Pe domnul Vasile Ponea l-am cunoscut personal la Tecuci, locul unde s-au desfăşurat mai multe ediţii ale Festivalului internaţional al aforismului pentru românii de pretutindeni. Aforismele sale, prezente în cele mai importante antologii dedicate acestui gen literar, au obţinut mai multe premii, unele dintre ele fiind acordate chiar în cadrul festivalului mai sus amintit. Citindu-i creaţiile, mi-am dat seama că este un aforist de top, un maestru al sentinţelor etice şi al metaforelor poetice cu substrat filozofic. Şi, chiar dacă pare dominant prin creaţia artistică, el este plin de bunătate şi optimism în discuţiile faţă în faţă, păstrând un simţ dezvoltat al umorului şi dând dovadă de multă smerenie şi discretă religiozitate, având ceva din carisma lui Petre Ţuţea. Este generos şi prin activitatea sa de promotor literar, fiind diriguitorul excelentei reviste Caietele Columna din Târgu-Jiu. Iată, aşadar, un personaj foarte interesant, foarte plăcut sufletului, la care se vede că nu a trăit degeaba pe pământ, înnobilându-se cu haina frumoasă a înţelepciunii şi a bunului simţ.

Revenind la creaţiile sale artistice, ne vom opri asupra volumului „Coborând pe pământul smereniei” (Ed. PIM, Iaşi, 2018), care conţine un grupaj poetic intitulat „Gânduri, simţăminte” şi un grupaj de „Reflecţii cu tentă”. Volumul are o prefaţă de Ion Trancău şi o postfaţă de Ion Popescu-Brădiceni. Pe coperta realizată de Bogdan Chirimbu se poate observa curcubeul, simbol al cerului senin, al păcii, al iubirii și al speranței, dar şi al judecăţii pe care Dumnezeu o face păcatului. Se poate intui, aşadar, doar privind coperta, care este menirea acestei cărţi.

Încă de la motto-ul primei părţi de poezie, autorul ne arată cu cât respect se dedică cuvintelor, considerându-le „fiinţe vii”, tocmai fiindcă ele, cuvintele, încărcate de spiritualitate, îl însoţesc pe calea transcendentală şi ascensională a evoluţiei, având girul celui care le revelează în mintea şi în sufletul său. Un „Dumnezeu ascuns în noi” (pag. 39) care îl strigă pe autor din coşmaruri, luminându-i calea (pag. 11) sau „un zeu liniştit” care „mi-atârnă de umeri / cuvinte mângâiate / de copite de cai” (pag. 13). O „Îndumnezeire”, fiindcă „În braţele Terrei / S-au aruncat / Seminţe de zei / Copiii doar cască… / Cu izul de îngeri”, iubirea dintre două făpturi fiind cea mai frumoasă făptură (pag. 12). Aceeaşi germinaţie lirică am întâlnit-o şi la Ion Beldeanu care semăna „Seminţe eterne” (Ed. Militară, 1990) în versuri de excelentă calitate, încărcate de muzica unor nelinişti metafizice.

Poetul scrie când în vers alb, când în vers clasic, păstrându-şi naturaleţea, curgerea ritmică şi sentenţiozitatea. Multe dintre poeme sunt aforisme în sine, aşezate pe două-trei versuri, sau conţin definiţii aforistice, arătându-ne că avem de-a face cu un scriitor care îmbină cele două stiluri cu uşurinţă, la modul cel mai firesc cu putinţă. Morala poeziilor sale, în ciuda faptului că au darul de a se face auzit chiar şi „glasul mamei – legendară trompetă” (pag. 35), ne îndeamnă „să învăţăm misterul tăcerii” (pag. 40), adică să coborâm smeriţi cu picioarele pe pământul facerii noastre, lăsându-i marelui creator, Dumnezeu, şi primul şi ultimul cuvânt.

Reflecţiile cu tentă ale lui Vasile Ponea, îl invocă şi ele, adesea, pe Dumnezeu, fiindcă atunci „Când vei vedea bucuria în necazuri şi-ţi vei iubi vrăjmaşii, eşti deja conectat cu Dumnezeu.” Se poate observa scrierea pe vechiul pergament al cărţilor sfinte, situându-l pe autor în sfera preocupărilor artistice cu iz palimpsestic. Traseul metafizic şi substituirea ontologică din „Împărat şi proletar” se pot întâlni şi în aforistica lui Ponea, cu diferența că umbra se găseşte la graniţa dintre viaţă şi moarte, fiind generator de vise („În umbra vieţii autorul zămisleşte vise”, pag. 90). Iată că în sublima arhitectură a creaţiilor sale, autorul imbrică lumina naşterii, a renaşterii, dar şi barocul umbrei. Ceea ce îi oferă construcţiei literare mai multă rezistenţă şi nu doar o „religiozitate decorativă”. (pag. 93).