Cum se potrivesc textele din Noul Testament cu revelația din Coran? Apostolul Pavel spune: “și dacă un înger din cer v-ar aduce altă evanghelie în afară de aceasta, să nu-l credeți!” Și vine Muhammad sau “Cel demn de laudă” în 570 d. Hr. cu revelația din 610, la îndemnul îngerului Gabriel, să schimbe lumea. Și într-adevăr a schimbat o mare parte, că după Hegira sau Hejira (622 d.Hr.) începe marea cucerire arabă până în Spania și mare parte din Asia. Yatrib sau Medina devine primul centru de propagare islamică. După bătăliile de la Badr și Uhud, în scurt timp, cucerește Mecca. Dar în acest timp, nu încetează să primească revelații la noua carte sfântă. După moartea Profetului, socrul acestuia, Abu Bakr a consolidat puterea în Peninsula Arabă, a cucerit Mesopotamia și Palestina. A hărțuit Bizanțul și Persia, marcând începutul cuceririlor de anvergură. Au urmat Omar, Osman – în 653 a redactat Coranul așa cum e cunoscut azi. A urmat apoi Ali, vărul și ginerele Profetului, asasinat de o coaliție condusă de Moawya, guvernatorul Siriei. Până la Ali, toți califii au fost uciși, asasinați, exceptându-l pe Abu Bakr. Moawya sau Muawyia este ales calif și întemeiază Califatul Omeiad, stabilind capitala la Damasc. În 750 , omeiazii sunt înlăturați și ia naștere Califatul Abbasid, condus de Abu Al-Abbas. În 762 a stabilit noua capitală la Bagdad. În anul 909, apare Dinastia Șiită a Fatimizilor (care se revendica de la califul Ali și Fatimah, fiica Profetului. Această dinastie intră în conflict cu abbasizi. Califatul Fatimid, în grav declin economic, pierde Siria în favoarea Selgiucizilor. În 1171, cuceritorul Ierusalimului, Sultanul Saladin reușește să cucerească Califatul Fatimid, datorită schismei religioase din anul 1094. În acest timp, lumea arabă s-a aflat în plin conflict cu Europa creștină, cruciade și lupte cu Bizanțul, fie că vorbim de selgiucizi, mameluci sau osmanli. Pe lângă aceste conflicte repetate, care au culminat cu căderea Constantinopolului în 1453, s-au produs și interferențe culturale, științifice, comerciale. Grecilor li s-a permis să-și continue comerțul în noul Istanbul (is tin polin), cum explică istoricul Neagu Djuvara noul nume al orașului bizantin întemeiat de Constantin cel Mare în 330 d.Hr. Desigur, nici istoria creștinismului nu-i lipsită de crime, războaie nesfârșite, schisme sângeroase, dar cel puțin la început, la întemeiere, nici Iisus și niciun apostol nu încreștinează cu sabia, prin cuceriri militare. Iisus până la Înălțare n-a avut nicio manifestare de lider tribal, nu a cucerit Ierusalimul de sub stăpânirea romană, cum îi cereau sicarii și zeloții. Apostolii, la fel, duc mai departe învățătura creștină fără nici un război de cucerire teritorială. Suportă împotrivirea celor din ținuturile necreștinate, sunt bătuți cu pietre, alungați. Creștinismul, spre deosebire de islam, nu are din început înclinația spre violență, crimă, război, mesajul se adresează luptei cu păcatul, cu viciile care-i închideau pe oameni tocmai în viziunea de posesie, asuprire, cucerire prin violență exploatată din plin de noua viziune islamică. Nu sunt împotriva arabilor, musulmanilor civilizați, fiecare să creadă cum îi dictează conștiința, însă până la a răspândi teroarea, a decapita ritualic pe adversari, a înființa un califat al crimelor și a trăi așa e greu de acceptat într-o civilizație de secol XXI! Și până la urmă, cum să ucizi în numele Celui care dă viață? Alah are putere să îndrepte pe oameni sau să-i învețe calea Lui, așa spun sufiții, mistica sufită. Ce religie poate să fie prin exterminarea populațiilor neîncadrate în sistemul credinței propovăduite?