agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-07-10 | |
Multă vreme autocunoașterea umană a evoluat lent și contradictoriu datorită raportării la și operării cu categoria bipolară existent – nonexistent. Cealaltă dogmă frenatorie se originează în conceptul de materie, căruia i se opune cel de idee. Confruntarea dintre ele deturnează cunoașterea și induce un soi de orbire, care ne împiedică să cercetăm unicitatea de „dincolo”. Insistența folosirii lor a fost determinată de dependența noastră în receptarea lumii prin simțuri. Ceea ce ne era accesibil prin ele am numit existent sau realitate. La ce ne rămânea inaccesibil i-am zis nonexistent. Dar acest nonexistent e un existent despre care noi încă nu știm, pentru că nu ni-l putem apropia empiric și de aceea pare ireal. Mai păcătuim, încă, în a denumi pe acel „ceva” despre care nu știm, dar ne afectează fie și accidental, extrasensibil ori paranormal. Nonexistentul, însă, nu înseamnă „nimicul”, ci este existentul aflat dincolo de orizontul prezentului nostru gnostic, dincolo de bariera sensibilului; acel „ceva” necunoscut pe care îl consideram că nu există. Studii credibile acreditează părerea că până și vidul ar fi „ceva”, căruia i s-a spus energie neagră. Lumea fizică, dată prin posibilitățile noastre senzoriale, am numit-o concret. El se decantează în experiența personală sub forma intuiției, reprezentării, imaginii. Prin senzorio-perceptivitate înghesuim (umplem) în tiparele apriorice ale trăirii anterioare atât cât încape din prezentul infinitoeternității înconjurătoare. Această cuprindere experiențială o numim onticitate. Operăm, astfel, o reducție a lumii la posibilitățile noastre, o spargere a realității. Comitem un extract din existent. Kant numea respectiva operațiune judecată analitică. În fapt, efectuăm o falsificare în urma căreia cutumizăm că lumea se limitează la posibilitatea noastră de cuprindere, că ceea ce nu percepem nu există.
Existentul transsensibil, presupus a fi și constatat prin intermediul capacităților mentale și despre care prin intermediul științei căutăm dovezi palpabile, l-am numit metafizică sau abstract. Această lume a existentului de „dincolo”, imaginat mental, formalizat logico-matematic și progresiv confirmat experimental prin instrumentar ce ne prelungește posibilitățile simțurilor, formează domeniul semanticului. Tot ce reușim să atingem cu mintea - lumea relațiilor ascunse, a subtilului, îl considerăm ca aparținător domeniului raționalului. E un existent presupus pe care îl acceptăm în măsura în care se conformează ordinii lui rațio, adică e demonstrabil din perspectivă umană. Intelectual unim formele goale în agregate formale, realizând o sinteză a lor în cadrul raționamentelor sintetice. Acestea le exprimăm prin noțiuni, concepte, formule, categorii semantice, idei, aserțiuni ce aparțin sferei gnosticului. Raționalizăm, ordonăm prezentul gnostic potrivit tiparului personal. Fiecare suntem un ordonator al lumii, un creator gnostic de agregate formale pe care prin senzorio-perceptivitate le umplem cu onticitate. Mental ordonăm lumea după chipul nostru, iar senzorial o facem „vizibilă”, palpabilă. Acel „ceva” care ne contactează fără a ni-l putea imagina, pentru că nu rezonează cu chipul nostru gnostic, cu experiența, cu așteptările personale și posibilitățile de semnificare, îl numim irațional, adică o improbabilitate, un inexistent, o imposibilitate. Deci, ceea ce numim lume, cosmos, univers și ne este dat sub formă sensibilă formează realitatea fizică - facticitatea heideggeriană. Datul ascuns, relevat pe cale semantică aparține noumenului – apriorismul kantian. Ce nu se încadrează în tiparele perceptivo-semantice formează iraționalitatea, ilogicul. Este lumea noosului, a misterului, căreia îi spunem spirit ori sacralitate. Adică o gnosticitate în sine, lumea haosului, pe care nu reușim să o ontologizăm. La ea ne raportăm doar prin instinctualitate și credință și ni se revelează ca spontaneități autoadaptative inconștiente și ca tumult al trăirii spirituale. Gnosticitatea umană este o des/tăinuire parțială a noumenului potrivit tiparului propriu. Prin perceptivo-semanticitatea omului noumenul se fenomenalizează, începe să iasă din sine (quiditatea lui Camil Petrescu). Fără cel apt să-l constate (oglinda), Soarele ar fi o existență ascunsă (noumen). Dar ființe