Sacralizarea este un proces de venerare, adorare, idolatrizare. Sacralizarea este relația stabilită între ființa umană, grupul de ființe umane și obiectul sau ființa (mai tîrziu noțiunea abstractă)ce se venerează.
In stadiul cel mai primitiv sacralizarea apare ca un raport afectiv sau de înrudire (totemism, animism, panteism).
Sacralizînd ființele umane atribuie sfințenie unor obiecte reale sau fantastice, ființe, imaginarului, naturii, Universului.Sacralizarea este așadar rolul uman acceptat de subordonare unei puteri la nivel cognitiv. Din perspectiva filogenetică prima formă de cunoaștere e cea magică. Din cunoașterea magică s-au separat arta, religia, știința (medicina curativă fiind probabil cea mai timpurie formă de cunoaștere empirică). Pe o altă treaptă a evoluției umane sacralizarea e incorporată religiei, practicilor spirituale de tradiție orală sau scrisă, sistemeleor de credințe care neagă omului capacitatea cognitivă și se bazează pe procese oculte de iluminare, revelație, divinație, transă, profeție avînd ca scop adevărul ultim.Dacă magia este cunoaștere sincretică la fel este și religia sau filosofia, practicile spirituale orale sau scrise. La un alt nivel al evoluției umane sacralizarea se aplică unor concepte nereligioase și fără legătură cu spiritualul (patria, steagul, imnul) sau noțiuni abstracte ca Libertate, Dreptate, Fericire etc.
Religia, fie ea hinduism, iudaism, creștinism, islamism, taoism sau budism lamaist constă într-o cosmologie (știință despre Univers) sau cosmogonie (mit al creației), o ontologie (teoriei a ființei), o gnoseologie (teorie a cunoașterii) și un cod etic de comportament pentru adepții ei. Dacă omitem cosmogonia, ontologia, gnoseologia și codul etic din componența unei religii cu ce rămînem este o poveste ce poate fi considerată artă, literatură. Acestei povești îi atribuim caracter sacru și deja am creat o religie. Religiile sunt axiomatice. Ele oferă o viziune finită, un adevăr dogmatic. Religiile revelează sau maschează adevărul ultim, ele sunt adevărul însuși sau înlocuitorul unei adevăr impenetrabil, de neatins.
Adevărurile științifice sunt parțiale, relative, imperfecte, incomplete în raport cu spațiul și timpul, deschise.
Adevărurile estetice, filosofice, religioase sunt totale, absolute, complete, perfecte, închise. Dacă nu cunoaștem cu certitudine o dată sau un nume al crearii sau creatorului, Vedelor, religiei egiptene sau sumeriene putem însă vorbi cu aproximație de creatorul sau crearea zoroastrismului, iudaismului, taoismului, confucianismului, budismului, creștinismului, manicheismului, islamismului.
In societățile antice valorile etice și științifice sunt transmise prin artă, prin estetic. In toate culturile și civilizațiile antice avem de-a face cu o artă monumentală fie ca operă de arhitectură, pictură, sculptură sau literatură. Funcția primordială a artei antice este de a educa. Educarea prin frumos.Arta antică introduce o ordine în viață, o ordine cosmică și socială.Modelul educativ etic este anunțat de marile religii mondiale, în realitate mari sisteme etice ca budismul, creștinismul, islamismul, ce se împlinesc în epoca medievala prin acțiunea unei valori centrale, Binele. În evul de mijloc religiile sunt un răspuns la o lume diversă etnic sau ca o consecință a disfuncției unor imperii politice, economice, sociale, și dezmembrării unor regate ale antichitații. Instabilitatea politică creează nevoia unei abordări educative diferite : a preda și învăța prin exemplu, după exemplul moral, prin dobîndirea de virtuți morale, prin săvîrșirea de fapte bune, prin urmarea învățăturilor unor dascăli de excepție, Buda, Isus, Mahomed. Noile religii nu se afla în conflict cu religiile preexistente la nivelul sistemului de credințe, în sensul că nu se consideră exhaustive, de ex: creștinismul adaugă vechiului testament noul testament, zoroastrismul este o reformă a mazdesimului, budismul este adaptat în China și Tibet credintelor și practicilor locale, islamismul incorporează mare parte din zestrea tradiției orale a beduinilor arabi, cea a culturilor Mesopotamiei, Asiei Mici, berberilor africani, Indiei.Evul de mijloc schimbă caracterul normei morale din etnic în multietnic, este saltul de la o religie națională, iudaismul la una internațională, creștinismul, de la o valoare locala a Binelui la una universală, de la o biserică locală la biserica universală (catolicus înseamnă universal). In timp ce o religie națională ca iudaismul face pasul înapoi: de la o templu la sinagogă. Sinagoga devine ambasada religioasă a unui grup etnic stabilit în străinătate(Imperiul Roman)în afara țării, a spațiului său geografic. Din anul 400 era noastră și pînă în anul 1400 era noastră cele trei modele morale întreprind o operă monumentală de consolidare dogmatică, creare de locașuri de cult, școli, prozelitism și convertire a populațiilor pe trei continente, Asia, Africa și Europa, în numele valorii supreme a BINELUI.
