habar nu am,,
Chiar nu știam.
,,Nu știu,,
,,Ești sigură? Încearcă să-ți amintești, mai insistă o dată tovarășa directoare cu părul permanent și roșcat privindu-mă grav prin lentilele ochelarilor cu rama subțire. Domnul mă privea și el grav dar cumva, indiferent.
Am scuturat din cap. Eram atât de speriată încât nu reușeam să-mi aduc aminte când naiba îi văzusem ultima oară pe ăștia trei.Mai întâi am crezut că s-a întâmplat un accident la practică. Sau că au fost prinși sărind gardul noaptea când mergeau să fure flori de prin holurile blocurilor pentru a-și ,,pavoaza,, dormitorul.

L-am căutat pe Nr4 și l-am întrebat direct:
,,Ce știi?,,
S-a codit, dar știa că nu putea minți.
,,I-au prins la graniță. Voiau să fugă în Iugoslavia.Sau au fugit și au fost întorși înapoi, Nu știu singur,,
Am înghețat. Asta era nebunia nebuniilor. Mai face omul tâmpenii dar asta era mama lor.
Și eu fusesem aia cu ideea plecatului de acasă. Îi târâsem practic după mine și le umplusem capul cu tâmpenii despre ,,altceva,,
Mai târziu am aflat că au fost trimiși acasă, tunși chilug, bătuți, și cu interdicția de a părăsi Matca fără aprobare. Erau minori. Așa au scăpat.
Și așa am rămas doi.

Apoi 15 Noiembrie, 1987 s-a întâmplat. Revolta brașoveană.Cea despre care oamenii își amintesc doar de 15 noiembrie. Pentru că și istoria se uită, nu-i așa?
Era duminică și era ziua mea și am mers la serviciu.
Și atât.
Pe Nr4 nu l-am mai văzut niciodată. Plecase cu un grup înspre primărie, a intrat în clădire și a aruncat niște tablouri comuniste pe fereastră.
A fost arestat, torturat. Închis pentru o vreme. Știu însă că s-a întors acasă.

Așa am rămas doar unu.Au trecut ani buni de atunci. Prea mulți ca să mai poată fi numărați.

Astăzi un grup de cubanezi curajoși și sătui de Castro&Comp a atins țărmul Floridei, în Key Biscayne. Într-o barcă desprinsă parcă din cel de-al doilea război mondial. Pentru că s-au încadrat în regula,, Wet foot dry foot,, vor rămâne în State(Prin '96 , administrația Clinton și guvernul cubanez au ajuns la o înțelegere după ce cubanezii își tot cereau înapoi oamenii rătăciți pe ocean. Înțelegerea a fost și a rămas că, orice cubanez care fuge din Cuba(90 de mile sud de Florida, 145 kilometri) și reușește să atingă țărmul Floridei fără ajutor de la americani, are dreptul să rămână în State cu drepturi de azilant.)

Prietenul meu, Vlad a reușit să prindă niște poze.M-am întristat privindu-le și m-am întrebat dacă băieții mei reușiseră de fapt să ajungă în Iugoslavia și au fost trimiși înapoi, sau au fost prinși la graniță.