solare fiind, prin autoiluminare cândva vom deveni sori. Distingem trei niveluri ale existentului. Cel receptat nemijlocit prin simțuri, al gnosticității ontice (empirice) – realitatea lucrurilor, corpurilor. Cel relevat mental, aparținând raționalității noumenice – gnosticitatea rațională (semantică). Gnosticitatea spirituală – noetică, revelată prin identificare cu ea în cadrul instinctualității și trăirii mistice, care este însăși gnoza sau autocunoașterea. Datul formează o unicitate, un Tot. În cadrul Totului „nimicul”, neantul, drept categorie ontică și gnostică, nu are valoare, e un nonsens. El nu se identifică cu nonexistentul, care e un existent aparținător Totului dar, încă, inaccesat gnostic – o gnoză adormindă. Totul, ca unicitate, este onticitatea (existența) însăși și reprezintă unitatea cognoscibilului și incognoscibilului spațiotemporalității în care se situiază constatatorul. Distingem, repet, trei niveluri ale gnosticității: gnosticitatea sensibilă (empirică) – a lucrului; gnosticitatea rațională – a noumenului; gnosticitatea noetică (spirituală) – a noosului. Pe cale empirică accesăm entități ale tridimensionalului (corpuri). Din punct de vedere al adevărului cunoscător ele sunt aparențe, fragmente de adevăr. Dacă am mai avea două - trei simțuri în plus altfel am percepe elefantul. Pe cale sensibilă și prin practică re/facem, re/producem entități fizice așa cum și atât cât le cuprindem noi. Prin artă pre/figurăm entități semantic personale, aflate dincolo de experiență – senzorio-figurativul comun. Pe cale rațională accesăm formalul – ordinea logico-matematică a formelor. Totul, ca integralitate absolută, nu are spațialitate. Aceasta se definește ca exterioritate a unei interiorități ori închidere a unei deschideri. El se identifică cu Existentul în eternitatea sa. Nu are margini și, firesc, „în afară”, ci numai „înăuntru”. Întreaga devenire se petrece „întru” și „dintru” sine, ca un peisaj de închideri a deschiderii absolute. Mintea umană, fiind o interioritate, o închidere în cadrul Totului, nu poate cuprinde, imagina deschiderea absolută, adică Totul. Dar, ca aparținătoare Totului, are aceeași demnitate, fiind și ea o eternitate. Însă o eternitate închisă, limitată. Limitarea, efemerizare a eternului la timpul trăirii, este modul ei de operare. A gândi omenește înseamnă a opera decupări în existent, cărora li se conferă valoare ontică. Aceste decupări sunt niște forme. Deci, mintea umană formalizează informa existentului, își însușește fragmente (scântei) din gnoză autoconstruindu-se. Dar fiind și eternitate, prin succesiunea reîntrupărilor ea stabilizează, conferă perenitate formelor, le obiectualizează până într-atât încât acestea ajung să fie receptate, cuprinse senzorio-perceptiv. Formele mentale rămân niște arhetipuri apriorice care se umplu și se golesc. Lucrul, obiectul este o existență formalizată, un plin și nu o formă. Forma e un gol, lucrul e un plin. Ceea ce numim noumen, lucru în sine e o stare a plinității formale. Universul nostru nu este o unicitate a noumenului, ci o devenire a acestuia prin infinitatea de plinități formale. În cadrul devenirii plinurile dispar, se resorb, formele rămân. Nu existența e un atribut al lucrului (plinului), ci lucrul e un atribut al existenței. Construind obiecte mentale (agregate de goluri formale) care, prin umplere, ajung să fie percepute și pe cale sensibilă, gândirea crează onticitate. Însă este numai o onticitate aparentă, o imagine locală (prezentă) a existentului ca o aparență de plinuri. Prin poziționarea acestor obiecte, unele față de altele, mintea umană crează iluzia spațialității prin categoriile „aici”, „înăuntru”, „în afară”, „acolo”, „dincolo”, „dincoace” etc. Având aceeași natură eternă (noetică) cu existentul ea reprezintă o continuitate. Așezarea acelor localizări peste această continuitate, prin raportarea unora la altele în cadrul devenirii se introduce iluzia duratei și a succesiunii, căreia îi spunem timp. Eternitatea nu este timp. Timpul e o iluzie a spațialității în cadrul devenirii existentului. La fel, infinitatea nu e spațiu. Acesta e o distribuție a închiderilor (formelor) în deschiderea absolută a existentului. Concluzie: mintea umană crează spațiotemporalitate. Dar ea poate fi structurată și altfel, creând alte dimensionalități necunoscute nouă – inteligențe