Fizicienii ne spun că, într-un atom, nucleul reprezintă numai 0,1 la sută, iar restul de 99, 9 la sută e gol. Cum atomul este temeiul lumii noastre fizice, înseamnă că în univers cantitatea de materie este infimă. Restul covârșitor, căruia îi spunem neant sau nonexistent, este infoenergie. Cercetând acest nucleu, în laborator s-a reușit, experimental, descompunerea lui în particule subatomice, ajungându-se la nivelul cuantic, adică tot la informație și energie. Materia ar fi, deci, tot infoenergie, dar solidificată potrivit unor legități proprii, pe un spectru ce se întinde, cel puțin în universul nostru tridimensional, de la atom la om.
Se poate spune că în această infinitate energoinformațională omul, aflat la capătul structurării biotice, este esența. Reprezintă o entitate astfel configurată încât poate percepe lumea sa materială care, sub forma unor stimuli externi, îi afectează simțurile. El se lasă impregnat de către aceasta vizual, auditiv, olfactiv, tactil etc precum placa fotosensibilă de către lumină. Totodată, se pare că el este creatura unică înzestrată cu capacitatea de a se și autopercepe. Pentru că ceea ce se află dincolo de materialitate îi pare inaccesibil, interzis, un mister aflat deasupra și în afara posibilităților sale, i-a conferit aura de sacralitate. Pe măsura avansării în cunoaștere, el are, însă, presentimentul că reprezintă mult mai mult decît cel care se reflectă în oglindă și în ochii semenilor. Că aparține și acestei sacralități, sondabilă prin intermediul minții și a inimii. Astfel că, pe lângă științe – investigarea lumii fizice, au apărut filosofiile, ce au domeniu de interes metafizica - lumea de dincolo de palpabil și religiile – cale dogmatică de autoidentificare cu această lume, denumită spiritulă.
Potrivit imaginarului religios această infinito-eternitate energoinformațională e populată cu entități spirituale, ce formează Împărăția Cerului. Racordarea la ea se poate face numai prin atingerea unui nivel rezonatoriu de vibrație afectivă prin intermediul credinței. Percepția comună a configurat modelul unei “civitas dei”, având în vârful ierarhiei zeul și pe supușii săi – straturi (cete) de făpturi angelice, cu organizare, pe undeva, asemănătoare celei umane, pământene - cezarul și supușii săi. Evoluând dinspre credință către libera cugetare, din trunchiul religiilor s-au desprins autodefinitele științe ale spiritului, care au ca obiect lumea suprasensibilă. Dacă, până la ele, demersul gnostic viza creația, de acum domeniul de interes este Creatorul. Zeitatea e văzută drept un spirit unic ordonator, inclusiv a lumii materiale, iar omul e un părtaș la această ordine prin partea sa invizibilă, anorganicitatea.
Antropoteismul proiectează imaginea unui munte - Spiritul (ordinea morfogenetică), ale cărui vârfuri ies din “ceața” energoinformațională sub întruchiparea unor raționalități – făpturi ale aceleeași ființe. Fiecare are conștiența propriei individualități (vârf) și presimțirea inconștientă a unicității divine (munte). Pe Terra aceste raționalități, manifestate în principal prin intermediul apei, luminii solare și carbonului, configurează sfera antroposului. În cadrul ei indivizii umani reprezintă însuflețiri ale aceleeași unice ființe eonice. Deși s-au încercat diferite explicații ale însuflețirii, inclusiv dinspre teoria sistemelor, nu s-au reușit formule satisfăcătoare. Rămânem la explicația că zeul a suflat viață peste statuieta de pământ numită Adam! Pornind de la faptul că însuflețirea presupune respirație, probabil că răspunsul căutat s-ar afla în dezlegarea misterului apariției carbonului, cu formidabila sa capacitate combinatorie - peste zece milioane de compuși și oxigenului.
