1. Precizări preliminare

Într-o contribuție recentă (v. Teleoacă 2015), atenția noastră era reținută de prezentarea similitudinilor vs. diferențelor de actualizare a configurației actanțiale (structura activă) a verbului A CONSTERNA, în limbile română, franceză și spaniolă. Cu această ocazie, remarcam, printre altele, situația aparte a românei, singura pentru care întrebuințarea reflexivă nu este menționată în sursele lexicografice consultate, regimul reflexiv fiind practic specific în exclusivitate nivelului colocvial al limbii actuale (v. Id., ibid., 3.). La antipod, se situează spaniola, vb. consternarse cunoscând în etapa modernă ocurențe mai numeroase, în contexte deosebit de variate, comparativ cu performanțele consemnate pentru forma activă a aceluiași verb (v., de pildă, DRAEonline). În ceea ce privește franceza, dicționarele (de regulă, cele enciclopedice) menționează întrebuințarea reflexivă cu limitare la o etapă mai veche din evoluția acestui idiom neolatin, când, prin metaforizare, pornind de la sensul concret, non-psihologic, (se) consterner a ajuns să se utilizeze îndeosebi cu semnificația psihologică „s’étonner, s’affoler”1: „Cette personne se consterne aisément” (Besch, 1845, apud TLFi); „Tous les oiseaux s’effraient, se consternent ou s’effarent” (Sainte-Beuve, Causeries du lundi, t. 5, 1851–62, p. 65, apud TLFi).
Aceste „divergențe” identificabile la nivel lexicografic par a se diminua în registrul colocvial2 al limbii, având în vedere buna reprezentare a structurii reflexive nu numai în spaniolă, ci și în franceză, chiar și în română. Aspectul menționat pledează în favoarea necesității de realizare a unor nuanțări (în sursele lexicografice) în ceea ce privește caracterizarea morfosintactică a verbului în discuție, în cazul limbilor franceză și română, și pentru aceste două idiomuri neolatine impunându-se admiterea unei reflexivități contextuale1, pentru etapa actuală.

2. Fenomenul reflexivizării în limbile romanice actuale

Procesul de reflexivizare a unor verbe tranzitive (în speță, în etapa modernă de evoluție a limbilor neolatine) este susceptibil de a furniza un posibil exemplu relevant pentru dinamicitatea specifică acestei clase morfologice. Cercetări anterioare, consacrate limbii române, în speță subcâmpului verbelor psihologice de mirare (v., de pildă, Teleoacă 2014 c), ne îndreptățesc să vorbim, cel puțin cu referire la etapa actuală a românei, despre o tendință spre reflexivizare. Astfel, o serie de verbe (psihologice), catalogate în sursele lexicografice actuale (inclusiv în lucrări cu caracter normativ, cf. DOOM2) ca fiind (exclusiv) tranzitive, apar adesea, în registrul colocvial, (și) în construcții reflexive2. Este și cazul unor unități lexicale, precum: a (se) intriga, a (se) nedumeri, a (se) șoca sau a (se) uimi, la care se poate adăuga și verbul de care ne ocupăm în studiul de față, anume a (se) consterna. În urma reflexivizării, verbele menționate, la origini tranzitive [T], asemenea altor lexeme verbale, care nu aparțin neapărat subclasei verbelor psihologice de mirare (cf., de pildă, a (se) timora, a (se) vexa ș.a.), dobândesc un comportament sintactic, respectiv un cadru actanțial similare/ identice cu ale unor verbe (sinonime sau nu) din clasa [TR].
Cum se produce însă și de ce se produce reflexivizarea?