nonterestre (INT). Este o lume a golurilor formale pe care jocul luminii cu întunericul, corpuscul și undă posesoare de masă (poziție) și viteză, le umple cu conținut. Acestei „lumi umplute” - plinite îi spunem lumea materială. Atomul nu e o entitate care conține spațiu gol, cum ne propune fizica, ci e un gol (formă) umplut cu o ordine fotonică (gnoză). Prin ionizare nu se modifică forma atomului, ci numai starea sa de plinătate. Combinațiile chimice sunt structurări, agregări formale. H2O, suportul vieții pământene, e un asemenea agregat formal, un plin ce umple alte forme. Bioticul rezultă din jocul acestei plinătăți. Dialectica acestei ordini fotonice, prin intermediul celor patru forțe fundamentale, crează lumea sensibilă finită și efemeră, căreia îi spunem materială. Corect ar fi, alături de lumile informală și formală, să îi spunem lumea corpusculară. S-ar elimina confuzia identificării materiei cu substanța. Forma aparține ondulatoriului (propagării), iar plinătatea corpuscularului (interferenței). Cum inteligența artificială este identică cu inteligența biotică, înseamnă că ea este o potență a formei nu a plinătății – materialității. Nu corpuscularitatea creierului produce idei, ci acestea sunt o reflecție a agregărilor sale formale (ondulatorii). Agregări formale artificiale similare pot cumula inteligență. Noeticul configurează starea supremă, trans/formală a existentului. E starea gândirii ce gândește, pregătind devenirea către gândirea ce se gândește spre a face posibil împlinirea imperativului: „cunoaște-te pe tine însuți!”. Poate fi asemuită cu un foc care arde. Gândirea umană este focul rece (sacru) ce arde ceva, arde întunericul (plinul) în jurul său. Prin această eliberare a formelor de conținut le transformă în simboluri, semne ( un fel de litere) pe care le ordonează logic, construind aserțiuni. Ideea e o așezare de forme goale. Gnoza este combustia, arderea – potența combinatorie, ordonatoare. Putem vedea focul, dar nu putem pătrunde în interiorul arderii. La fel, putem percepe ideea, dar nu și logosul ordonator. Arsura rece, plasmatică e starea noosului – spațialitatea, a formelor ce structurează câmpul gnostic sau morfogenetic. Aici ar putea fi localizată lumea ideilor. În ea își află temeiul și geneza entitățile spirituale și fizice ce populează lumea sensibilului. Existentul se ierarhizează pe cele trei stări – noetică, având ca specificitate reflexia; gnostică, potențatoare a gândirii; sensibilă, unde se petrece ființarea ca însuflețire, simțire – trăire și reflecție. Ele devin una din cealaltă. Omul întruchipează simultaneitatea lor articulată în gândire, minte și simțuri. Gândirea aparține noeticului, mintea structurează formalul, iar simțurile accesează (dezvăluie) corporalul. În universul nostru, antroposul e a patra dimensiune (stare) – arderea care dă măsura timpului. Prin succesiunea de reîncarnări, stratul exterior al fiecărei arderi (trăiri) devine plasmatic și se „solidifică” (eonizează), adăugându-se experienței tridimensionale ca o a patra. Căpătând această potență omul își schimbă fizionomia și face saltul în universul următor, unde își continuă ciclicitatea. În prezent omul, aflat în universul timpului (cvadridimensional), prin trăire își interiorizează această dimensiune. Putem spune că își sculptează un nou chip prin care devine vizibil în universal următor. Gândirea e arderea, mintea e focul al cărui jar se adaugă ca o nouă peliculă (strat) al creierului. Vezi ultima depunere - adăugarea neocortexului peste ceea ce numim creierul reptilian. Gândirea construiește creierul apt să gândească (mintească) dimensiunea superioară - formală - a existentului. Omul e gândire ce gândește, gândindu-se (construindu-se) pe sine gânditorul cu potență superioară, conferită de noua achiziție. Trăirea umană e acumulare de potență gnostică, e procesualitatea devenirii ca ființă a noeticului. Expresie a însuflețirii, cripticul fanic engramează formalul (semne), configurând în neantul devenirii schițe morfice, un fel de cuvinte. Persoana gândește, ființa eonică mintește – recriptează formalul în gnoză! Gândirea demultiplică unicitatea, mintea unicizează (retotalizează) unicitatea. Vibrația formalului e „glasul lui Dumnezeu”. Acesta nu a gândit lumea, ci a rostit-o – rezonat-o din sine cu sine. Creația e o rostire a sa despre sine! Adică, o