Da. Și cuvintele au un preț. Ele sunt marfa pe care o vinde scriitorul. Iar prețul lor este direct proporțional cu prețuirea lor de către scriitor. Din această ecuație rezultă și prețuirea scriitorului. Se mai poate însă vorbi de prețuirea scriitorului în ziua de azi? Cu siguranță nu. Dimpotrivă. Cine să-l prețuiască și pentru ce?

Când prin limbajul imoral, vulgar pe care îl folosește, scriitorul de azi reface oglinda societății în care trăiește, omul nu simte nevoia să se privească în această oglindă, nu vrea să se vadă, pentru că se cunoaște mai bine decât îl oglindește scriitorul. Aici e problema.

Scriitorul ar trebui fie să creeze o altfel de lume, una ideală dacă se poate, în care ceea ce-i lipsește omului aici să găsească acolo, să se regăsească, adică, într-o lume în care ar vrea să trăiască și nu poate, fie să-l facă să se descopere pe sine, să se cunoască în orice fel de lume ar trăi.

Pentru că ele, cuvintele, spre deosebire de celelalte mărfuri, au darul de a transmite un mesaj, de a trasa o cale, de a îndruma. În acest dar este adevărata lor valoare.

Când nu îți transmit nimic, când nu îți dau de gândit, când nu te determină să-ți schimbi viața, când nu te îndeamnă să te cunoști, să fii, ele sunt doar vorbe în vânt. Despre valoarea lor, în acest caz, nu mai poate fi vorba. Și nici despre valoarea scriitorului.

Dacă nu prețuim cuvintele, cum am putea prețui Cuvântul? În opinia mea, scriitor adevărat este doar acela care a devenit el însuși din Cuvânt, prin Cuvânt și pentru Cuvânt, cel care se cunoaște pe sine, cel care este, cel care te îndeamnă să fii.

Dar cine mai crede astăzi în Cuvânt, când nimeni nu mai crede nici măcar în propriile cuvinte, în puterea lor? Până nu demult, scriitorii erau închiși, uciși pentru cuvintele lor, pentru că ele, cuvintele, aveau o putere mai mare decât puternicii zilei. Și aveau această putere pentru că încă mai exista credință în valoarea lor.

“Unde vei găsi cuvântul/ Ce exprimă adevărul?”, se întreba, la 1883, Mihai Eminescu. Astăzi, totul parcă se reduce la o vorbărie goală, la o textare/textuire fără sens, cu pretenții de estetică. Într-o lume fără valori morale, nimic nu mai are preț.

Trebuie, așadar, să schimbăm foaia, să prețuim din nou cuvintele, pentru ca ele să redobândească valoarea și puterea pe care le-au avut dintotdeauna.