O zi
de Lucia Dărămuș
Articol publicat în revista TOMIS, august, 2005

Prima zi de vacanță pentru mine a coincis cu sfârșitul de an universitar al celor de la U.M.F. Cluj.
E mult spus vacanță pentru un scriitor, fie el și tânăr. Provocarea cuvântului îți sare în față în fiecare moment. E cu atât mai cumplit cu cât, el, cuvântul, agățat de gâtul tău, nu te mai lasă până când nu devii umil, umil rău de tot. Toate sensurile lui încep să te controleze, să te poarte, să te vâre de-a dreptul într-un vertij colțuros. Atunci apare devenirea ta și te întrebi cu privire la aceasta. Niciodată nu ești scriitor. În fiecare zi devii scriitor.
Revin la medici și farmaciști, dar și la prima mea zi de vacanță. Invitată la festivitate, am ales să fiu prezentă probabil din cel puțin două motive. Unul e cât se poate de banal – curiozitate. Cel de-al
doilea ar părea că are la bază un ingredient cultural, care unește cele două arte – arta medicală și arta cuvântului, a creației – Apollo.
Lume, lume și iar lume! Flori de toate culorile și categoriile. Haine mai scumpe sau mai ieftine, mai cu gust sau fără gust. Fuste lungi și scurte, bluze fără decolteu sau foarte generos decoltate, încât privirile
masculine să se poată scufunda profund în apele strâmtorii dintre cele două piscuri feminine. Ape produse de căldură, desigur, pentru că nu exista ventilație. Medici, farmaciști, primarul, fețe bisericești, oameni simpli, dar oameni, cu alte cuvinte, ce mai, lume bună pe suta de metri pătrați. Mi-am găsit și eu un loc printre ei, la fel și C, un amic, deși se spune că sunt greu de așezat într-un spațiu determinat. În fața mea tinerii.
Proaspeții absolvenți, îmbrăcați cu togă, semn de maturitate, inteligență, deșteptăciune academică, dar și simbol al demnității
cetățeanului, așteptau cu solemnitate să înceapă sau să se sfârșească totul. În sfârșit! Pe arena sălii de sport intră cohortele în funcție de cursus honorum. Mințile declarate ale inteligenției medicale clujene încep să cânte Gaudeamus, în semn de respect pentru imnul medieval, sala se ridică în picioare și toate acestea nu înainte ca echipa de majorete a U.M.F.Cluj să elibereze ringul, la fel tinerele voleibaliste și băieții care simulau un joc de minge la picior, neaoș românesc pe muzică de O-zone.
Îmi pun și eu solemnitatea pe mine și ascult îndemnul: Așadar să ne bucurăm /Cât timp suntem tineri. Se ajunge la partea în care ni se amintește că viața-i scurtă, că se sfârșește iute, că moartea vine cu
rapiditate, că ne răpește cu cruzime și că nimeni nu scapă.
Mă uit pe fețele celor din jurul meu. E limpede că nimeni nu înțelege nimic din ce se cântă, desigur în latină. Îmi arunc privirea spre grupul academicilor, de unde îmi vine confirmarea sonoră că nici aceștia n-au habar de ceea ce cântă. Strofa a III-a a fost cu vigoare disecată, amputată, transplantată, spuneți-i cum vreți, dar corect este Vivant Professores (nu vivat, cum s-a cântat), corect este Vivant membra quaelibet (nu vivat), corect este Semper sint in flore (nu flores, cum au cântat).
Mutatis mutandis, tinerii noștri academici au susținut sus și tare, în togă din creștet până-n tălpi, că mama și tata merge la piață. De subliniat că toga o purtau în special augurii și magistrații, ca simbol al
demnităților lor vizibile, la ceremonii oficiale.
Amicul meu C., critic de artă, îmi zîmbește ironic și-mi spune: ei, fato, nu tot omu’ cunoaște latină!
I-o întorc, așa, ca între prieteni: stimabile, si tacuisses, philosophus
mansisses! (Dacă ai fi tăcut, filozof ai fi rămas). Nu e rușinos să nu știi, rușinos e să nu știi și să nu întrebi, adică să mori ignorant! Și mai rușinos e să nu știi, să nu întrebi și să folosești anumiți termeni, în cazul nostru strofe, doar pentru că dă bine. Intrăm pe terenul diletanților, al semidocților.