Nu este exclus ca, cel puțin în unele situații, fenomenul reflexivizării să se manifeste într-o anumită limbă în contextul exercitării unei presiuni analogice venite din partea unui eventual corespondent dintr-o altă limbă, romanică (în cazul românei, cel mai adesea, franceza) sau non-romanică. Această posibilitate se cuvine a fi avută în vedere în cazul rom. a se consterna, ai cărui corespondenți în limbile franceză și (mai ales) spaniolă cunosc utilizări reflexive, recunoscute ca atare la nivel de sistem, uneori inclusiv (chiar preponderent) pentru etapa actuală de evoluție (este cazul spaniolei). Acest gen de explicație nu elimină însă din discuție la modul absolut soluția internă3, și într-o astfel de situație putându-se admite fenomenul proximității semantice (Mathieu (1996–1997: 131 sq.), dar și cel al analogiei sintactice. Astfel, verbe românești precum a intriga, a șoca, a timora, a uimi, a vexa ș.a. sunt susceptibile de a fi dobândit utilizare reflexivă prin analogie cu verbe sinonimice, care în româna literară (actuală) prezintă dublu regim, tranzitiv și reflexiv. În această ordine de idei, vb. a (se) îngrozi a putut reprezenta un eventual „stimul morfosintactic” pentru a timora (→ a (se) timora), la fel cum a (se) ofensa l-a putut influența pe a (se) vexa, a (se) îngrijora sau a (se) neliniști pe a (se) intriga sau a (se) mira pe a (se) uimi, a (se) șoca și – de ce nu? – și pe a (se) consterna1. Cel puțin la prima vedere, acest tip de explicație (internă) trebuie să prevaleze în cazul unui verb cum este sp. consternar(se), singurul dintre cele trei verbe incluse în discuția noastră pentru care sursele lexicografice indică utilizarea predilectă la forma reflexivă. Cu toate acestea, observația formulată nu exclude alte posibilități, ca de pildă dezvoltărea structurii reflexive într-un context mai larg, anume iberoromanic. În ceea ce privește franceza, este posibil ca verbul consterner, atestat și în formă reflexivă într-o serie de contexte din sec. al XIX-lea (și deloc exclus și în secolele anterioare), să fi cunoscut un reviriment în tipar reflexiv (registrul colocvial al limbii), la sfârșitul sec. al XX-lea – începutul sec. al XXI-lea, în urma unui eventual contact cu spaniola2. Nu putem ignora nici posibilitatea ca același fenomen să fi fost încurajat inclusiv pe teren intern, prin presiunea exercitată de unele verbe sinonimice (cf., de pildă, vb. (s’)étonner), cu dublă utilizare, activ-tranzitivă și reflexivă.
Uneori, lucrurile sunt mai complicate decât par la prima vedere. Astfel, sunt situații pe care, cel puțin într-o primă instanță (luând, de pildă, în considerare sensurile consemnate în dicționarele actuale ale unei limbi), le putem desemna în termenii reflexivizării unui verb în condițiile unei pure proximități formale/ paronimice (o anumită formă de „atracție paronimică”), exercitată în interiorul acelei limbi. De exemplu, vb. a contraria (tranz.) „a surprinde pe cineva în mod neplăcut” (unica accepție înregistrată în dicționare actuale ale limbii române precum DEXonline, DS, NODEX, DN, MDN, DLRLC sau NȘDU) se construiește uneori, în registrul colocvial, reflexiv și prepozițional (cf. a se contraria cu cineva), cu semnificația... „a se contrazice”3. Acest tip de utilizare poate fi văzut ca o consecință a presiunii analogice venite dinspre verbe paronimice cum sunt a (se) contrazice „a susține contrariul celor spuse de cineva; a nega” sau/ și a (se) contra (pop.) „a contrazice pe cineva, a se contrazice cu cineva”. La o privire mai atentă însă, se poate constata că etimonul francez care a stat la baza verbului românesc contraria, anume fr. contrarier, se utiliza la începutul sec. al XX-lea (și se utilizează și astăzi) în primul rând cu semnificația „s’opposer à”, „contredire”, adesea în limitele unui tipar reflexiv-reciproc, valorificat în textele literare (cf. « … l’expérience et la philosophie, loin de se contrarier, se secourent” (MASSIS, Jugements, 1923, p. 276, apud TLFi; v. și Larousse online). Același sens este menționat (ca primă accepție) și în cazul sp. contrariar, de data aceasta cu limitare exclusiv la structura activă (cf. contrariar, tr. “contradecir, resistir las intenciones y propósitos, procurar que no se cumplan”, DRAEonline). De fapt, acesta și este sensul principal al verbului lat. contrariare, anume „contredire, s’opposer par la parole” (Gaffiot online). Aspectele menționate susțin fără îndoială necesitatea coroborării explicației interne cu cea externă. De altfel, surse lexicografice mai vechi ale limbii române, în speță DA, consemnează în egală măsură și accepția non-psihologică „se contredire”1, ceea ce înseamnă că fr. (se) contrarier a putut fi împrumutat în română cu ambele accepții, nu doar cu cea psihologică. Spre deosebire de situația consemnată pentru vb. a (se) consterna2, în cazul vb. a (se) contraria, sensul non-psihologic, dicendi (intrat la un moment dat într-un fond pasiv de semnificații) s-a putut „reinstaura” în limbă fie în urma contactului paronimic cu verbele a se contrazice și a se contra, fie (inclusiv) printr-o nouă influență (un contact ulterior împrumutului inițial), exercitată din partea limbii furnizoare, anume franceza.
