agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1562 .



Din însemnările unui cititor miotonic
eseu [ ]
(Dilema Veche, 9 Cuptor 2015)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ingergri ]

2015-07-14  |     | 



Unul dintre motivele pentru care lectura Dilemei Vechi îmi face întotdeauna plăcere și bucurie, este acela că în orice moment poți descoperi, dacă nu articole întregi, atunci măcar fragmente, simple fraze, formulări sau simple cuvinte care pur și simplu ”îți iau piuitul” (dacă mi se permite această formulă cam demodată) și care s-ar simți la ele acasă în orice istorie universală a literaturii făcută cu cap.

Să mă ierte editorii revistei, care vor trebui să decidă dacă să publice sau nu un astfel de elogiu devastator la adresa Dilemei (de parcă nu ar avea și așa destule dileme pe cap), dar sunt convins că nu exagerez absolut deloc și, fără prea multe prețiozități de specialitate, am să înșir doar câteva exemple din cele pe care le-am notat de-a lungul vremii, cu speranța ca scoaterea lor din context să nu le afecteze cu nimic farmecul originar. Iată-le:

”Trecem adesea adormiți pe lîngă aceste bijuterii de familie, trezindu-ne doar cînd un anunț - Atenție, cade tencuiala! - ne obligă să privim înduioșați cum se sfărîmă pe caldarîm un cap de zînă sau o aripă de înger” (arhitect Viorel Sălăgeanu, într-un articol despre clădirile de patrimoniu din București, Dilema Veche, 9 aprilie 2015) - sau despre cum pasiunea disperată pentru propria meserie te poate face să scrii poezie curată;

” ... rememorînd și citind cum-ul unor străzi personale, ale memoriei, ca și cum ai fotografia de sus, cu mîinile deasupra capului, un gerunziu întins pe asfalt ...” (Bogdan Tănase, DV 16 aprilie 2015) - sau cum te poți izbi de frontierele limbajului în care te-ai născut, plecat fiind, pentru totdeauna, în căutarea celor ale lumii în care trăiești și ale propriului suflet, în același timp;

”Înotatul noaptea în marea plină de noctiluci” (Cristina Foarfă, DV, aug 2014) - sau cum te poți însenina la gîndul că chiar aici, în lumea în care trăiești, există ființe luminoase numite ”noctiluci”;

”Cambodgia este o monarhie condusă de un partid comunist. Țara este varză - varză și, în mod oarecum firesc, regele este balerin și stă mai mult pe la Paris” (Valeriu Nicolae, DV 19 martie 2015) - o mostră de suprarealism genul ”viața bate filmul” la care, dacă meditezi puțin, îți vine cheful să dansezi de unul singur prin casă;

”Vine lumet mai ceva ca la Mc'Donalds, că e bio, e cu pui alergați prin curte, că toacă carnea la satâr, că peștele e prins acuma două ore” (Selma Iusuf, articolul ”Patron de Crîșmă”, DV 2013) - pitoresc decadent + inventivitate lingvistică de cea mai bună calitate;
”... el își ia în valiză îngerii și luna, răstignirile și miresele...””(George Banu despre exilul lui Chagall la Berlin, DV mai 2013);

și cred că aș putea umple pe puțin cîteva pagini cu astfel de citate, cel puțin la fel de relevante și energizante totodată, oricît de ”scoase din context” ar fi ele.