Pentru a trăi, în mod necesar trebuie să inspirăm oxigen și să expirăm bioxid de carbon. Se pare, însă, că legile universului nu erau favorabile apariției celor două elemente. Cineva, o raționalitate atotputernică a trebuit să intervină de două ori spre a le face posibile. Pentru formarea carbonului era necesară ciocnirea simultană a trei nuclee de heliu, întâmplare cu probabilitate mică și rezultat instabil, care oricum nu ar fi produs actuala cantitate necesară din univers. El mai putea apărea prin fuziunea, în cadrul reacțiilor termonucleare din stele, a beriliului cu heliul, elemente mai ușoare. Dar prin această unire, având în vedere că masa nucleelor celor două e mai mare decât masa elementului rezultat, formarea carbonului în starea sa actuală era improbabilă. La fel ca și în cazul apei nu compoziția (formula chimică), ci structura (ordinea) avea să îi determine proprietățile. În natură energia și masa sunt echivalente. Fred Hoyle credea că diferitele stări energetice ale nucleului (modul diferit de așezare a protonilor și neutronilor) îi poate modifica masa. Și exact asta s-a întâmplat. Dintr-o infinitate de posibilități a apărut exact această formă de așezare care să permită apariția elementului stabil al cărui nucleu să aibă masa mai mică. Respectiva anomalie, ce exprimă o anumită stare de excitație energetică, e cunoscută drept rezonanța Hoyle. Dar, acum exista pericolul dispariției carbonului din univers. Printr-o nouă rezonanță de același tip nucleul său, fuzionând cu un altul de heliu se putea transforma în oxigen. Se produce o a doua intervenție miraculoasă prin reglarea mecanismelor nucleare astfel încât să fie încetinită formarea oxigenului. Astfel proporția între cele două elemente esențiale vieții e apropiată. Sigur mai pot fi găsite și alte astfel de exemple de intervenție a unor raționalități misterioase în configurarea și devenirea lumii.
E imposibil să ne închipuim infinitatea de raționalități ce populează energoinformaționalul. Omul este o asemenea raționalitate, însă, biofotonică. El poate fi considerat un aparat format, preponderent, din apă (H2O), ce dispune de o structură carbonică (la fel ca diamantul) – capacitate reflectorie, care inspiră oxigen (O) și elimină bioxid de carbon (CO2). Perspectiva morfologică asupra sa îi pune în evidență mai ales “compoziția”, lăsându-i în penumbră structura subtilă, potrivit căreia ea se organizează. Și această structură e de natură infoenergetică. Știința, ipotetic și experimental, începe să confirme presimțirea spiritualismului - omul descinde din lumină și e un devorator de lumină. De la nivel subcelular și cuantic lumina, de circa o mie de ori mai slabă decât acuitatea noastră vizuală, susține și coordonează toate procesele biotice, inclusiv mitogeneza. Compatriotul nostru, Macovschi, în fascinanta ipoteză a biostructuralismului acreditează ideea că dincolo de nivelul fizico-chimic și biosic al materiei există nivelurile noesic (gândirii), enisic (enigmatic) și supraenisice de structurare. În yoga indiană, pe calea sa spre desăvârșire („samyama”), omul trebuie să parcurgă, prin reîncarnări succesive, opt niveluri de dezvoltare. Deși o consideră materială, noesistructura prin care curge noesiplasma aparține, de fapt, infoenergeticului. Sub forma câmpului noesic, ce generează emisii specifice, noesistructura continuă să existe și după dispariția omului. În opoziție cu teoria moleculară a viului, el susține că nu schimburile chimice (metabolice) nasc viața, ci materia vie modelează chimismul, ca formă primordială de manifestare a ei. Aceasta înseamnă că niște structuri enigmatice, aparținătoare infoenergeticului, se vizualizeauă sub forma manifestării biochimice și noesice. Omul (viul) descinde, deci, dintr-o matrice (câmp noesic) formatoare exterioară corporalității sale. Mitogeneza este rezultatul unei „iradieri”, „iluminări” din planul exterior al morfogenezei. Deci, programul devenirii noastre fiziologice nu s-ar afla în ADN, ci în golul infoenergetic – haosul determinist. În embriogeneză, cineva din exterior, supramolecular ori nonmolecular, și nu jocul reacțiilor biochimice îi spune ADN-eului cum să construiască făptura umană. Cineva ori ceva, ce reprezintă mai mult decât un principiu metafizic de tipul entelehiei lui Driesch ori bergsonianului elan vital! Mai degrabă, un câmp de forță situat în jurul embrionului. Și cam aici ajunsese ceva mai devreme și rusul Gurvici, cu a sa teorie a biocâmpului care crează și susține ordinea moleculară.
