Ca unul ce, sub aspectul strict al formaţiei profesionale, mă plasez oarecun în afara domeniului, asist neputincios la furtunoasa şi uneori mult prea pătimaşa dezbatere privind originea, geneza, caracterul şi destinul limbii române. E bine, poate că asta este principala menire a Academiei.
Sine ira et studio, cu modestie, adresez înţelepţilor rugămintea de a se apleca cu mai multă înţelegere asupra desluşirii cuvântului OM care, dacă greşesc fie-mi iertată neştiinţa, pare-se că nu se găseşte decât în limba strămoşască. Numai aici, în ea, se află un vârf de munte cu respectiva nominaţie. În forma sa monosilabică, el sintetizează un sunet – simbolul sanscrit al mantrei AUM care, zice-se, ar fi folosit pentru decolmatarea (purificarea), energizarea şi conectarea la univers a chakrelor. E o rostire scurtă, sobră, tăioasă, ca un foc de armă, a celebrei incantaţii din textele şi imnurile spirituale hinduse. Pronunţia, parcă venită din străfunduri şi din toate direcţiuile, îşi are ecoul în interior şi te duce cu gândul la o afirmaţie categorică, un dat absolut ce exclude orice discuţie. Ceva similar creştinescului AMIN. Este un mister care suscită multe întrebări. Prima dintre ele: limba română l-a adus aici, în forma rotunjită, din sanscrita vedică ori l-a născut, crescut şi păstrat în propria grădină din vremuri imemoriale, pe când plaiurile mioritice se întindeau până aproape de pământurile inzilor şi acum, peste timp, a mai rămas rostit mai abrupt doar în insuliţa asta de geto-dacitate?
Antica geografie parcă depune mărturie în acest sens. Ea încrustează căile sacre ale hiperboreenilor către Orient – drumul zeilor, marcat prin columne de stâncă, cândva înalte de peste treizeci de metri cum ne spune Pindar. Aceste misterioase “pavaje”, din pietrele megalitice brute încă necercetate, au direcţionat transhumanţa. Pe aceste cărări, la reîntoarcere, şi-au condus poporul către locurile strămoşeşti marii preoţi rahmani (brahmani), pe care localnicii i-au numit zei. Se adună tot mai multe dovezi că marea spiritualitate vedică îşi are originile în spaţiul carpato-pontic şi a roit către est. Din ea s-au hrănit spiritual civilizaţiile caldeeană şi egipteană. Rahma şi ramanismul lui Ra, poate, reprezintă mitologia preistorică ce s-a reîntors ca geto-dacitate ramanică. Tocmai nesfârşitele plecări şi întoarceri aici ca la un Acasă (AKASHA) au cristalizat ancestrala spaţialitate drept Dio Geţia. Şi dacă e aşa, ramanitatea noastră nu descinde de la Roma ci, mai degrabă, ea a populat peninsula italică şi vestul continentului până la ocean.
Rostirea românească a lui OM sugerează unicitatea, atotputernicia şi autoritatea supremă ale zeului. Când zici OM parcă te simţi un mare preot ce îl rosteşte pe Dumnezeu! În nicio pronunţie nu se identifică atât de perfect şi spontan antropoteitatea cu divinitatea. Murmuându-l ca mantră “AaaaaUuuuMmmm...” simţi cum interioritatea vibratorie pulsează din zona bazal-abdominală către inimă şi urcă spre cap, unindu-se cu Mintea Universală. Putem spune că OM implică o anume solemnitate, este forma rafinată, adusă la instantaneitate a lui AUM. Afectivitatea mantrică, ca o materie primă, este convertită în raţionalitate pură. Această unitate silabică a două semne pare simbolul comun al omului şi divinului. Când rosteşti OM parcă auzi şi vizualizezi semnul inexprimabilului ceresc. Poate tocmai acest lucru încearcă să sugereze şi omul vitruvian al lui da Vinci. Neantul zeiesc ce îl conţine în sine pe om ca într-un ou.
OM semnifică fiecare persoană, dar şi totalitatea semenilor pământeni, exprimată drept umanitate. Este mai mult decât antropos-ul grecesc, sfera sa de cuprindere incluzând universul bigbang-mian în care trăim. Iisus, modelul sacru al antroposului, se proclama drept fiu al Omului. În OM se unifică semnul Neantului “0” – ca existenţă a nimicului (invizibilul, inaccesibilul) cu al Fiinţei. Pentru că tocmai asta sugerează “M” – doi A (alfa), Începuturi (naşteri) ce se împerechează sub semnul vieţii – “V” fără de sfârşit. Cuvântul românesc OM e un simbol testamentar, păstrat poate din mitogeneză, ce semnifică faptul că, prin mântuire – evoluţie spirituală, actualul antropos pământean decăzut, depăşindu-şi condiţia de persoană, va ajunge, dincolo de veacuri, să se unească cu Fiinţa – Dumnezeu. Probabil e un sacru cod universal, al cărui înţeles a fost uitat, tezaurizat doar în limba noastră, ce ascunde în el întreaga spiritualitate carpatină - ariano-hiperboreană, geto-dacitatea încununând numai o fanie a ei, ce aşteaptă să fie des/tăinuit.
De aceea, poate nu este exagerată afirmaţia că dezgroparea limbii române de sub cenuşa latinităţii ori a altor straturi ar putea duce la descoperirea filonului de aur al limbilor pământene.