Tot astfel, citind nu de mult excelentul (sic!) supliment despre Adevăr și Minciună apărut în martie în Dilema Veche am căzut din nou în prostrație, aidoma celei mai nefericite dintre caprele afectate de miotonie (această ciudată boală a mușchilor care face ca bietul animal să cadă ca secerat la pămînt cînd îi e lumea mai dragă, fără nici un motiv aparent, să rămînă absolut paralizat cîteva secunde sau minute, pentru ca apoi să-și reia activitatea normală, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat). Aveam în față următoarea sentență: ”Adevărul, ca și lumina, orbește”. Citeam și reciteam și nu-mi venea să-mi cred ochilor. Era într-un articol în care autorul (domnul Eugen Negrici, prezentat în colofon drept scriitor și critic literar), plecînd de la predispoziția la minciună a publicului cititor, vorbește despre caducitatea ideii de adevăr în literatură (dacă am înțeles eu bine). Într-o primă instanță afirmația mi s-a părut de un cinism și de o autosuficență de-a dreptul revoltătoare. Mi-a apărut deodată în minte întregul spectacol al lumii literare ”oficiale” de azi de pe la noi, cu spațiile ei neaerisite, cu fotofobia ei, cu degetele ei îngălbenite de tutun și cu fețele ei palide, brăzdate de ridurile suferințelor neînțelese, cu tehnicile ei sofisticate de strecurare a cîrpei pe țambal, cu.... . Iată, îmi ziceam, observația cuiva care de fapt se complace în Întuneric, care proclamă, cu de la sine putere că Adevărul este inaccesibil și că nici nu mai trebuie căutat, că trebuie să ne mulțumim cu subtilitățile, creativitatea și farmecele Minciunii, și asta nu numai în viața de zi cu zi, ci chiar și aici, în literatură, unde mulți dintre noi ne găsim refugiul... deși, deși îmi aminteam precis, poetul Nicetas lăsase scris, negru pe alb: ”Adevărul este scris. Adevărul există și este scris. El își așteaptă numai cititorii...”. [vezi eseul "Asta este! (O sută cinzeci și șase de bătăi pe minut) - Nichita Stănescu, Respirări, Editura Sport Turism, București, 1982]. Și, probabil ca să-mi justific și mai bine propria revoltă, priveam cu simpatie la citatul din Sigmund Freud (pe care îl detest), reprodus pe prima pagină a unei vechi Dileme căzută undeva lîngă pat: ”De cîte ori vreau să cercetez ceva mai în profunzime, dau acolo de urmele unui poet”. Păi da, ziceam, păi da, păi da, păi da. Despre asta e vorba! Ia urma poetului frate dacă vrei Adevăr!

Și apoi, îmi mai spuneam, dacă ar fi fost adevărat sau măcar verosimil că Adevărul orbește sau că provoacă și alte beteșuguri, nu ar fi stabilit anticii încă de la început așa? Era nevoie să vină domnul Eugen Negrici să proclame așa ceva în Dilema Veche în 2015? Păi ce, Homer a orbit căutând Adevărul?

Hopa! Uite cum gura păcătosului adevăr grăiește. Un moment, mi-am zis. Ce-ar fi să revin eu puțin la Homer? Mai ales că tot îmi cumpărasem de cîteva zile o ediție mai nouă din ”Homer. Imnuri. Războiul șoarecilor cu broaștele” (traducere, prefață și note de Ion Acsan, București, Editura Minerva 2007), care conține și cîteva texte apocrife și pe care nu apucasem să o (re)citesc. Și bine am făcut, căci iată ce am aflat și cum am orbit:

Într-o legendă a Greciei Antice (care apare și în lucrarea filologului german Wolfgang Schadewaldt ”Legende von Homer; dem fahrenden Sänger”, Leipzig, 1042), se spune că Hesiod și Homer s-ar fi întîlnit și duelat într-un concurs literar al vremii. S-a întîmplat la Chalchis, capitala Insulei Eubeea, iar ”juriul concursului era alcătuit din cei mai de vază bărbați chaldikieni și printre ei se număra și Panedes, fratele regelui răposat”, după cum se subliniază, cu o uimitoare precizie, chiar în textul legendei. Dar iată cum este redat în text începutul concursului:

”Ieșit în mijlocul arenei, Hesiod punea întrebare după întrebare și Homer răspundea. Grăi așadar Hesiod:
- Homer, trupesc lăstar din Meles, citind în cugete divine,
Întîi să-mi spui tu care este supremul bine pentru oameni.
Homer răspunse:
- Întîi supremul bine este ca oamenii să nu se nască,
Iar dacă s-au născut, să plece grabnic către poarta Hadesului!”

Concursul continuă mult și bine, preț de cca 12 pagini de carte, Homer îl domină de la început pînă la sfîrșit pe adversarul său, chiar dacă între timp schimbă rolurile, la final publicul îl ovaționează pe Homer cerînd insistent încununarea acestuia ca învingător, regele însă refuză și îl declară învingător pe Hesiod argumentînd că ”drept este să fie proclamat învingător cel care prin versurile sale ne îndeamnă să cultivăm ogoarele și să trăim în pace și nu cel care înfățișează războaiele și măcelurile”, iese scandal, etc, dar toate acestea parcă nu mai au nici o importanță. În urechi răsună, ca un ecou, mereu Adevărul, de necuprins, din primul răspuns al poetului orb. Și mulțumesc, inclusiv dlui Eugen Negrici, pentru această revelație. Căci într-adevăr, Adevărul absolut, ca și lumina, orbește. Numai drumul spre El te poate ilumina.

Șerban Georgescu
(material publicat in Dilema Veche, 9 Cuptor 2015)

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!