În prelungirea ei se situiază câmpurile morfice ale lui Sheldrake. El pleacă de la faptul că orice formă își semnalează prezența – informație ce este memorată undeva, iar informația purtătoare de energie localizează (germinează) o formă. Această formă ajunge să fie simultan corpuscul și undă – foton. Orice câmp infoenergetic este memorie a unor forme pe care le conservă (păstrează), dar le și germinează în cadrul unui proces rezonatoriu de recunoaștere. Sintetic, dacă o formă produce un eveniment informația e înregistrată în câmpul morfic ca într-un inconștient colectiv (memoria akasha). La rândul său, câmpul exercită influență formatoare asupra formelor materiale de același tip încât, deși nu sunt participante la el, acestea au cunoștință de acel eveniment. Astfel se explică cum e posibil ca dintr-un tip de celulă specializată (ex – picior) să apară întregul organism. O comunitate generează un câmp, care reprezintă egregorul – sufletul ei colectiv, ce influențează gândirea, modul de viață și comportamentul membrilor săi, dar și pe ale urmașilor. Japonezul Emoto a încercat să dovedească experimental că apa reprezintă memoria Terrei, oceanul fiind cel mai mare depozit planetar de informație. Toată moștenirea spirituală a generațiilor trecute se află tezaurizată în el și această moștenire de specie predetermină evoluția umană. Fiecare individ (8o% apă) se naște cu o înțelepciune (experiență de viață) pe care nu ar putea-o acumula prin învățare în scurta sa existență. Kabala pomenește de Azilutah – Lumea Arhietipurilor și Assiah – lumea materială, aparență deformată, copie a modelelor.
Omul, deci, prin actul procreării (reflexie a luminii și apei) se materializează, iar prin moarte (dispariția iluziei) se respiritualizează drept cuantă fotonică (corpuscul și undă) în câmpul morfogenetic. Aceasta poate intra în noi cicluri morfice (formatoare) când, sub veșmântul altor reflexii, se poate reconfigura material și reîntrupa. Succesiunea de secvențe temporale pământene se întinde pe durata unui ciclu solar, perioadă în care se atinge nivelul de evoluție corespunzător cunoașterii întregii diversități de manifestare planetară. Ca urmare a acestei acumulări de experiență pământeană, omul ajunge la capătul evoluției sale terrane. Atinge un nivel de vibrație ce îi permite să rezoneze cu alte universuri vibratorii, putând face saltul către acestea.
Nu este exclus ca fiecare generație să ocupe aceeași spațio-temporalitate (coexiste) cu alte raționalități, ce nu își au temei apa și carbonul, invizibile pentru el fiindcă vibrează într-o altă gamă armonică. Unele pot fi atât de evoluate încât au capacitatatea de a se autoacorda pe frecvență pământeană și umană, stare ce le permite corporalizarea în lumea noastră. Poate că, de fapt, extratereștrii nu vin cu navele lor din îndepărtate și misterioase lumi astrale, ci trăiesc alături de noi, putând în anumite stări să facă saltul de pe frecvența lor pe frecvența terrană. De ce universurile paralele nu ar fi decât alte game de vibrație?
Nu este exclus ca mitologiile pământene să fie niște străvechi cronici ale vizitelor unor asemenea raționalități, care se pot metamorfoza în formă umană pe frecvența noastră. La rându-ne, poate că, prin moarte, facem, la fel, saltul pe altă gamă vibratorie, luând configurația specifică ei. Moartea pământeană a individului ar coincide cu momentul procreării sale într-un alt orizont vibratoriu. Și, respectiv, procreerea pământeană ar coincide cu momentul morții individului într-o altă dimensiune rezonatorie. Prin moarte-procreare spiritul uman, asemenea electronului, face saltul de pe o orbită vibratorie pe alta. Când realizează trecerea, el nu mai este spiritul lui cutare – expresie a formei unui ins, ci este însuși spiritul universal. Conștiența de sine (identitatea) rămâne, însă, ca o amprentă engramată în Inconștientul Unic – câmpul morfic. În noul univers vibratoriu această engramă germinează o formă corespunzătoare tipologiei vibratorii în care a “aterizat”. Prin moarte, insul uman devine engramă inconștientă de sine în spiritul unic. Ea este o memorie care se actualizează sub o altă formă a aceluiași individ într-o tipologie locală. Adică, același ins renaște, dar evoluează către o altă formă rezonatorie câmpului vibratoriu în care e cuprins. Chiar dacă e același spirit va căpăta conștiența de sine a noii sale forme. La fel ca apa, omul rămâne propria esență care, însă, ia forma vasului în care se află. Și această corporalitate e determinată de starea vibratorie a noii sale spațio-temporalității. În această devenire sunt implicate Spiritul Unic – engrama identitară ( memoria insului, eul) – matricea genetică (tipul de raționalitate) – forma (noua corporalitate a insului). Nu se produce o teleportare pentru că dincolo, chiar dacă e același spirit (morfă), devine întru altă formă specifică respectivei geneze vibratorii. Altfel spus, e aceeași esență ce a îmbrăcat veșmântul altei forme. Toate acestea se întâmplă în conformitate cu o anumită ordine a devenirii.
