Insectarul uman asociat societății noastre a suferit o dezvoltare spectaculoasă în ultimii șaisprezece ani. Transformările interioare și implicit exterioare ale românului pot fi considerate episoade dintr-un serial mamut, care s-ar putea numi „România se întoarce„ de fapt o panproducție afro–arabo-americano–vest europeană de superacțiune, cu actori români. Energiile acumulate în zecile de ani de tovărășie îndobitocitoare au fost eliberate generos și, sub acțiunea bombardamentelor informaționale, au născut o faună constând în caractere care te lasă, adeseori, cu gura cascată.
Specimenul de care vorbesc este sărit îndeobște de patruzeci de ani și a început să însemne ceva în viață. Poate fi director, ca jumătate din populația activă a României, dar unul ceva mai răsărit. Director peste niște directori, astfel încât existența profesională a câtorva zeci de oameni depinde de dispoziția lui. La fel de bine poate fi și patron, în orice caz cineva ridicat din neputința-mamă a românului. Un om dedicat meseriei, cu merite și care este foarte priceput în ceea ce face.
Trebuie să porți o discuție cu el, cu un subiect foarte precis, extrem de concret. Ai cerut-o sau te-a chemat chiar el, în orice caz nu poți să îl eviți. Intri pe ușă ferm convins că va urma un dialog în care îți poți spune punctele de vedere. Chiar așa și pare la început și te încearcă o senzație plăcută că așa persoană importantă își pierde vremea cu tine.
În primele minute reușești să spui și tu câteva cuvinte dar pe măsură ce timpul trece, cu toate eforturile, nu poți decât să începi cuvintele fără a le mai termina. Frecvența vorbirii celui din fața ta crește vertiginos, nu mai răzbești. Răspunsurile tale nu mai apucă să se transforme în sunete. Revezi acel zâmbet larg cu care te-a întâmpinat, arătându-ți toți dinții, pe care l-ai interpretat ca un gest de bunăvoință, ca o incurajare. Începi să-ți dai seama că era, de fapt, satisfacția acestui păianjen conversațional în fața viitoarei victime.
Când incerci să intervii în discuție, te inchide cu vorbele: „Nu mă înțelegi …”. Iar vrei să zici ceva, iar: „Nu mă înțelegi…”. Vagoane întregi de „Nu mă înțelegi”. E evident că nu te mai ascultă și nu e nimic de neînțeles în tot ce-ți spune dar nu mai ai încotro, ești prins. Trage din toate pozițiile cu„ Nu mă înțelegi” atunci când deschizi gura și nici nu prea îl intereseaza dacă înțelegi sau nu pentru că îi place foarte, dar foarte mult să-l asculți și să se asculte.
Intrarea ta pe ușă nu i-a adus în fața ochilor o ființă umană cu ochi, nas, păr, oase. Pentru el a intrat pe ușă „Trompa lui Eustache„ purtată de două picioare. Ești, în fața lui, o gigantică ureche care tremură de plăcere să sugă orice foșnet venit dinspre persoana lui. Dincolo de acest mod de manifestare, autolocutorul tău trăiește într-un sistem închis, în care și-a construit propria realitate. Răspunsurile sau soluțiile lui și numai ale lui sunt valabile în fața întrebărilor și problemelor de tot felul. Dacă în societate el a început să însemne ceva, pentru sine EL este TOTUL. Poartă credința, la fel de monumentală și la fel de sumbră ca și „Casa Poporului”, că posedă capacități totale și universale. Chiar și atunci când mimeaza nesiguranța. Arhetipul acesta pe care îl poți boteza „Nu mă înțelegi” trăiește numai și numai pentru sine.Și când iubește, când este generos sau când este sincer. Chiar atunci când visează, când se bucură, când se joacă, când e fericit .
A fost un om normal dar reușitele personale, mai mari sau mai mici, i-au adus această transformare ireversibilă . Nu mai poate evada din lumea lui, nici măcar pentru o secundă, iar atunci când te întâlnești cu el, fie că este șef, prieten, ministru, artist, simți după aproximativ douazeci de minute de stat in preajma lui, o dorință puternică de a-l ști la câțiva ani lumină distanță de tine.