Așa cum remarcam supra, reflexivizarea poate reflecta contextual, în cazul unora dintre verbele psihologice, și o anumită „predispoziție” a subiectului. Cu alte cuvinte, pentru astfel de situații va trebui să admitem o „hibridizare” a conținutului unui verb, psihologic în cazul de față, a cărui semantică va reuni, pe lângă semele specifice câmpului afectiv, și unele seme circumscrise domeniului caracterologic. Menționăm spre ilustrare enunțul Mă consternez ori de câte ori ei se întâlnesc, care foarte probabil va suporta o altă citire prin raportare la M-am consternat la vederea lui. Este evident că în primul caz decodarea va evidenția (și) componenta caracterologică (cf. „am predispoziția să mă consternez, ori de câte ori se produce un anumit stimul”). Astfel de enunțuri au fost consemnate de noi pe internet adesea în contexte în care vb. a consterna, dar și alte verbe de mirare sunt urmate de adjunctul câteodată sau/ și mintenaș (reg.) „îndată, imediat, numaidecât”, evocând „circumstanțe” relevante pentru o anumită predispoziție/ înclinație a cuiva. În literatura de specialitate, aspectul a fost remarcat, printre alții, de Mathieu (1996–1997: 122 sq.), care propune și un test în sensul diferențierii contextelor pur psihologice de cele care implică dimensiunea caracterologică; astfel, secvența être d’une nu se poate asocia (în cazul limbii franceze3) decât cu substantive care desemnează o trăsătură de caracter (cf., de pildă, jalousie, timidité ș.a.; être d’une jalousie extrême), nu și o stare propriu-zisă (*être d’un amour/ d’une tristesse profonde...).
Ce implică însă propriu-zis un astfel de fenomen al „reflexivizării”? La ce transformări/ nuanțări este supus experimentatorul, respectiv stimulusul unui enunț?!
Vom încerca să răspundem la această întrebare luând în considerare cazul concret al românei, limbă pentru care normele în vigoare admit drept literare exclusiv structurile activă (cf. Mă consternează obrăznicia lui) și pasivă (cf. Sunt consternată de obrăznicia lui). Un enunț precum Mă consternez la obrăznicia lui/ din cauza…/ văzând obrăznicia lui/ când văd..., relevant pentru utilizarea reflexivă a vb. a consterna, deși nevalidat în aspectul literar al românei actuale, a trecut deocamdată... testul registrului colocvial1. În acest context, ne întrebăm ce „plus” (semantic, aspectual, gramatical) aduce ultima structură și de ce pare a fi preferată, cel puțin în unele contexte/ registre, în detrimentul structurii active?