Probabil că ceea ce ne desparte de extracivilizațiile evoluate e faptul că în momentul trecerii (plecare-venire) noi ne pierdem conștiența propriei identități. Vizitatorilor, reușind să realieze conștient această trecere (teleportare), nu le mai sunt specifice momentele procreării și morții. Din perspectiva noastră, această capacitate de teleportare directă, nu prin naștere și murire, îi face eterni, adică zei!
Momentul prim (venirii) al procreării individului uman aici pe pămînt este simultan cu momentul morții sale (saltul) într-un alt univers vibratoriu. O sămânță adusă de vântul cosmic! El este o cuantă infoenergetică engramată, un soft. Matricii genetice pământene îi este specifică vibrația structurantă bazată pe lumina solară, carbon și apă. Engrama infoenergetică se va corporaliza (biofotoniza) în materialul genetic pământean, devenind făptură rațională însuflețită aparținătoare Spiritului Unic. Ereditatea parentală se structurează potrivit morfogenei preexistente, similar cu dispunerea piliturii de fier după spectrul undelor câmpului magnetic. Poate că fecundarea nu e, așa cum credem, simbioza ovul - spermatozoid. Ar trebui înțeleasă drept cuplarea ovulo-spermatozoidală (materială) la morfogena energoinformațională (sămânța). Suntem tentați să căutăm esența umană în interioritatea sa corporală când, de fapt, ea se află în afara sa. Prin ceea ce numim corp eteric se face legătura subtilă între corporal și morfogenă. Aici odihnește în stare latentă, inconștientă, zestrea genetică. Ereditatea parentală ține de materialul genetic, în cadrul căruia ADN-eul e doar antena prin care se primește mesajul formator de la morfogenă. Procesul corporalizării e o metamorfozare a Inconștientului în conștiență de sine ca rezultat al autodezvăluirii sale sub forma unei engramări în material. Prin corpul uman morfogena își face vizibilă efigia asemenea stampei de pe un sigiliu secret în plastilină. Ori, mai corect, este imaginea ei în apa – substanță primordială din care e format, preponderent, corpul. Ea nu devine corp, ci își conservă starea energoinformațională, rămânând arhetip. Corpul e o iluzie materială a sa, adică o aparență care va dispărea.
Conștientizarea de sine prin intermediul trupescului implică cunoaștere, vorbirea, trăire și făptuire – acumulare a experienței viețuirii pământene. Această experiență e decantată în morfogenă și nu, așa cum suntem tentați să credem, imaginea corpului material (înfățișarea trupească)! “Fotografia” din câmpul morfic are în spatele ei o configurație eonică (vezi roata vieții) rezultatantă a manifestării conștienței de sine – experienței de viață și nu a formei materiale pământene. Dincolo nu mai suntem corpul cu care defilăm aici printre semeni. Suntem totalitatea manifestărilor ce ne confereau identitatea (individualitatea). Mai frumos ori mai urât în funcție de modul în care am rezonat cu ordinea morfogenetică. Efigia din câmpul morfic are o configurație eonică distinctă în infinito-eternitatea infoenergetică (spiritul). Exprimă stadiul identificării noastre cu el. Pe tot timpul viețuirii pământene se modifică continuu engrama morfică în conformitate cu odiseea trăirii. Engramările tuturor reîncarnărilor se cumulează în ființa eonică, care este supraomul.