Dar să nu o luăm chiar în tragic, pentru că povestea devine nostimă, de-a dreptul.
Ca să ni se amintească de aerul academic, de conjunctura solemnă, de medici, de mediciniști și performanțele lor, suntem invitați să ne delectăm privirile cu piciorușe întinse prin aer, sărituri la fileu, mingi la gleznă, chiloței albi la vedere și fustițe scurte albastre.
Mă întreb și eu, așa - să știți că poeții se tot minunează – ce legătură există între volei, fotbal, majorete și medici, arta medicală? Încerc răspunsuri:
– volei – probabil minte sănătoasă în trup sănătos, vorba latinului, și totuși nu scrie nicăieri nimic;
– fotbal – îmi zic în minte, e vorba de UCluj și domnul B., rectorul;
– echipa de majorete – cu siguranță au vrut să creeze o verigă între medic – albeața lui de toate zilele – și pacient, lăsat să zacă în singurătatea absolută dintre lungimea nesfârșită de la cearșaful albastru în care stă, până la nasul medicului, la care nimeni nu ajunge sau la jocurile pe calculator, cu care se culturalizează asistentele.
Mă întorc spre prietenul meu C. El stă cu un rând mai sus, în spatele meu, și de fiecare dată când are de comentat ceva îmi ciocăne cu degetul în țeastă, semn că încă mai am cap. Așadar (să evit fatidicul deci), mă întorc spre C: dragule, ai ocazia să scrii, de ce stai? Ia notițe, îl molestez verbal.
Mi se replică: Despre ce vrei să scriu? Despre chiloței blanche sau despre fustițe bleu?!
Răspunsul i-l dau inevitabil: Despre arta mișcării medicale blanchebleu.
Nostimada continuă. Se cere binecuvântarea I.P.S.B. Se-mprăștie cu
rugăciuni, că suntem de peste două mii de ani creștini, crucile saltă și ele prin aer, începe să miroase puternic a blagoslovenie de la cea mai umilă până la cea mai doctă și… Din nou la putere cubică O-zone, chiloței, răsturnări peste cap, acrobații…
Probabil să nu uităm că suntem o țară de circari.
C. mă ciocăne: Care-i problema ta? Ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place!
– I-o fi plăcând, îi spun, dar e nedreptate! Numai voi să vă scăldați
privirea?! Ar fi trebuit să aducă și un grup de balerini sau…..
– Să danseze pe O-zone?
– Pe… greu de spus, că-n istoria culturii cam toți marii creatori au dat de dracu’ în loc de medici. Mă rog, să zicem pe Ceaicovski.
– Măria Voastră, pretențiile vă sunt cam mari.
Urmează cuvântările. Rând pe rând trec prin fața microfonului primarul, reprezentanți ai firmelor farmaceutice, profesori, decani, rectorul, șefii de promoție, fiecare cu politica lui lingvistică.
Doamna F. L. încearcă limba lui Marcel Proust, o franceză citită, care seamănă mai mult cu mersul lui Claudius, împăratul Claudius, că de, sunt oaspeți de la C.C.F., deși toți antevorbitorii au rostit în limba lui Eminescu (asupra lui vom reveni), deși o doamnă, lector la catedra de engleză, vizibil neromâncă, alege să rostească în limba lui Blaga (vom reveni și la el). Cine știe, poate doamna F.L. a dorit să-și focuseze (barbarismul l-am cules din revista Farmacist.ro) toată atenția pe stimabila directoare a C.C.F., M.R. Din nou mingi pe sus și pe jos, piciorușe feminine brăzdând aerul încărcat cu miros de flori, de transpirație, de parfumuri mai scumpe sau mai ieftine. Într-un cuvânt ființa umană.
Profesorul P.A.M. mulțumește studenților pentru nominalizarea de toate zilele la funcția de decan de suflet al anului, apoi împarte ceva premii.
E clar, suntem o țară oximoronică (din greacă oxus – deștept, moros – prost) și din nefericire, deși aici toți par a fi fericiți, cantitatea moronică este mai abundentă. Nihil novi sub sole! (Nimic nou sub soare!)