La prima vedere, procesul reflexivizării s-ar solda exclusiv cu o serie de... „pierderi”. Astfel, așa cum se recunoaște în studiile de specialitate (v., de pildă, GA [II] 2005: 245 sq.), în cazul cliticului reflexiv cu utilizare nonsintactică, se produce o desemantizare a acestuia: pierderea legăturii cu un nominal antecedent face imposibilă decodarea cliticului prin intermediul nominalului, în consecință cel dintâi nemaiputând funcționa ca anaforic. Este de fapt și aspectul în virtutea căruia astfel de clitice sunt calificate drept nonpronominale (GA, loc. cit.)2. Ne(mai)având funcție sintactică, cliticul aflat în această situație nu mai ocupă o poziție distinctă în organizarea propoziției, în aceste condiții el nemaiprimind de la verb nici rol tematic; implicit, se pierde tranzitivitatea verbului-suport. De pildă, într-un enunț ca M-am consternat la aflarea veștii, m- nu (mai) prezintă nicio relevanță propriu-zisă din punct de vedere semantic, acesta nereluând un conținut exprimat anterior și nefiind nici apt de a primi de la verbul psihologic a consterna (devenit intranzitiv) un rol tematic. Toate aceste aspecte nu exclud însă posibilitatea ca forma clitică să primească unele valori speciale, de natură stilistică sau lexical-dezambiguizatoare, cum este de pildă (și) așa-numitul reflexiv dinamic sau participativ. Conceptul în discuție este pus sub semnul întrebării, chiar negat în GA ([II] 2005: 157), pe considerentul că există numeroase verbe care nu pot apărea decât ca reflexive, fără a fi însă interpretabile ca dinamice, unele fiind chiar lipsite de subiect personal (cf. a se cuveni, a se înnopta); altele sunt reciproce (cf. a se înrudi, a se învecina ș.a.)3. Totuși, situațiile citate în GA sunt ilustrative pentru categorii/ clase reflexive relativ distincte, ce se impun, în opinia noastră, a fi analizate diferențiat. În multe dintre exemplele menționate nu se poate vorbi despre un „reflexiv dinamic”, „participativ”, fie pentru că această valoare/ construcție nu are „reperul” în raport cu care să își precizeze eventual această caracteristică a „dinamicității”, fiind vorba despre verbe impersonale (cf. a se cuveni, a se cădea, a se întâmpla)1, fie pentru că reflexivul actualizează în mod prioritar o altă valoare semantică, anume aceea a ‘reciprocității’ (cf. a se învecina). Mai mult, în cazul unora dintre verbele enumerate ca fiind reprezentative pentru așa-numita ‘reflexivitate obligatorie’, conceptul însuși se impune a fi nuanțat. Astfel, sunt situații pentru care reflexivitatea obligatorie trebuie admisă exclusiv cu referire la etapa modernă a românei, în limba veche verbele respective cunoscând și forma/ utilizarea tranzitivă; cf., de pildă, a învecina „a face vecin” – a se învecina „a se face vecin” sau a înrudi „a face rudă”– a se înrudi „a se face rudă” (v. Scriban 1939, versiune online; NODEX 2002, versiune online ș.a.).
Limitându-ne discuția la situațiile în care există posibilitatea de precizare prin opoziție a unei (eventuale) valori stilistico-discursive, atunci am putea afirma că, în asemenea cazuri, pierderea funcției sintactice a cliticului și desemantizarea acestuia sunt „compensate” de sporirea capacității sale „pragmatice”, pe care o putem defini ca forță superioară de evocare a unei anumite stări interioare. Aceasta devine posibil prin focalizarea semnificației asupra subiectului experimentator, mai… implicat într-o anume „experimentare” (pozitivă sau negativă). În același timp, paralel cu focalizarea asupra experimentatorului, rolul stimulusului este oarecum pus în umbră, „pasivizat”, acesta nemaiavând capacitatea de a provoca „nemediat” o anume stare (în cazul de față, consternarea), ca în contextele activ-tranzitive, ci prin „apelul” constant (în egală măsură în limitele unei propoziții și la nivel de frază2) la un instrument de legătură, în speță o prepoziție/ locuțiune prepozițională (Mă consternez la vederea ta/ în fața atitudinii tale) sau un adverb relativ/ conjuncție: Mă consternez când/ să văd obrăznicia lui). Astfel, spre deosebire de contextele active (cauzative), în care experimentatorul este, mai degrabă, pasiv, acesta reprezentând sintactic un obiect direct (cf. Mă consternează obrăznicia voastră/ Obrăznicia voastră mă consternează), în contextele reflexive (incoative)3 cu un clitic nonsintactic avem a face cu un experimentator activ, actualizat sintactic ca subiect4. De altfel, ideea asimilării experimentatorului-subiect cu rolul Agent (mai exact, implicațiile agentive ale unui astfel de experimentator) apare în unele studii de specialitate, de pildă la Dowty (1989) sau la Van Valin & La Polla (1997). Aceștia din urmă, în contextul abordării conceptului de ‘macrorol’, aduc în discuție și așa-numitul ACTOR; și situații de genul celei descrise de noi aici ar putea ilustra unul dintre contextele în care experimentatorul (un subiect-experimentator „rezultat” prin reflexivizare, dintr-un obiect-experimentator) poate fi definit ca actor1. În astfel de situații, experimentatorul pasiv „devine” un experimentator activ (sintactic, un subiect), (printre altele) „cu prețul” pierderii funcției sintactice a cliticului respectiv, al cărui rol semantic este „transferat” asupra unui pronume tonic-subiect. Teoria implicațiilor agentive ale unui experimentator2 constituie implicit un argument în favoarea valorii „dinamice” a cliticului, care, deși non-anaforic, „păstrează” legătura cu numele respectiv (în speță, cu subiectul gramatical al unui enunț) la nivel (strict) formal (cf. Eu mă consternez/ *Tu/ el... mă consternez).
