"Și din 10 n-a mai rămas niciunul”
Că hazardul are un rol în viață și că există o voință care va pedepsi fărădelegile, aflăm din piesa „Și din 10 n-a mai rămas niciunul”, dramatizare a romanului „10 negri mititei”, ambele din portofoliul Agathei Christie. Jucată în premieră pe scena teatrului Anton Pann, piesa este regizată de Eugen Gyemant, un creator complex și complet.
Pe o insulă pustie, numită a Soldatului, în versiunea originală, se vor afla la un moment dat 10 personaje, care reprezintă 10 caractere distincte, invitate sau angajate, sub un pretext sau altul, de doamna Owen. Numele, un „Owen”, este printr-un exercițiu de lexic asimilat cu înțelesul, desigur forțat, de necunoscut.
Doamna care ar fi trebuit să fie prezentă pe insulă pentru un banchet, deleagă prin scrisoare pe majordomul Rogers (Cosmin Teodor Pană) să o reprezinte. Împreună cu acesta, face oficiul de gazdă și bucătarul Stephens (Alexandru Beteringhe). Prezența lui Stephens, rol creat de regizorul spectacolului, are atributul de a înspăimânta prin statura sa. Însă acesta se va comporta blând și răbdător. În versiunea originală se afla familia Rogers, soț și soție, ambii angajați ai gazdei.
Scena neîncăpătoare pentru a ilustra și plaja insulei dar și interiorul conacului, este gândită ca o expoziție de artă baroc, exponatele sale fiind transfigurări ale emoției desprinsă din conținutul textului. Expoziția va fi completă odată cu sosirea invitaților care vor deveni parte componentă a ei, niște prizonieri supuși sorții.
Iluminarea scenei cu lumânări din deschiderea spectacolului, te introduce într-o zonă crepusculară. Venirea oaspeților se face treptat, pentru creșterea graduală a tensiunii. În mijlocul scenei se află zece statui negre, de fapt, mai mult capetele lor. Nimeni din cele zece personaje nu a întâlnit-o pe doamna Owen. Se fac pași pentru reconstituirea misterului. Cele zece personaje se consideră încă binevenite, dar situația devine bizară.
Sub ochii privitorilor din sală se alcătuiește registrul enigmei. Spectatorul acceptă să participe cu bucurie la derularea piesei polițiste sau va fi doar martor pasiv, urmărind jocul actorilor spre delectarea sa. Comunicarea cu sala constituie baza succesului reprezentației. Dificultatea interpretării artistice stă în realizarea ansamblului format din suma faptelor săvârșite de fiecare dintre personaje și pentru care acestea vor fi acuzate.
Momentul declanșării execuțiilor ce vor avea loc este anunțat de vocea molcomă ce se aude și care este imprimată pe o placă de gramofon. Audiția învinuirilor creează panică. Fiecare poartă cu el o poveste ce caracterizează modalități diferite de abordare strâns legate de comportamente și caractere personale. Sunt crime nesoluționate juridic, efectuate în împrejurări diverse, unele comise din imprudență, altele, însă, intenționate, toate având alibiuri.
Nu există remușcări în rândul făptașilor, dar în sinea lor, aceștia sunt conștienți de urmările faptelor lor. Pare că demonii îi urmăresc. Trec din statutul de invitați în cel de inculpați, dar devin și victime. Se creează psihoză în rândul personajelor. Spațiul este delimitat de teamă. Atitudinea grotească pune stăpânire pe spectacol.
În sală există pasiuni, unii spectatori devin interesați de descifrarea enigmei, însă sunt și spectatori indiferenți, chiar plictisiți de acțiunea macabră. Actorii sunt devotați rolurilor, dar și stingheriți de delimitările regizorale. Scenografia sugestivă este semnată de Raluca Alexandrescu.
Desfășurarea piesei este prefigurată de poezia inscripționată pe o placă ce se află în mijlocul scenei. De aici, vers cu vers, prin metafore sugestive, personajelor li se arată perspectivele funebre ale crimelor, ce urmează a se împlini.
Lui Kostas Mincu îi vine rolul mânușă, întruchipând pe judecătorul Wargrave. Ca atribut al dreptății el are dublă sarcină, poate fi singurul care să știe cauzele nesoluționate ale tuturor, dar și cel care să condamne. Rolul său se poate amplifica dacă se dovedește a fi și criminalul.
Lombard, un mercenar, își recunoaște vina, dar își motivează fapta prin dorința supraviețuirii. Poartă asupra sa un pistol și induce teamă. Tudor Andronic, în acest rol, dă dovadă de iscusință.
Sub falsă personalitate, se dovedește a fi detectivul Blore (Codrin Boldea), angajat din motive de siguranță, dar și el este inculpat pentru mărturie mincinoasă și va sfârși sub statuia ursului ce tronează în spatele scenei. Astfel versurile poeziei se împlinesc pas cu pas.
Bănuielile asupra făptașului trec de la un personaj la altul, fără însă a clarifica ceva. Se dorește încărcarea emotivă a spectatorului. Este greu, însă, să reții atenția sălii în noianul de amănunte. De aceea apare și plictiseala la un moment dat. Montarea acestei piese este dificilă, solicitând atât actorii, cât și spectatorii.
Durata spectacolului de 2 ore și jumătate este un alt inconvenient, chiar dacă există o pauză în care li se propune privitorilor să indice criminalul. Nu mulți dintre spectatori vor face acest lucru. Fișele distribuite, însă, au menirea de a corela personajele cu rolurile din piesă ca atenția să fie astfel întreținută.
Partea a doua a piesei este alertă, tensiunea, la cote ridicate. Doctorul Armstrong, interpretat de Andrei Cătălin, are un joc sârguincios și elegant. Fapta sa este produsă din infatuare. Operează o pacientă sub influența alcoolului, iar aceasta moare. În jurul lui planează bănuiala de a fi criminalul, dar este găsit mort pe plajă. Cercul suspecților se restrânge.
Deși piesa, în această regie, ar trebui să aibă umor specific englezesc, acesta lipsește. Publicul din sală este tăcut, nu aplaudă decât în final, la ieșirea la rampă a actorilor. Aplauze meritate pentru efortul interpretării. Contribuția regizorului este timidă, cu toate că muzica susține acțiunea, iar fantezia păstrată în limite rezonabile, are rolul de a relaxa.
Totuși trebuie remarcat rolul făcut de Radu Constantinov, care impresionează în rolul generalului Mackenzie, dar și cel al Rékăi Szász, care în ipostaza Emily, joacă rolul femeii bătrâne supuse rigorilor societății. Ignorantă, își concediase servitoarea care se spânzură. Nu trebuie uitată Bianca Cuculici, care interpretând-o pe Vera, dă dovadă de dezinvoltură, detașare și multă concentrare. O inovație în montarea piesei este Veronica Craye, jucată de Alexandra Gavrilov, o tânără plină de exuberanță și talent.
Punctul culminant coincide cu descifrarea misterului, iar cel care împlinește piesa și triumfă, vinovat pentru toate crimele, este judecătorul Wargrave, care în final se spânzură. Personajele au contribuit la împlinirea poeziei, ca un joc al sorții, fiind toate ucise, iar spectatorul eliberat din capcanele piesei. Mulțumirea este comună.