Un nou discurs. Vorbește domnul M.B. Își dorește și ne dorește să intrăm în 2007 în U.E., că acolo cică ne-ar fi locul de deștepți ce suntem cu toții de peste veacuri, pare-se de când Ovidius a stat prin aste locuri exilat, săracu’ de el, și-a scris că suntem mai barbari decât barbarii și că iarna mâncăm pește direct de la copcă și bem vin înghețat, sfărâmițându-l cu dinții. De-a dreptul civilizați! Ei, ei, ați spune, asta o fi fost atunci, dar acu’ nu-i nimeni ca noi! Exempla trahunt! (Exemplele ne conving!)
Domnul M.B. este convins că în U.E. ne este locul cu scriitorii noștri, cu muzicienii noștri, cu pictorii, amintind de Blaga, Eminescu, Cioran, Ionescu etc.
Îmi zic în mintea mea de poet credul: Ce drăguț că-i bagă în seamă pe creatori și că-și dau seama că ne vom impune doar cu autenticități, nu cu simulacre. Îi iert pentru toate bâlbele culturale, îi iert și pentru neiubirea lor, îi iert și pentru falsitatea lor cu care ies pe posturile de televiziune, îi iert și pentru aroganța și disprețul cu care se adresează bolnavilor.
Îmi spun: Errare humanum est. Și că-i iubesc și că probabil, își fac meseria din dragoste… Comentez cu amicul meu C. El, câine bătrân cum își zice, îmi replică: Ad Kalendas Graecas!
Mă necăjește un pic replica lui, pentru că mă aflu într-o stare de grație, într-un moment sublim față de medici, dar mă și bucură, pentru că îmi dau seama că știe ce-s cu kalendele grecești.
Domnul M.B. continuă, amintind de cultura noastră și de U.E., de tinerii din fața lui, cei mai frumoși și deștepți, le dă sfaturi și povețe, își amintește de tinerețea studenției lui și de ceea ce leagă generațiile: frumusețea, soarele, florile, dragostea, teiul, și din dragoste le dedică o melodie.
Eu, minte de poet naiv, îndrăznesc să cuget: Ce drăguț din partea lui să pună o bucată muzicală pe versurile lui Eminescu, să amintească de floarea preferată a poetului. Îl iubesc de-a dreptul pe M.B.
Ropote de aplauze. Toți viitorii medici sar ritmat. Togile academice saltă ritmic și ele, semn că ne aflăm la o manifestare oficială cu încărcătură a demnității și educației, deosebindu-se de plebe. Se cântă Dragostea din tei, O-zone!!!, care nici măcar nu-i din tei, ci dintâi devenită tei, pentru că ascultătorii nu au auz lingvistic și nu au sesizat pronunția muiată a consoanelor și vocalelor în dialectul moldovenesc. Unde-s poeții autentici și versurile lor!
C. mă ciocăne în cap: Vezi dacă Eminescu n-a scris versuri stil – azi merge, mâine poate să crape? Revine în forță profesorul M.B. Viitorii
medici sunt sfătuiți să se mai întoarcă pe la Universitatea mamă, iar când singurătatea, tristețea, greutățile vieții vor da peste ei să privească spre cei care i-au îndrumat, măcar cu un SMS. Din nou ritmuri săltărețe, togile se mișcă frenetic pe muzica în care se remarcă o estetică exponențială, de-a dreptul contrapunctică… Þi-am trimis un SMS. Și asta nu că medicii ar fi amabili să-ți răspundă la SMS; e sub demnitatea lor!
Mă uit sub bancă. C. mă ciocăne: Ce faci? Admiri pulpele celor prezenți?
– Da, îi răspund. Poate găsesc un picior de Ludovic Feldman, de George Enescu sau de Mihail Jora, că de O-zone sunt prea multe picioare pe aici, deși în atmosferă stratu-i cam rarefiat!
Situația este cumva salvată de o tânără, șefă de promoție, D.M. Cuvintele rostesc înțelesuri scurte, dar oarecum cântărite, despre om, prietenie, viață, lume. Mă detașez și eu de toată acestă lume pestriță.