Situația particulară a reflexivului dinamic se poate verifica și prin comparație cu așa-numitele structuri active pronominale. Pentru ilustrare, am ales vb. a uimi, având în vedere posibilitatea de apariție a acestuia în toate cele trei tipare structurale, activă, activă pronominală (cliticul reflexiv cu utilizare sintactică) și reflexivă (cliticul reflexiv cu utilizare nonsintactică): a) Ieri Maria m-a uimit prin vorbele sale; b) Ieri m-am uimit pe mine însămi; c) Ieri m-am uimit la vederea voastră.
În cazul utilizării activ-pronominale, funcția sintactică este „păstrată”; ce se întâmplă însă cu funcția pragmatică? Care este diferența semantico-pragmatică între m-am uimit din M-am uimit pe mine însămi și m-am uimit din M-am uimit la vederea voastră? În primul enunț, ca și în cazul tiparului activ, nu doar funcția sintactică a cliticului este păstrată, ci și semantica acestuia și, implicit, valoarea sa anaforică, precum și posibilitatea de a actualiza un rol tematic (acela de experimentator). Cel puțin la o primă analiză, primul enunț presupune echivalența ‘stimulus – experimentator’: eu am făcut ceva anume prin care am... reușit să mă uimesc (tot) pe mine. În realitate însă, „acest ceva anume” este stimulusul autentic (sursa, de fapt); cu alte cuvinte, nu eu în persoană m-am surprins, ci o anume faptă/ acțiune/ gest/ cuvânt, însă tot a mea/ al meu. În cel de al doilea enunț, stimulusul vine propriu-zis din afara pers. I, este, mai exact, pers. a III-a, anume vederea voastră. Prin urmare, dacă în primul caz, avem a face cu un experimentator pasiv, sintactic un obiect direct (chiar dacă în această situație putem admite un grad de pasivitate mai puțin marcat al experimentatorului1 comparativ cu situația identificabilă într-o construcție activă, în limitele căreia experimentatorul împărtășește o anumită stare, aceasta fiind procurată în exclusivitate din exterior), în cel de al doilea caz experimentatorul are atributul [+activ], acesta reprezentând sintactic un subiect. „Dinamismul” mai pregnant al construcției în care cliticul nu îndeplinește o funcție sintactică este susținut și de faptul că, în acest caz, reflexivul „face corp comun” cu verbul (sau, altfel spus, cliticul apare în calitate de formant al verbului, GA 2005 [1]: 481), care și este de altfel unitatea morfo-semantică purtătoare a semnificației ‘dinamicității’ afective2; altfel spus, la nivel sintactic, avem o singură parte de propoziție (un predicat verbal), spre deosebire de situația enunțului în tipar activ pronominal, în cazul căruia se actualizează două funcții sintactice distincte (obiect direct și predicat verbal). Această perspectivă ar putea valida, cel puțin într-o anumită măsură, admiterea trăsăturii dinamicității cliticului inclusiv pentru verbe cu reflexivitate obligatorie (cf. a se cuveni, a se cădea, a se întâmpla ș.a.).

3. Concluzii

Diferențele dintre cele trei limbi romanice incluse în discuția noastră (vb. ‘a (se) consterna’), diferențe identificabile din perspectivă lexicografică, par a se diminua la nivel pragmatic-discursiv. Astfel, nu numai spaniola va prezenta două configurații argumentale corespunzând de fapt celor două forme, activă și reflexivă, ale verbului discutat, ci și limbile română și franceză3.