autocreație (autorelevare) în care Omul e chipul său tridimensional numit Iisus. Christul e numele său din dimensiunea următoare. Suntem niște iisuși a căror menire e să devină criști. Gândul e un fascicol de lumină prin care vizualizăm în lumea criptică a formelor minții. Știința, o „hermeneutică a facticității”, încearcă să descopere legăturile, relațiile interformale ascunse, cristalizându-le în formule, constructe logico-matematice (axiomatizări) și legități. Ajunge la adevăruri locale și temporale. Prin trăire spirituală (credință) tindem să ne identificăm cu informalul, să atingem adevărul unic și atemporal – sacralitatea ubicuă. Dizolvăm distanțele, ne depășim efemeritatea și ne contopim cu gnoza. Iraționalitatea gnostică nu înseamnă haos, ci impredictibilitate pe cale logică. Spre exemplificare să luăm cazul geometriei. Empiric distingem contururi, forme geometrice (entități formale plinite), ce își au geneza în perfecțiunea „solidelor platonice”. Rațional mergem dincolo de euclidian, intrăm în jocul fractalilor – dialectică a formelor, iar spiritual depășim iterația și devenim părtași ai geometriei sacre unde operează indefinitul. Știința experimentală reușește să ilumineze lumea atomo-moleculară a entităților și să presimtă lumea formelor. De la determinismul clasic newtonian și laplacean, unde operează cauzalitatea - prezentul derivă din trecut și viitorul poate fi prognozat -, se ajunge la stranietatea particulelor elementare și la simetrie, unde legitățile o iau razna și domină probabilitatea și incertitudinea. Saltul de la viziunea mesei de biliard la cea a haosului, unde mintea umană, asemenea fluturelui, modifică comportamentul, aproape îngroapă speranța de a mai auzi „glasul lui Dumnezeu” prin împingerea orizontului gnostic către el pe calea rigorii experimentale. Produs al ei, modelul atomic standard s-a putut configura până la bosonul Higgs. Spre a-i conferi coerență, mai departe se apelează la rigoarea logică, anomaliile apărute fiind explicate prin inventarea unor particule elementare teoretice, a căror existență încă nu a fost dovedită. Prin această presupunere mentală a lor se încheie viziunea materialistă (spargerea atomului) și se deschide ușa către lumea formelor. Această constrângere a materialității și experimentalului împiedică, încă, apariția teoriei unificate a forțelor (electromagnetică, slabă, tare) și a teoriei întregului, prin includerea forței gravitaționale. Deși unii afirmă că Einstein ar fi reușit acest lucru ( cele paisprezece formule) și că marele secret al ei este păzit de către Vatican, până la proba contrarie, ea încă nu există. Ce se întâmplă dincolo de limitele modelului standard este treaba matematicii. Numerele iraționale, prin repetitivitatea zecimalelor (simetrie?), ar putea fi constantele, cariatidele pe care se sprijină arhitectura existentului. Prin unificarea teoriei generale a relativității cu modelul standard al particulelor elementare a fost elaborată teoria big bangului. Ideea centrală: lumea de astăzi e rezultatul Marii Explozii a unui punct infinit de mic, petrecută în urmă cu vreo zece miliarde de ani și se află în expansiune accelerată, probabil, către Marea Implozie (deviația spre roșu). Ea nu explică, însă, Totul, ci un moment al Forței Unice de concentrare (colapsare) și temperatură infinite, cu masă zero, considerat Început, care a expandat, prin implozie, propagându-se cu viteză superluminică prin cele patru forțe fundamentale cunoscute. Urmare a acestei defocalizări (îndepărtări de centru) se reduce viteza la nivele luminic și subluminic și răcirea ce echivalează cu o „înghețare” a forțelor (energiei), respectiv convertirea lor în infoenergia din care vor apare elementele din Tabelul periodic. Simultan cu expansiunea galaxiilor (pe o sferă), supra(anti)gravitația produce o nouă concentrare a potenței inițiale, care în stadiul final va echivala cu o colapsare – revenire la infinitul mic. Într-un stadiu critic – al marii reunificări a forțelor - va urma un nou big bang și un nou univers. Forța unică e posibilă numai între momentul colapsării și momentul zero al exploziei, ca rezultantă a unirii celorlalte patru, când se declanșează o nouă expansiune. Modelul teoretic explică, deci, o manifestare pulsatorie a unui moment, numit singularitate, al existentului. Operează o extrapolare