Îmi scot pixul și un petec de hârtie și schițez un poem. C., nu-i nevoie să vă povestesc, deja știți cioc, cioc în țeasta mea: Ce faci? Îi întind câteva versuri: Va fi despre om și căutările lui. Poemul e deja în mine. Îl voi cizela acasă și-l voi trimite la cunoscuți și necunoscuți prin poștă, prin mail, îl voi împărți pe stradă, îl voi lipi pe geamuri, prin stațiile de tramvai, la facultăți, în librării, prin spitale…
C.: Sper să găsesc un psihiatru după ce se termină nebunia de aici.
Eu îi zâmbesc și scriu. Urmează jurământul. Tinerii jură pe zei, pe fapte și lucruri străine lor. Mai bine-l rosteau în latină! Totul se sfârșește. Lumea iese la aer. Ieșim și noi. Din toate celulele ființei mele îmi țâșnesc vorbele unei inscripții din Pompei și izbucnesc în râs, drept semn că n-am luat-o razna: Admiror, paries, te non cecidisse ruina /qui tot scriptorum taedia sustineas – traduc amicului C.: Mă mir, perete, că nu ai căzut în ruină,/ deși suporți atâtea prostii ale celor care le-au scris. Migrația ideatică anticipați-o singuri.
Afară plouă, plouă… În Banat inundații, Oltenia inundată, Moldova…
Noi toți, minți luminate, stăm în fața ploii și ne uităm la cer ca Hannibal ante portas! Într-o traducere pe înțelesul tuturor: precum vițelul la poartă nouă. Aceștia suntem: togi, robe șubrede, inundații, superstiții, draci care intră în oameni, interesant – cu un coeficient de inteligență la linia de avarie a prostiei - exorcizări, medici care comentează versuri profunde etc.
Aceasta este o zi de vacanță din viața unui scriitor. Una peste alta, o zi câștigată cât timp cuvântul a ieșit din el. Poemul scris îl dedic în special absolventei D.M.
Ad Astra
Într-o zi mi-a fost sete
Sete, sete, sete, sete
De apă vie, de viul adevăr
De stele-n apă clipocite-n păr
O tâmplă grea îmi atârna
Prin crengile de măr
Cu flori sihastre
De-atâta sete după adevăr.
Mi-am spus: să schimb lumea!
Schimbarea lumii șerpuia
Pe-asfaltul cald al timpului
Caldul asfalt cu mii de fețe strălucea
Avea amprenta mea, a ta…
Să schimb lumea!
Dar lumea din asfalt tăcea…
Am alergat de-atâta sete, sete, sete…
De adevăruri spânzurate-n plete
Simțindu-mă când muritor, când zeu
Lumea s-o schimb
Să schimb izvoarele din care ea curgea
Asfaltul cald sub ale mele tălpi tăcea
Tăcea, tăcea și oare cui i-o fi păsând
Că-s muritor și zeu cu gându-n vânt?!
M-am așezat în luntrea lui Charon
Lăsându-mă purtată de Styx-ul umblător
Din Hades eu să fur o umbră de-adevăr
Lumea s-o schimb prin gându-mi călător
În Hades lira mea nu mai cânta!
Pe munți, pe ape, pe poteci înguste
Prin al lăcașurilor morți mă duse
Gându-mi cutezător, gând de Icar
Lumea s-o schimb, să-i schimb sinistru-i zbor
Dar aripile ei se mistuiau
Sub alergarea roților de car solar.
Înfrântă, m-am mistuit și eu cu ea
De muritor sau zeu eram, chiar nu-mi păsa
Până aseară, când o mică stea-mi șopti:
– Hei, păpădie, păpădie
Te suflă-n vânt copii, o mie
Râzând, te-adună din câmpie
Și tu te mistui, păpădie?!
– Cum să schimb lumea
Luminată stea?
Spune-mi, spune-mi, te rog…
La geamul meu măiastra îmi cânta:
Oh, suflete ales,
Urmându-ți calea ta
Per ardores vitae ad astra!
Magna cum laude și plecăciuni eterne, domnilor doctori, pentru cultura și umanitatea dumneavostră, nu înainte de a vă ruga să-l dublați pe a din finalul celor doi termeni, așezându-l și în fața acestora.
Comedia finita est, inimici aut medici, plaudite!
În rest,
Avete, medici, ex imo pectore!