Ne întrebăm asupra adevărului prieteniei. Este oare prietenia o realitate în virtutea căreia vom judeca expresivitatea cuvîntului care o numește sau, mai degrabă, ea trebuie să fie aceea care să se țină de cuvînt, să fie demnă de numele său, de demnitatea cu care cuvîntul a învestit-o?

Poate că numai permanenta confruntare și conlucrare între ființa în devenire și numele care o îndeamnă să fie – atunci cînd e vorba de lucrări ale spiritului și fapte ale sufletului – ne poate călăuzi către adevăr și autenticitate. Pentru aceasta trebuie să restituim cuvîntul limbii cu speranța că vom regăsi acele intuiții originare, petrecute pe pragul ființei, cu încrederea că vom resimți climatul acelei înfruntări generoase, ecoul acelui efort sacru de întemeiere a lumii prin cuvînt și de acces al lumii la cuvînt.

Aflăm cuvîntul prietenie întrebuințat cu dezinvoltură în limbajul cotidian pentru a acoperi o arie extrem de largă și imprecisă a relațiilor umane. La limită, orice cunoștință care nu poate fi precizată ca rudă, coleg, vecin poate fi prezentată drept un prieten. Larghețea cu care cuvîntul se pliază pe orice relație pare direct proporțională cu izolarea cuvîntului în limbajul comun: nemaifiind plasat în atmosfera cuviinței familiale, el capătă o familiaritate deplasată.

Numim prieten pe oricine ne stă alături și ne acompaniază distracția, divertismentul, amuzamentul. Nevoia permanentă și persistentă de societate, de conviețuire lipsită de exigență, menită să distragă de la imperativele umane, se insinuează ca diversiune și, în cele din urmă, se instituie ca promiscuitate. Terapia de grup, menită să vindece de singurătate, se transformă în profilaxie cu efectul unei convalescențe întreținute, chemată să ferească și de boală, și de sănătate. Vom recunoaște că prietenia înțeleasă astfel este fără doar și poate un beteșug.

Numim prieten amicul pe care îl îndesăm din interes cu afecțiunea noastră nesinceră, în dorința de a ne crea relații, de a beneficia de influență, de a obține servicii. Acest ilustru lanț al slăbiciunilor, această îmbelșugată amiciție de sorginte miticistă surprinsă cu malițioasă ironie de o vorbă populară: fă-te frate cu dracul pînă treci lacul, își găsește o mai nimerită apreciere drept vicleșug.

De aici pînă la generalizarea cordialității și a amabilității, a climatului abil prietenos fabricat de public relations departament nu mai era decît un pas. Și iată că samavolnicia orientală a lui drujba, drujba – slujba, slujba a fost dezarmată și mușamalizată de mașinațiunea socio-psihologică americană: puterea agresivă și-a dat seama că e mai eficace să procedeze cu duhul blîndeții, instituind teroarea jinduită a familiarității. Numai cei cu caș la gură mai pot însă crede în sloganul surîsului de brînză (topită de amabilitate cînd spune cheese) întins pînă la cele două urechi ca o binefacere automatizată lipită pe chipul îndurerat al omenirii. Afabilitatea de față este curat meșteșug.

Restituind cuvîntul limbii, restabilindu-i legăturile de familie, reamintindu-i legămîntul spiritual, cele de mai sus ne vor apărea într-o cu totul altă lumină. Cuvîntul mai vechi, de iz poporan, căzut acum în desuetudine, prieteșug ne va apărea mai potrivit pentru a numi ceea ce se lăfăia pe nedrept, părînd a fi acoperit ipocrit și astfel încurajat, de un cuvînt mult prea generos – prietenia. Sufixul său, -șug, al cărui înțeles pare întunecat de uitare, primește un proaspăt reflex iscat din semantismul grupului invocat – beteșug, vicleșug, meșteșug – contaminînd prieteșugul de ecouri peiorative: fățărnicie, dibăcie, meteahnă, perfidie, uneltire, viciu.


(citiți în continuare:
Primejdia cea bună (II),
Primejdia cea bună (III)
și Primejdia cea bună (IV))