Azil într-o cicatrice*

Orădeanul Teodor Dume, născut în zodia berbecului (4 aprilie, satul Luncasprie, jud. Bihor), a aşteptat până la 60 de ani pentru a bate cu încredere la porţile lumii literare. Totuşi, existenţa poetului în lumea cuvintelor fusese deja confirmată de Gheorghe Grigurcu, prietenul şi îndrumătorul său literar care i-a prefaţat volumele „Adevărul din cuvinte” (Ed. Litera, 1985) şi „Strigăt în copilărie” (Ed. Dinastic, 1994). Din păcate, Teodor Dume nu prea a colaborat în tinereţe cu revistele importante din ţară, activitatea sa literară desfăşurându-se preponderent în spaţiul bihorean. A înfiinţat cenaclul „Ecoul”, cluburile „Înfrăţirea” şi „Teo”, a fost membru fondatoral revistei de cultură „Ţara Crişurilor” etc. După apariţia Internetului preferă să-şi posteze creaţiile pe numeroase site-uri şi ateliere de creaţie literară (Poezie.ro, Reţeaua literară, Confluenţe lirice, Citatepedia), iar restul colaborărilor se rezumă la prezenţe rare în câteva reviste (Oglinda literară, Poezia, Algoritm literar, 13 Plus, Familia). Această „timiditate” literară nu l-a ajutat să aibă vizibilitate pe plan naţional, cu toate că poezia sa mustea de emoţie şi merita să fie cunoscută.

Într-o cronică despre volumul „Moartea ca un fluture alb” (ed. PIM, 2015), spuneam că mă identific, mai ales, cu tragismul poemelor sale, un tragism asemănător ca intensitate cu acela al poetului Geo Galetaru. Acum pot adăuga că tragismul său este întâlnit într-o poetizare mai orfică şi la un alt poet născut în zodia berbecului (Daniel Corbu), ba chiar că împrumută şi câteva dintre caracteristicile „Deprimismului”, un curent literar, desprins din zona „Noului Val”, al cărui iniţiator este Gelu Vlaşin. Acesta din urmă afirma că „fără suferință artistică poezia nu există, fără trăire un poem nu poate respira.” Remarcam, totodată, modalitatea directă a poetului de a-şi expune trăirile în versuri, fără să recurgă la obscuritate, încifrare, analogism sau preţiozităţi inutile.

Esenţializarea poetică fără închiderea ermetică a sensurilor, dar şi „capacitatea asociativă şi simplitatea de un straniu rafinament” (cf. spuselor lui Gheorghe Grigurcu) l-au ajutat să-şi formeze un stil propriu şi să treacă cu uşurinţă la genul aforistic. Astfel ajunge să publice în 2016 volumul de aforisme „Vitralii pe un interior scorojit” (ed. PIM), în a cărui prefaţă spuneam următoarele: „Cunoscut mai ales pentru frumuseţea sfâşietoare a poemelor sale autobiografice şi profund spirituale, Teodor Dume, aflat la etapa sedimentării ideatice şi filozofice, încearcă şi reuşeşte cu minuţiozitate să persifleze vaguitatea şi să-şi cristalizeze gândurile (…) Nimic riscant, nimic superfluu; evoluţia scrierii sale este firească şi pune în valoare înţelepciunea maturităţii creatoare. De altfel, Teodor Dume este unul dintre cei mai apreciaţi scriitori de aforisme ai momentului, o dovadă în acest sens fiind includerea sa în Antologia aforismului românesc contemporan, o lucrare de referinţă realizată de Asociaţia Culturală Citatepedia. Pot afirma că, împodobindu-mi casa sufletului cu bijuteriile sale lirice, nu am aflat toate răspunsurile la întrebările cele mai complexe ale vieţii, dar am fost provocat să caut mai departe drumul care duce către fericire, adevăr şi absolut.”