Procrearea e rezultat al iubirii și iubirea e forța care menține unitatea corp – morfogenă. Gena este forma materializată a engramei. Sub această formă se exprimă dualitatea spirit – corp, care de fapt e unicitate (identitate). Ea se menține, excluzând accidentul, până se epuizează și ultima rezervă de energie vitală. Această stare corespunde absenței, la un moment dat, a dorinței și a voinței de a mai trăi. Murim pentru că, fără să știm, am ajuns la capăt, ne-am consumat resursa, datul originar și nu mai vrem să trăim. Până acolo am fost programați engramatic. Ne-am împlinit destinul – înscrisul din engramă și nu mai avem obiective, proiecte și motive de viață. În momentul morții fizice se înterupe brusc această forță de atracție (iubire) între gena morfică și gena corporală. Se sting biofotonii! Prin această iubire, omul este una cu divinitatea (spiritul) și reciproca. Drept urmare, odată cu pierderea însuflețirii (destructurarea carbonică) se pierde și conștiența de sine a trupului. Oceanul planetar (apa) păstrează în oglinda sa acest chip material. El reprezintă elementul de recunoaștere, parola prin care urmașii săi pământeni (copii, nepoți etc) devin permisivi viitoarei reîncorporări a efigiei morfogenetice.
În infoenergetic (golul atomic), pe care, greșit, îl numim lumea de dincolo, dacă nu s-a încheiat ciclul solar, morfogena continuă să rămână în gama de vibrație pământeană. Ea poartă în sine engrama viețuirii în secvența spațio-temporală care tocmai s-a încheiat. La sfârșitul eclozării – deversarea experienței pământene (conștienței) în inconștient, se acumulează o nouă energie vitală sub forma voinței de reîntrupare. Această voință iluminează gena morfică (engrama) care iradiază – fecundează genotipul parental (ereditatea), configurând gena noii întrupări. Această făptură în devenire ființase, înainte de concepție, ca engramă morfogenetică. Ea reprezenta veritabila ființă, noua corporalitate pământeană fiind numai o aparență efemeră, iluzie a ei. Nu corporalitatea (înfățișarea fizică) e nota definitorie a omului, ci trăirea, experiența sa de viață engramată în morfogenă! Componentă a Inconștientului, aceasta îi aduce cunoașterea unei secvențe de spațio-temporalitate. Alăturată celorlalte secvențe se articulează (regizează) filmul prin care Inconștientul ia cunoștiință de sine. Morfogena (spiritul), la rândul său, se încarcă cu energia (voința) vitală corespunzătoare experienței trăirii, pregătind o nouă făptuire (geneză) într-un alt material genetic parental (ereditate). Fecundarea – iluminarea de către morfogenă a cu spermo-ovulului nu se face la întâmplare, ci în funcție de compatibilitatea vibratorie. Engrama rezonează, recunoaște linia genetică conservată, prin apă, în spermatozoid ori ovul. Noua întrupare se va realiza în unul dintre descendenții săi și va avea sexul acestuia.
În embriogeneză (însuflețire) engrama energoinformațională începe să corporalizeze, iar făptura în devenire emite biofotoni care se impregnează în morfogenă. Adică se engramează o altă experiență de viață a liniei genetice pe care în procesualitatea trăirii o decantează în Inconștient. Viața, sub diversitatea sa de forme, este modalitatea prin care Inconștientul (Divinitatea) se cunoaște pe sine în cadrul marelui act al Creației. Omul, prin morfogenă sa (spiritul), e ochiul prin care Dumnezeu ia act de sine. El este etern navigator prin infinitatea Creației la care este părtaș. Acumulând în morfogenă, prin engramări, succesiunea experiențelor de viață el se îndreaptă către cunoașterea Totului, adică spre identificarea cu Sinele divin. Pe această cale a devenirii sale, durata trăirii corporale crește proporțional cu experiența acumulată în succesiunea de încorporări, ce-i conferă nivelul de evoluție. Prin depășirea ciclului pământean și, probabil, a altora va atinge și el nivelul de vibrație care îi va permite salturi fiziologice conștiente (teleportări) în universurile vibratorii inferioare, pe care le-a străbătut. Această întoarcere va echivala cu o venire din eternitate. Celor pe care îi vizitează, el, îi va părea zeu. Prin infinitatea modalităților de viețuire omul se divinizează. La capătul fiecărui ciclu planetar el e supraomul celui care a fost. Și-a ridicat nivelul de cunoaștere, potența și voința de a trăi, exprimate în durate mai mari de viețuire. Trecînd din supraom în supraom, el convertește infinitatea călătoriei sale în eternitate. Și astfel Alfa (Omul) acumulează continuu Totalitate, descoperindu-se cândva pe sine ca Omega (Dumnezeu )! Abia atunci află și el că muritorul, traumatizat de condiția sa, amestecat printre contemporani era, de fapt, zeu.