La fiecare început de an, chiar în prima lună, ne este dat să trăim două momente apoteotice, două zile cu adevărat astrale. Prima este 6 ianuarie cînd sărbătorim Boboteaza, minunea în cadrul căreia, prin taina apei, asupra lui Iisus – Fiul Omului s-a pogorât harul christic și acesta a fost uns drept Fiu al lui Dumnezeu. Numai după acel moment vorbim de Iisus Christos! De atunci, în această zi pogoară asupra noastră, creștin-ortodocșii, anual, harul cristic purificator, dar care ne și trezește, iluminează calea către Împărăția divină.
Aceeași semnificație are în calendarul spiritualității românești ziua de 15 ianuarie, când, prin voia marelui Zalmoxe, pogoară asupra noastră duhul eminescian. Este tot o îmbăiere, un duș rece menit să ne trezească, măcar pentru o zi, conștiința pierdută a imperialității noastre. Pentru că în lumea spirituală creația eminesciană este un imperiu! Un imperiu care s-ar suprapune pământean peste marea stăpânire a lui Burebista. Acesta avea pe Carpați statul centralizat dac, dar stăpânea Balcanii și Asia Mică, spre est până către Caspica și Volga, spre nord până la Vistula și Baltica (Marea Baltă), iar spre vest, după zdrobirea rezistenței celtice, până către Atlantic. Să nu uităm că romanii, cât erau ei de imperiali, le plăteau dacilor tribut. Aici trebuie căutat, poate, și principalul motiv al celebrelor războaie – tentativa imperialilor romani de a se elibera din strânsoarea geto-dacică.
Aceasta e marea valoare a poetului nostru național. Imperiul său se întinde cât cuprindea, odinioară, limba strămoșilor noștri. Prin el am devenit geo-cultură și oriunde în Europa suntem la noi acasă. Lumea își va aminti de noi, cei de ieri și cei de azi, peste o sută ori o mie de ani prin genialitatea imperială a lui Eminescu.