După trecerea scurtă prin biografia autorului şi introducerea în universul tragic al lirismului său, mă voi opri asupra volumului „Azil într-o cicatrice” (ed. PIM, 2015). Acesta începe cu o prefaţă generoasă şi consistentă a scriitoarei Angela Nache-Mamier, care compară moartea din versuri cu o rană deschisă pe care poetul este gata să o accepte, dat fiind faptul că „nici chiar moartea nu doare / mai tare decât dorinţa / de a iubi sau / a fi iubit…” Volumul continuă cu alte câteva aprecieri critice (care şi-ar fi găsit un loc mult mai bun la sfârşitul cărţii), ieşind în evidenţă faptul că scriitoarea Cristina Ştefan îl elogiază pe Teodor Dume ca fiind „poetul singurătăţii” (cred că fiecare poet este singur în felul său, mai ales atunci când lumânarea îi rămâne cel mai fidel dintre cititori). Aprecierile se încheie cu o analiză literară de 5 pagini a poemului „umbre şi lacrimi”, realizată de scriitoarea Veronica Pavel Lerner.

La pagina 22 apare primul poem, fiind cel care dă şi titlul cărţii. Azil într-o cicatrice înseamnă „aceleaşi semne aceleaşi distanţe / între sufletele noastre e noapte / multă noapte / cineva scrijeleşte o lacrimă…”. Poetul luptă împotriva timpului static şi a întunericului (simbol al singurătăţii şi al depărtării), încercând să-şi decodeze durerea cu ajutorul unui pix, cu scopul de a finaliza „câteva rânduri neterminate”. Această introspecţie este des întâlnită în poeziile lui Teodor Dume, fiind piatra de temelie a lirismului său care pune accent pe căutare continuă, chiar dacă „dincolo de înţelegere / există cuvântul / şi totuşi / nu reuşesc să mă strecor în / labirintul întrebărilor despre / ceea ce am fost şi ceea ce sunt”.

Poetul încearcă să analizeze durerea din spatele cărnii, trecând, cuvânt cu cuvânt, vers cu vers, de barierele preconcepţiilor şi ale materiei, pentru a ajunge acolo unde sufletul devine azilul singurătăţii. Chiar şi neputinţa poetului de a vedea dincolo de posibilităţile sale se transformă într-o cicatrice. Cicatricea poate fi şi o rană vindecată la exterior, dar care, de cele mai multe ori, nu se vindecă complet pe dinăuntru, tocmai din pricina faptului că „între două linişti respiră o amintire / orice poveste începe cu / a fost odată…”.

A te împăca cu sinele înseamnă uneori a te lepăda de amintiri, iar poetul nu îşi permite aşa ceva, deoarece suferinţa şi amintirile sunt un modus vivendi atât de necesar pentru a căuta mai departe şi a obţine răspunsurile poate mai importante decât scurta sa viaţă. Durerea, aşa cum spune poetul într-un superb poem apoftegmatic, „este singura parte a vieţii / care te învaţă cum / să-ţi învingi moartea // şi dacă există cineva care / să-ţi acopere umbra / e doar / singurătatea…, // ca o molie.” Dar durerea nu înseamnă doar lecţii despre cunoaştere, ci şi lecţii despre răbdare şi aşteptare, fiindcă în unele cazuri „pulsează ca un fluture rătăcit”.

Pentru Teodor Dume, „viaţa este ca un strop de cerneală” (în fond, stropul de cerneală este tot „o pată de sânge care vorbeşte” – Nichita), iar „moartea este o poartă închisă”. Imposibilitatea de a privi dincolo de această existenţă limitativă îl determină pe poet să privească lumea „prin tăişul unei lacrimi” evadate din inima sa. Chiar dacă singurătatea continuă să-l devoreze, nu îi este teamă deoarece „câteodată şi Dumnezeu rămâne singur”. Important este faptul că Dumnezeu nu e amnezic şi acceptă iubirea ca jertfă.

Poezia lui Teodor Dume este o invitaţie la căutare, cunoaştere şi eliberare de temeri. În momentul în care poetul va reuşi să-şi învingă „timiditatea” şi va colabora mai intens cu publicaţiile literare importante, sunt sigur că va avea numeroase satisfacţii pe măsura caracterului şi talentului de care dă dovadă.*eseu publicat în revista Luceafărul de dimineață