Mă întrebam de ce Dacia trebuia să aibă nume de femeie. La fel Roma. Care, însă, atunci când a început să dea pe-afară s-a masculinizat. Și-a zis Imperiul Roman. C-a fost de Răsărit ori de Apus tot s-a ales praful de ele! V-ați gândit de ce? Povestea celor doi frați crescuți de o lupoaică! Poate de aia, dacă nu greșesc: „homo homini lupus est”! La fel pățise și Elada. Când a ajuns la menopauză și-a schimbat sexul în Imperiul Elen și s-a văzut ce s-a ales de el. Vorba vine elen, fiindcă imperiul ăsta erea, în fapt, macedonean. Sau, altfel spus, valah. Și intrăm în altă dispută. N-aș vrea să le provoc infarct neiubitorilor de Valahia. Se tem de cuvântul ăsta mai rău ca dracul de tămâie!
Când mi s-a născut primul nepot, tatăl său și fiu al meu a dorit să-l cheme Marc. Ca pe împăratul filosof ori filosoful împărat! Asta, poate, și pentru că toți trei bărbații, din naștere, avem urechi cu cerceluș, de roman. Urechile mamei copilului, însă, erau lipite; după atâta amar de timp, ea rămăsese dacă deși habar n-avea.
S-au dus lupte grele cu nașii și cu cei din jur, dar ea nu a cedat. Și numai datorită mamei, astăzi, nepoțelul meu se cheamă Marc Andrei. Tot vorbim de misterul limbii materne. Dar, imaginați-vă, ce formidabil instinct național. Putea să-l cheme la fel de bine, având în vedere data nașterii, Nicolae, Vasile, Ștefan. Dar, după două milenii, o fătucă, azi româncuță veritabilă, știa ea ce știa. Infinit mai mult decât știam noi ceilalți, mai bărbați, mai puternici, mai… și mai deștepți și mai virili! Instinct, revelație? Pe născutul ei în preajma zilei refacerii unei părți a Marii Dacii, pe care noi în fapt nu o sărbătorim, ci o comemorăm drept Romania Mare, l-a numit Andrei. Sărmana, în chinurile facerii, pe când îl pământenea habar nu avea că Andrei e ocrotitorul spiritual al Țării Sale.
În sfârșit, abia acum după ce l-am sărbătorit, m-a cuprins un soi de liniște. Pe mine, soldatul pensionat, dar încă în rezervă, care tot mai dorm ca iepurele de grija țării mele. După două milenii de la cucerirea romană femeile geto-dace există. Bărbații și fiii lor, înrolați în legiunile ce luptau sub drapelul dragonului cu cap de lup, au devenit cohorte ale atâtor consanguinari ce au îmbrăcat purpura imperială. Cel mai sfânt dintre ei – Constantin cel Mare. Împăratul Galer, pe care în fiecare an îl pomenim "leru-i ler și leru-i ler", schimbase, chiar oficial, numele Imperiului din Roman în Dac, iar în locul limbii latine actele se întocmeau, la fel ca și slujba bisericească, în geto-dacă ori valahă. Nu noi eram în scaun când turcii au cucerit Constantinopolul. Întrebați-l zeilor pe Ambrosie ce a făcut cu credința și limba noastră în acel an fatidic 381 e. n.! Și vă implor, mai băgați-l în cazanul cu smoală încă o dată! Și încă o dată și... dracilor!!! Culmea e că cei care au pierdut „civitas terra” au tupeul să se considere, cel puțin în Balcani, reprezentanți ai „civitas dei”. Ne-au deposedat de tot și în tupeul lor chiar și acum se cred stăpâni spirituali ai CETÃȚII NOASTRE.
Însă noi am rămas aceiași mitici (MITICI DE AICI DIN SUD) uriași (umașii titanilor), chiar de am uitat că trăim în Țara Zeilor. Ce s-a ales oare de bărbații noștri? Unde e forța de renaștere a acestui neam, mă întrebam înciudat. Chiar dacă au fost învinși, soldații lui Decebal au regăsit acea voință tainică ce le-a permis să urce pe scaunul imperial pe unii dintre ai lor și să mute capitala aici la ei, în Balcani. Dar azi… Dincolo de toată amărăciunea, parcă îmi licăre în suflet o rază de speranță. Nu mai avem bărbați de stat. Nu mai avem mari conducători. Totuși femeile geto-dace, rămase acasă, nasc în continuare. Poate că nu mai e suficientă bărbăția. De aia, ele poate nu mai nasc soldați, ci sfinți care să ne apere și din cer Împărăția. Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Ioan de Hundoara Vlad Țepeș, Mihai Viteazul nu erau regi, ci domnitori (domini) adică împărați ai Imperiului de la Răsărit clădit de strămoșii lor. Din păcate, bieți sărmani inculți, când nu mai știm cine am fost, ne consolăm laș cu acest ÎNTÂI DECEMBRIE. Facem parade, defilăm, ne umflăm în pene pentru mai nimic. Ca niște cocoși, însă cu capul în nisip, precum știți voi cine! Unde e Basarabia? Unde e Bucovina cu Herța și Pocuția? Unde e Maramureșul istoric? Pe unde curge Tisa și cum ne e trasat hotarul de vest? Unde e o treime din Banat? Cum îi ajutăm să supraviețuiască pe ultimii români timoceni? Unde e Cadrilaterul? Câți români mai locuiesc în Odessa? Ce facem să oprim exodul milioanelor de conaționali spre false tărâmuri ale făgăduinței? S-a urnit mașinăria unei imbecile fanfaronade naționale privind Centenariul Unirii, dar am uitat esențialul. CÃ ÎN LOC SÃ SÃRBÃTORIM AR TREBUI, MAI ÎNTÂI, SÃ LUPTÃM! Să refacem unirea dintre noi și apoi Romania Mare spre a avea ce sărbători!!!! Unirea măcar a colțului ăsta de Împărăție. Dar…
Bieți epigoni, ne-ar spune, poate, marele Eminescu! Vă sfâșiați între voi ca șacalii, e drept democratic, pe ultima ciosvârtă din ce ne-au lăsat strămoșii. Mai bine veneau ăia s-o injecteze cu cianură. Poate măcar vi se topeau colții și burdihanele alea nesătule… Ne mai rămâne speranța că totuși ROMANIA are nume de femeie! Și o ști ea cum să ne renască, cândva, curați, nemuritori și buni. Dar, mai ales, un pic mai înțelepți! Măcar precum strămoșii atlanți.