O investigație comparativă (în context romanic) este susceptibilă de a încuraja formularea unor concluzii obiective, limba respectivă ne(mai)fiind privită izolat, ci în interiorul unei familii lingvistice căreia aceasta îi aparține. În această ordine de idei, de pildă, fenomenul reflexivizării va putea primi, dincolo de explicația internă, și soluții externe. În cazul limbii spaniole este foarte posibil ca tiparul reflexiv să reprezinte o dezvoltare internă, ca de altfel și în cazul limbii franceze, utilizarea reflexivă a verbului în discuție facilitând foarte probabil (cel puțin în cazul francezei) apariția sensului psihologic. Însă, dacă în spaniolă tiparul reflexiv s-a impus de la bun început, având continuitate (dovadă atât informațiile din sursele lexicografice, cât și atestările din limba actuală vorbită (registrul colocvial), în cazul francezei, acest tipar, relativ bine atestat în sec. al XIX-lea (probabil și etapa anterioară), este unul discontinuu, acesta „pierzându-se” ulterior (dicționarele nu îl menționează pentru sec. XX) și „revenind” astăzi în situațiile colocviale de comunicare. Nu este exclus ca această „revenire” să se fi produs (inclusiv) grație unei influențe (ulterioare) exercitate din exterior, posibil dinspre spaniolă. Epoca târzie în care rom. a consterna a fost împrumutat din franceză scoate din discuție un posibil proces similar celui petrecut în franceză, a consterna pătrunzând în română exclusiv cu accepția psihologică. Utilizarea reflexivă a verbului din română nu poate ignora explicația externă, deși nu exclude nici soluția internă.
Aspectele tratate în prezenta contribuție sunt elocvente inclusiv din perspectiva studierii dinamicității unui sistem (= limba), mai exact în ceea ce privește rolul pe care îl are vorbirea/ uzul/ discursul în menținerea, impunerea sau, dimpotrivă, eliminarea anumitor particularități lingvistice (vizând o anumită clasă morfologică), cum este și reflexivitatea. Faptul că acest fenomen a fost consemnat de noi, pentru etapa actuală (a limbii române), și în cazul altor verbe, atât psihologice, cât și non-psihologice, susține, cel puțin într-o anumită măsură, o tendință către reflexivizare, explicabilă, într-o abordare pragmatică (funcțională, cognitivă) prin focalizarea, în actul enunțării, asupra subiectului experimentator, un subiect cu implicații agentive. Reflexivizarea generează un tip aparte de enunțuri structurate egocentric, cu alte cuvinte puternic orientate către locutor/ enunțiator; aspectul este unul cât se poate de firesc, având în vedere că exemplele care au constituit baza investigației noastre aparțin unei arii discursive puternic conotate pragmatic, anume registrul colocvial. În consecință, nu excludem posibilitatea definirii reflexivizării (și) ca fapt discursiv.

Surse și lucrări de referință

Corominas, Joan, Diccionario crítico etimológico de la lengua castellana, 1954, volumen II (CH–K), Madrid, Editorial Gredos, S.A. (Corominas 1954 [II] (CH–K)).
Creissels, Denis, 2007, « Réflexivisation, transitivité et agent affecté », in Rousseau, A., D. Bottineau & D. Roulland (éds.), L’énoncé réfléchi, Rennes, Presses Universitaires de Rennes, p. 83–106.
Diccionario de la Real Academia Española, 2001, la 22.a edición, Madrid, Espasa Calpe, edición electrónica [online: www.rae.es/recursos/diccionarios/drae) (DRAE online).
Dicționar de neologisme (Florin Marcu și Constant Maneca), București, Editura Academiei, 1986 [DN].
Dicționar de sinonime (Mircea și Luiza Seche), București, Editura Academiei Române, 1982 [DS].
Dicționarul explicativ al limbii romane (ediția a III-a, revăzută și adăugită), București, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2009 [online: dexonline.ro/ ] [DEX online]
Dicționarul limbii române, Tomul I, Partea II, Litera C, București, Editura Academiei Române, 1940 [DA 1940].
Dicționarul limbii române literare contemporane, București, Colectiv, Editura Academiei Române, 1955–1957 [DLRLC].
Dowty, D., 1989, “On the semantic content of the notion ‘thematic role’ ”, in G. Chierchia, B. Partee & R. Turner (éd.), Property theory, type theory and natural language semantics, Dordrecht, Reidel.
Dowty, D., 1991, “Thematic Proto-Roles and Argument Selection”, în Language, 67 (3), p. 547–619.
Ernout, Alfred, Alfred Meillet, 2001, Dictionnaire étymologique de la langue latine. Histoire des mots, Paris, Klincksieck [Ern.–Meillet 2001].
Gramatica limbii române, 2005, vol. I, Cuvântul, vol. II, Enunțul, București, Editura Academiei Române (GA [I] 2005).
Gross, Maurice, 1975, Méthodes en syntaxe, Paris, Hermann.