Evul mediu este teatrul războaielor religioase nu pentru triumful și supremația unei credințe sau învățături morale, ci pentru supraviețuirea economică a unor societăți sărăcite, a unor noi popoare ajunse la sfîrșitul antichității la porțile Romei sau Ierusalimului. Vestul a fost creștinat pentru a fi civilizat și în același mod beduinii nomazi ai Arabiei au fost islamizați. A educa întru credință pentru a controla mai bine mulțimi mizere, acesta a fost mandatul social al evului de mijloc. În Antichitate budismul și creștinismul apar ca răspunsuri spontane ale unor societăți în criză, India și Imperiul Roman. Noile religii nu sunt tocmite la comandă ele apar ca o nevoie de tămăduire, speranță, solidaritate a unor largi mase de populații supuse mizeriei și exploatării.Din scut al sărăcimii în antichitate ele devin armă de stat, în evul mediu. In India regele Asoka adoptă budismul ca religie de stat trimițind misionari în Kașmir, Persia, Ceylon și Asia centrală de-a lungul Drumului Mătăsii. În Occident edictul din Milan 313 a modificat statutul creștinismului din practică de cult religios local în cea de religie de stat, o normă morală instituționaliză pe tot teritoriul Imperiului Roman. Budismul, creștinismul, islamismul nu divizează în evul mediu la nivel individual, local în ce privește funcția lor morală, ci în ceea ce au ca ideologie la nivelul unei anumite puteri politice, în cadrul unui sistem politic. De exemplu în China a fost posibilă coexistența taoismului, budismului și confucianismului din perioada dinastiei Han pînă la cea a împăratului Wuzong renumit pentru persecuțiile religioase; în timpul lui budismul a fost interzis în China din motive economice și sociale(calugării și templele erau neimpozabile).Peste 4600 de temple au fost distruse și 260.500 de calugări și călugărițe forțate să renunțe la practicarea religiei lor.De asemenea conflictul dintre Islam și Creștinism nu a apărut în sfera valorilor morale, ci în a celor economice și politice, în ce privește competiția pentru sferele de influență. Spania musulmană a putut tolera cele trei religii, islamism, iudaism, creștinism atîta vreme căt fiecare platea taxe.In timp ce Europa creștină a intrat în conflict cu Islamul în măsura în care clasa ecleziastică a vestului catolic se vedea amenințată de a plati taxe, a fi redusă ca număr și autoritate.
Occidentul creștin medieval aflat în stagnare economică, slăbit financiar de Cruciadele secolelor XI – XIII, bîntuit de ereziile catara, valdesiana, a fratilor spiritului liber, cu o biserică divizată (marea schismă de la 1054) va răspunde prin crearea Inchiziției și a universitaților pentru instruirea clericilor . Incurajarea studiului dogmatic în Europa medievala viza învigorarea unei credințe pierdute in sistemul ideologic al modelului creștin, prin consolidarea instituțiilor în timp ce urmărea scopul mult mai pragmatic de a-și croi drum prin blocul Islamic spre sursa mirodeniilor, ceaiului, mătăsii, hîrtiei Indiei și Chinei.
La rîndul lui budismul ca model moral medieval răspîndit în peninsula indiană și de-a lungul Drumului Mătăsii încă din secolul 3 înaintea erei noastre era înlocuit de islamism la 1200 era noastră. Confruntarea dintre cele două religii ca modele culturale nu a avut loc la nivelul valorilor morale și a dogmei , ci la nivelul puterii și a dominației regionale. Imperiul Mongol din Asia Centrala, de exemplu, a oscilat între toleranță religioasă în timpul lui Gingis Han și Kublai Han și perioade de budism în timpul lui Hulegu Han și fiul său Abaqa Han precum și perioade de fanatism islamic în timpul lui Timur Lenk. Islamul s-a impus nu prin superioritatea doctrinei, ci prin forță. Războiul sfânt este parte integrală a islamismului în timp ce budismul are ca valoare centrală nonviolența.
În secolul al XIV-lea Europa era deja matură pentru un nou model social. Etosul cultural va fi știința, noua valoare, adevărul. O nouă teorie a cunoașterii capătă prestigiu , teoria dublului adevăr susținută de averoiști și Siger de Brabant.