forțată, dar el nu face referire la întregul existent. Universul nostru, atât de necuprins, apare ca finit și limitat în timp, nu e decât un moment, o spațiotemporalitate a Devenirii. Supergravitația adună, comprimă, iar Forța Unită expandează, împrăștie. Această forță unică, care precede big bangul, ar putea fi potența gnostică, geneza ce naște singularitățile ontice. În universul actual, entropic, nu pare posibilă manifestarea liberă a celor patru forțe unificate, aceasta însemnând autodistrugerea sa. Realizarea ei local și pentru fracțiuni de timp, sub control, va permite atingerea vitezelor metaluminice, ce ar putea sta la baza instantaneității și implicit a teleportării. Unei construcții gnostice din singularități ontice legate prin forța unică i-ar fi caracteristic principiul atropic. Viața cosmică, având drept sânge forța unică, ar fi o eternitate de nașteri și muriri a singularităților universale. Intuind acel „ceva” germinator de singularități, matematica a mers și mai departe și a imaginat, prin teoria stringurilor, modelul universului cu unsprezece dimensiuni, respectiv a multiversului ori megaversului. Se mai face încă un pas către închegarea teoretică a viziunii asupra Totului. Dincolo de particulele elementare, spun ecuațiile, s-ar afla niște ipotetice corzi - cuante energetice vibratorii (armonii) prin care supragravitația (forța unică?) ar articula simfonia întregului existent. Acesta ar fi un megavers în cadrul căruia universurile imaginate ca niște bule, s-ar lovi unele de altele născând alte universuri. În această construcție, logic coerentă, universul big bangului ar ocupa doar un efemer colțișor. Fizica cuantică pare să sugereze depășirea actualelor limite în cunoaștere prin folosirea unui alt cuplu categorial: informă – formă. Informa este existentul ce nu poate fi constatat senzorial și mental în prezentul observării (asertării), iar forma reprezintă starea cognoscibilului în acel moment și loc – golul ce se umple cu prezent. Informa e infinită, eternă, ubicuă și dispune de latență ordonatoare – formatoare. Concentrează potența gnostică, conștiența de sine a Totului – noosul, căreia i se mai spune Conștiința universală sau Divinitatea. Această latență gnostică pulsează în sine prin jocul lumină – întuneric. E un fel de scriere cu alb pe un fond negru care, prin autoreflectare, contextualizează spațiotemporalitatea. Această contextualizare structuralizează matricea Devenirii. Exemplu: acel „ceva”, căruia îi spun pădure, dintr-un sâmbure.Totul e o continuă devenire a informei, inaccesibilă fizic și mental, către formă. Această procesualitate o numim compunere sau organizare, iar tendinței inverse - a formei către informă îi spunem descompunere ori dezorganizare. Informa se structurează demultiplicator, forma se destructurează autointegrator. Tendința manifestă structurant-destructurantă ce capătă constanță, devenind imuabilă se impune drept lege a devenirii. Potrivit ei, într-o anumită tempodimensionalitate, se autonomizează ciclul repetitiv al devenirii informei în formă și invers. În respectiva ciclicitate formele par a fi un dat aprioric conform cărăra se structurează, se gândește pe sine noeticul. Însă este numai un apriorism relativ. Informa e o potență gnostică insondabilă, un câmp de conștiență în cadrul căruia spațiotemporalitatea operează decupări, ce local se manifestă ca tendințe autonomizatoare organizante, modelatoare ale tiparelor structurante. Exemple accesibile omului: regularitățile logico-matematice, fonoarmoniile, fotonocromatiile, aromele, tactilii etc. Le numim structuranți formali sau procesori, care ființează entități. Acest Tot informal și fințiator este Ființa Supremă sau Conștiința Universală, a cărei gândire de sine e Creația. Spațiotemporalitatea reprezintă logica sa ascunsă, potrivit căreia potența noetică ordonează în tridimensionalitatea noastră arhietipuri chimiostructurante. Chimiostructurările în cadrul cărora noeticul se dimensionează la pragul critic de nous devin biostructuranți – matrice ale viului. A nu se face confuzie între noos și nousul care aparține individualității. Prin biostructurare apar germeni cu o anumită capacitate de intercomunicare noetică ce le permite suficientă stabilitate, care face posibilă autoreproducerea și evoluția biotică. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate