În panteonul germanic, Loki este, prin excelență, o divinitate ambiguă care aparține categoriei zeilor și, totuși are și o certă încărcătură demonică. În sistemul religios germanic, el reprezintă rebeliunea forțelor contrare ordinii cosmice și divine. Reprezintă, deci, momentul în care energiile unei libertăți instinctive se revoltă împotriva rigidității legilor. Numele nu are o etimologie sigură, fiind considerat de unii cercetători legat de verbul lukan, „a închide”, zeul provocând „închiderea”, adică prăbușirea lumii; după alții, ar avea aceeași rădăcină indo-europeană cu latinescul lux, reprezentându-l astfel pe zeu cu rolul său bivalent de aducător al luminii-foc și de distrugător. În această ultimă variantă, care reunește în aceeași figură caracteristicile întemeietorului cultural și ale înșelătorului (trickster), Loki a fost considerat ca apropiat de diferite figuri mitologice ca Prometeu, Hefaistos, Lug, Lucifer. Conform altor ipoteze, Loki este, în esența sa, un zeu al vegetației și al forțelor subpământene care veghează la reînnoirea naturii, cu un important rol fecundator dar, în același timp, și distrugător.
În textele nordice, este, în general, protagonist al unor evenimente care apar ca dezonorante dacă sunt apreciate din punctul de vedere al legilor divine. Este numit Arțăgosul și este primul tată al minciunii: „Este o rușine vie pentru toți, atât pentru nuritori cat și pentru nemuritori”. Mai are numele de Loptr, este fiul lui Farbauti, „Loviturile primejdiei”, și Laufey, „Insula înfrunzită”. Dacă se face o interpretare bazată, în special, pe etimologiile acestor nume și pe semnificația epitetelor atribuite lui Loki și zeilor din ciclul său, s-ar părea că, cel puțin la nivelul textelor scandinave și ale saga, ne aflăm în fața unor mituri naturaliste. În asemenea context, Loki este focul care ia naștere în pădure de la un fulger. Această unterpretare ar explica destul de plauzibil bivalența fundamentală a zeului, care are dubla caracteristică a focului aducător de distrugere, dar și de căldură și viață.
Loki, aflat în plină lume divină, pregătește bătălia finală în care vor fi distruși cosmosul și zeii. El este tatăl lupului Fenrir, care-l va înghiți pe Odin în Ragnarok. De fapt, Loki a avut mulți copii cu trăsături demonice de la soții diferite. De la zmeoaica Pământului Giganților, numită Angrbodha, l-a avut pe lupul Fenrir, pe șarpele cosmic numit Jormungandr și pe Hel. Zeul-tată, când a aflat că pe pământul Giganților creșteau asemenea creaturi monstruoase, le-a chemat înaintea sa; a aruncat șarpele cosmic pe fundul mării, unde se află și astăzi, încolăcindu-se în jurul lumii; a trimis-o pe Hel în Nifleheim, „Casa Ceții”, dându-i în stapânire pe cei ce mor de boală și de bătrânețe, cu rang de regină a morții.
Trăsătură demonică a lui Loki se manifestă și prin capacitatea sa de a se transforma încontinuu, așa cum rezultă din bogata mitologie care se referă la el. Într-un mit se povestește că zeii îi porunciseră unui gigant să construiască cetatea de la Asgard, promitându-i drept răsplată pe frezia, cea mai frumoasă dintre zeițe. Când cetatea era pe cale să fie terminată, zeilor le-a părut rău de promisiunea făcută și i-au cerut lui Loki să găsească o soluție pentru a-l împiedica pe constructor să termine la timp lucrarea. Loki s-a transformat în iapă și l-a sedus pe armăsarul cu care gigantul căra materialele. Zeul devine astfel mama lui Sleipnir, calul cu opt picioare călărit apoi de Odin. S-a transformat în șoim ca s-o răpească pe zeița Idunn de la un alt gigant, în muscă pentru a fura colierul zeiței Freyia, în vrăjitoare pentru a-l împiedica pe Balder să se întoarcă în infern. Ca Trickster și aducător de distrugere, Loki provoacă moartea tânărului zeu Balder care are, probabil legătură cu divinitățile ce reprezintă în Orient învierea. În versiunea dată de Snorri morții lui Balder, când zeul are în vis premoniția propriei sale morți, mama sa Grigg, le cere tuturor celorlalți zei să jure că nu-l vor ucide, dar uită să-i ceară și vâscului acest jurământ. Loki, consilier funest, care aduce moartea prin viclenia sa, cunoaște acest detaliu, și, când toți zeii dau lovituri inutile invulnerabilului Balder, îl convinge pe prințul Hodhr, orb, să tragă cu o rămurică de vâsc în erou. Vâscul se transformă în săgeată și-l ucide pe Balder.
În religia germanică, mitul lui Loki trebuie inclus într-o tensiune dualistă și opozitorie între bine și rău, căldură și gheață, care apare încă din miturile creației. Sunt localizate diferite regiuni ale râului cosmic și natural. Aflăm din Edda lui Snorri că, la origine, înainteca lumile să fi fost create între Nifleheim, „Cetatea gheții” la nord și Muspellheimr, „Casa Distrugătorilor Lumii” la sud, se afla o regiune abisală numită Ginnungagap. Dintr-un izvor aflat în Nifleheim au luat naștere cursuri de apă numite Elivagar, „valuri de gheață” care, ducând cu ele ger și spume otravitoare, au acoperit jumătatea de nord a abisului (Nifleheim) cu o pătură de gheață. Aceste două regiuni din jurul abisului primordial, la nord și la sud, reprezintă o opoziție între gheață și căldura puternică, pentru că, într-adevăr, Nifleheim este împărăția înghețată a morților, iar Muspellheimr este împărăția gigantului focului. Nordul este întinderea imensă a îngramadirilor de gheață imobilă, iar spre sud țâșnesc scântei dintr-o mare de flăcări în continuă mișcare. Spațiul din mijloc pe care Adrian din Bremen îl numește „immane baratrum abyssi”, este Ginnungagap, cuvânt care ar putea însemna „prăpastie căscată”, „mare deschidere de prăpăstii”, poate în legătură și cu rădăcina ginn, „magie”. Abisul ar fi, astfel, populat cu forțe magice și demonice pe care zeii nu reușesc să-l controleze. Chiar în acest abis se naște, în mitul originar, primul om macroantropic sau cosmic, Ymir, caracterizat și el în prima sa reprezentare, ca o entitate malefică, chiar dacă ulterior se profilează ca un corp gigantic din care iau naștere toate realitățile.
Pe aceste baze se dezvoltă o cosmologie mitică permanent caracterizată de conștiința faptului că lumea, creată din gigantul primordial, condusă prin legi de către zei, rămâne într-un permanent pericol de prăbușire, deoarece în ciuda eforturilor zeilor și ale oamenilor de a o apăra, nenumărate sunt forțele demonice care se răscoală pentru a distruge. Istoria lumii se încheie, apoi, printr-o distrugere finală, după care vor exista noi ceruri și noi pământuri.
Nifleheim este lăcașul morțior și al fantomelor și ele vor rămâne acolo în condiții triste până la sfârșitul escatologic. Accesul în Nifleheim se se face printr-o peșteră întunecoasă aflată între prăpăstii și apărată de câinele infernal Garmr, cu blana năclăită de sângele răposaților care au încercat să fugă și pe care el i-a sfâșiat. La granița ținutului Hel este râul Gjoll, „Urlătorul”, peste care se trece pe un pod de aur, iar dincolo de acesta sunt Poarta Hel și, în spatele ei Regina Morților. Din regiunea infernală mai face parte și Nastrond, „Tărâmul Morților”, un loc de pedeapsă, departe de soare, cu porțile orientate spre nord, cu casele acoperite de șerpi, unde sunt pedepsiți vinovații de adulter și sperjur, ca și asasinii, cu toții trebuind sa treacă mai întâi prin râul Slidhr, „Groaznicul”, care are în loc de valuri, cuțite și săbii ascuțite. Regina Iadului este Hel, fiica lui Loki. Palatul său poartă numele de „Frig de lapoviță” și are ca sclave Senilitatea și Imbecilitatea, farfuria sa este Foamea, tacâmurile sunt Zgârcenia, așternutul Infirmitatea, perdelele sunt Umbra Dureroasă. Carnația ei este jumătate lividă și jumătate încruntată și respingătoare.
Un alt rezervor de puteri distructive și demonice este Þara Giganților. În textul lui Snorri, zeii le-au acordat Giganților dreptul de a stăpâni o porțiune din țărmul Oceanului care înconjoară pământul rotund. Þara Giganților este ca o proiecție macroscopică a Peninsulei scandinave și are păduri nesfârșite, râuri largi, peșteri înfricoșătoare, munți imenși. Giganții care locuiesc aici, numiți Jotunn, poate de la o rădăcină indo-europeană însemnând „a mânca” (engl. to eat), sunt balauri mâncători de oameni și se presupune că ar fi transpunerea mitică a unei populații de canibali cu care nordicii au luptat cândva. Provoacă cele mai mari dezastre din antură, căderea stâncilor, cutremurele, erupția vulcanilor, înghețarea râurilor, prăbușirea ghețarilor. Lumea Giganților mai apare și sub numele de Utgard, „Þarcul Exterior”, și, prin urmare, este chiar lumea demonilor care trăiesc împreună cu Giganții. În mitologia populară, însă, spiritele subtile, geniile, spectrele, ființele demonice sunt prezente în toate sferele realității și nu au un lăcaș comun. Printre demoni trebuie amintiți Draug sau Draugr, spirit fantomatic sau umbră a cadavrului care, reîntors pe pământ, îi persecută pe cei vii, mai ales în nopțile viforoase de iarnă, când este de așteptat „întoarcerea morților”; demonii recoltelor și, în special, ai grâului, care se pot arăta sub formă umană cât și animașă de urs, țap, bufniță, cocoș, armăsar, câine, pisică, lup, capră, etc.; demonul apelor Nix sau Neck, cu înfățișare umană sau semiumană care locuiește prin mlaștini și bălți; Walchiriile care pregătesc ca pe o țesătură războaiele, făcându-le să se desfășoare pe o urzeală întinsă pe lănci (urzeala este formată din intestine umane și din țesătură picură sângele).
Răul cosmic, care face din toate reprezentările complexei mitologii germanicce, se va dezlănțui în momentul final cu toată violența sa primordială și va duce la Crepuscului Zeilor, adică sfărșitul timpului și al spațiului istoriei și epocii noastre. În mitologie, Ragnarok, în islandeză, este legat direct de temele prezenței răului în lumea divină și ale victoriei temporare a zeilor asupra acestuia. Moartea lui Balder este, însă, evenimentul care precipită și influențează ulterior toată istoria cosmică divină și umană. După ce tânărul zeu a fost ucis prin viclenie de către Loki, Hermodhr, „Cel Iute”, fiul lui Odin, primi însărcinarea de a coborâ în Infernuri și să recupereze inima lui Balder, pentru ca în felul acesta corpul să reînvie. După ce a trecut prin mai multe încercări și a depășit multe greutăți, Hermodhr obține de la Hel, regina infernurilor, promisiunea că sufletul lui Balder va fi lăsat să se întoarcă pe pământ dacă toate creaturile își vor fi dovedit prin plâns dragostea pentru el. Zeii trimiseseră atunci soli în toate colțurile lumii, pentru ca întreg universul să participe la marea durere pricinuită de moartea zeului. Doar bătrâna vrăjitoare Thokk refuză să plângă, declarând că nu-l iubise niciodată pe Balder. Zeii înțeleseseră atunci că maleficul Loki o influențase. Fură cuprinși de o furie oarbă împotriva lui Loki care se refugie pe un munte, adăpostindu-se într-o casă cu patru uși, îndreptate fiecare către unul din punctele cardinale, astfel încât se putea feri de un atac prin surprindere. Pe timpul zilei, zeul se transforma în somon. Toate încercările de a-l captura pe zeul-somon au dat greș, până când Thor reuși să-l apuce de coadă și Loki, neputând să mai scape, fu închis pentru totdeauna într-o peșteră. Zeii i-au închis, apoi, și pe fiii lui Loki, Vali și Nari, l-au transformat pe Vali în lup și acesta l-a mâncat pe Nari, propriul său frate. Cu intestinele fiului său mort, zeii l-au legat pe Loki de trei stânci mari și l-au țintuit cu fier. Skadhi, fiica gigantului Thjazzi, a prins un șarpe veninos și l-a legat deasupra capului lui Loki, astfel încât veninul să i se scurgă acestuia pe față. Sigyn, soția lui Loki, ră,ase pentru totdeauna alături de zeul încătușat punând lângă capul lui un mic vas în care să se scurgă veninul. Când, însă, a trebuit să se îndepărteze o clipă pentru a goli vasul, fața zeului s-a acoperit cu balele șarpelui. Loki a început atunci să se zbată de durere și mișcările lui dezordonate au provocat cutremurele. Zeul va rămâne înlănțuit până va veni Crepuscului zeilor. Aceasta este varianta mitologică a escatologiei cosmice germane, așa cum reiese din textul lui Snorri.
Același Snorri prezintă semnele care preced sfârșitul lumii. Momentul sfârșitului va fi precedat de Iarna Monstruoasă, formată din trei ierni cu un gr extraordinar, neîntrerupte de vară. Unul dintre Lupi va înghiți soarele, iar celălalt va înghți luna. Asterele își vor părăsi orbita lor obișnuită. Pe pământ vor urma incndii și dispariția pădurilor, iar laturile muntoase se vor sfărâma și se vor prăbuși. Atunci lupul Fenrir își va rupe lanțurile care-l țin prizonier și o mare cantitate de apă va acoperi lumea. Din apă va ieși Șarpele lumii. Corabia infernală Naglfar, construită din unghiile morților, va pluti pe deasupra apelor. Lupul Fenrir, cu fălcile căscate – una atingând pământul, iar cealaltă cerul – va răspândi peste tot groaza. Cerurile se vor prabuși, lăsându-i să iasă, liberi și mânioși pe fii lui Muspell, iar în fruntea lor va sta Surtr. Oștile de foc ale lui Muspell vor înainta până la câmpia lui Vigridhr întâlnindu-se aici cu lupul Fenrir și cu Șarpele cosmic. Li se va alătura Loki, acum liber, împreună cu fiii infernului (Hel), urmașii săi, și Hrymr, căpetenia Giganților Gerului. Atunci sunt chemați zeii pentru a da bătălia împotriva demonilor. Odin îl înfruntă pe lupul Fenrir, în timp ce Thor se luptă cu Șarpele cosmic. Frey este ucis de Surtr, iar câinele infernal Garmr îl provoacă la luptă pe zeul Tyr, ucigându-se unul pe altul. Thor însuși după ce ucide Șarpele cosmic, se clatină în timp ce face nouă pași și cade mort la pământ. Lupul Fenrir îl înghite pe Odin, dar Vidharr se repede și, punând piciorul pe falca de jos a monstrului, i-o ridică pe cea de sus, omorându-l.
Dezastrul cosmic este punctul final al unui ciclu de decadență dominat de imgini infernale. El încheie o epocă, dar nu tot timpul uman și divin, pentru că, după Ragnarok, lumea divină se va muta în locuri splendide și acolo vor trăi generațiile de Oameni Buni.