Jackendoff, Ray, 1983, Semantics and cognition, Cambridge, Mass.: MIT Press.
Marele dicționar de neologisme (Florin Marcu), București, Editura Saeculum, 2000 [MDN].
Martin, Fabienne, 2006, Prédicats statifs, causatifs et résultatifs en discours. Sémantique des adjectifs évaluatifs et des verbes psychologiques (online: www.uni-stuttgart.de/lingrom/.../pdf/these_versionfinale_21juin2006.pdf), site consultat în septembrie 2015.
Mathieu, Yvette Yannick, 1996–1997, « Un classement sémantique des verbes psychologiques », in Cahier du CIEL, LADL & LLI, Université Paris 7, p. 115–133.
Mic Dicționar Academic, București, Editura Univers Enciclopedic, vol. I [A–C], 2001 [MDA [I] 2001].
Noul dicționar explicativ al limbii române, București – Chișinău, Editura Litera Internațional, 2002 [NODEX].
Noul dicționar universal al limbii române, București – Chișinău, Editura Litera Internațional, 2006 [NȘDU].
Petit Larousse illustré, 2012, Paris, Larousse.
Pesetsky, David Michael, 1995, Zero Syntax : Experiencers and Cascades, Cambridge, Mass. : MIT Press.
Ruwet, Nicolas, 1995, « Les verbes de sentiments peuvent-ils être agentifs ? », in Langue française, no 105 : Grammaire des sentiments, Paris, Larousse.
Schlesinger, Izchak M., 1992, “The Experiencer as an Agent”, in Journal of Memory and Language, 31, p. 315–332.
Teleoacă, Dana-Luminița, 2014, „Gradualitatea și polaritatea verbelor (psihologice) de mirare sub aspect lexical și de uz în limba română actuală”, în Studii și cercetări lingvistice, 2/ 2014, p. 189–204.
Teleoacă, Dana-Luminița, 2015, Structuri argumentale verbale în context romanic: ‛a consterna’ în română, franceză și spaniolă, comunicare la cel de al VI-lea Simpozion Internațional de Lingvistică, Institutul de Linguistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, București, 29–30 mai 2015.
Teleoacă, Dana-Luminița, « Les verbes psychologiques en roumain : quelques repères théoriques pour une description sémantique dans la perspective de la grammaire cognitive » [Les verbes psychologiques, lucrare în manuscris].
Trésor de la langue française informatisé, Analyse et traitement informatique de la langue française – Centre National de Ressources Textuelles et Lexicales [CNRTL] – Université Nancy, CNRS Éditions [online: atilf.atilf.fr/tlf.htm].
Van Valin, Robert D. and La Polla, Randy J., 1997, Syntax: Structure, Meaning, and Function, Cambridge, Cambridge University Press.
Vendler, Z., 1967, Linguistics in philosophy, Ithaca, New York, Cornell UP.


Reflexivisation of psychological transitive verbs expressing bewilderment
(Abstract)


The process of pronominalization of some transitive verbs (especially in the modern stage of the neo-Latin idioms) may provide a potential illustrative example for the specific dynamics of this morphological class. Through this process, verbs, originally transitive [T], acquire syntactic behavior and the acting framework of the verbs (synonyms or not) belonging to the class ‘transitive and reflexive’ [TR]. It is not excluded that, at least under some circumstances, the phenomenon of réfléxivisation might occur within a language thanks to the analogical pressure coming from a potential correspondent in other languages (romanic or non-romanic). However, this kind of explanation does not entirely eliminate the possibility of an internal solution: semantic proximity and/ or syntactic analogy could provide possible ways for internal development. In this context, the advantages of a comparative approach are more than evident, the phenomenon of réflexivisation being capable of receiving, besides its internal explanation, external solutions, as well.
In the study we propose, the pronominalization was (also) analyzed in a cognitive perspective: the focus, in the act of enunciation, on the experimenter-subject (a subject with agentive implications) generates a certain type of statements structured in an egocentric way, which supports the possibility to define the phenomenon of réflexivisation as a discursive one.

Cuvinte-cheie: pronominalizare, dinamică a limbii, proximitate semantică, analogie sintactică, abordare cognitivă, subiect-experimentator, enunțuri egocentrice.
Key-words: pronominalisation, dynamics of language, semantic proximity, syntactic analogy, cognitive approach, experimenter subject, egocentric statements.