Aplicînd asupra unei poezii blagiene grila sărăcăcioasă, cu rare spații de control, a cronicii monden-patriotice, I. B. reține în golurile acesteia cuvintele: sonde, bucate, țară, steaguri fluturînd – locuri comune cheie pentru identificarea poeziei patriotarde, repere îndestulătoare pentru ca, grație suficientei metode, să poată afirma ritos, cu o retorică găunoasă:

„Ca un discret omagiu adus națiunii căreia îi aparține, poetul dă expresie emblematică sentimentelor de prețuire, considerație, deferență și mîndrie față de pămîntul strămoșesc. Pe treapta superioară a exemplarității se așează Þara.”

Recunoaștem cu ușurință modul răsuflat în care trîmbițele unei anume critici au înțeles să țină isonul surlelor unei preacunoscute poezii. Adjectivul discret este, evident, un ornament ipocrit năclăit în balele ditirambilor, înghițit în vîrtejul demagogicei viituri pluviale, îngropat sub aluviunile ideologice de manual școlar de clasele primare. Și asta în ciuda faptului că, se știe, întreaga poezie blagiană își rostește mesajul cu o adevărată patimă a surdinei:

“Strîns ținută sub surdină
ca o pîlpîire de lumină
inima tresare.
Și răspunde-n Ursa Mare.”

Cu discreție aforistică, punînd doar „un punct pe-un oarecare i”, poetul avertiza pe criticul prea zorit că „poezia patriotică este un capitol nu al esteticei, ci al industriei de război”, iar pe acela prea zelos că „poezia care cuprinde elemente politice sub formă explicită poate fi judecată după criterii politice”, în timp ce „poezia care cuprinde politicul numai sub formă implicită trebuie judecată după criterii exclusiv poetice.”

Comentatorul nostru se vădește însă nu numai ignorant, dar și imprudent atunci cînd, lăsînd de-o parte generalitățile, intră în amănunte, bătînd cîmpii: „Tulburătoare rămîne senzația totalității lumii și perspectiva grandioasă a continuității materiei în univers, printr-un colaj de structuri expresive ce îmbină veșnicia națiunii cu atributele ei morale specifice poporului român: hărnicia și optimismul...” Cu aceeași decență sentențioasă, presimțind specimenul critic ce i-ar putea interpreta poezia, gînditorul îl definea cu o indignare ironic temperată: „Prostul cel mai prost e prostul alterat de filosofie.”

Bănuim că versurile : „Þara și-a-mpins hotarele / toate pînă la cer. / Pajuri rotesc – minutare în veșnicul ceas - / peste cîmp și oier” au indus în turmentata simțire a criticului, trăsnind a rachiuri filosofarde, „senzația totalității lumii și perspectiva grandioasă a continuității materiei în univers”. Ne permitem însă să le punem alături – pentru o discretă, dar prielnică lămurire – versurile altor poeme ale lui Blaga ce dibuiesc același tîlc.

Iată două strofe din poezia Umblăm pe cîmp fără popas:

“Umblăm pe cîmp fără popas
sub zodii prin tîrziul ceas.
Hotare, veac, tărîm s-au șters.
Mai sîntem noi și-un univers.

Pierdem în noapte, rînd pe rînd,
tot ce sub noi era pămînt.
Și mergem iar în gînd, la pas
Un cer deasupra ne-a rămas.”

Și iată începutul poeziei Monolog:

“Salută tu – anul! – Răstoarnă-apoi brazda
Și-ntinde-o visînd pănă-n soare răsare”

și al strofei a treia a aceleiași poezii:

“Salută tu – anul! – Lărgește-ți ființa și peste
Cea margine crudă care te curmă.”

E mai mult decît evident că tîlcul acestori versuri vizează puterea transfiguratoare a faptei umane, fie ea umilul umblet, trudnica răsturnare a brazdei sau subînțeleasa reverie din Þara. Faptă care, călăuzită de o exigență lirică, prelungește și preschimbă-n poveste precaritatea realului. Fără puterea visului și a cîntecului în care se subțiază firesc orice faptă autentic umană, nu există nici țară, nici patrie – adică acel spațiu de cosmică rezonanță prielnic isprăvilor și destinului nostru omenesc. Ceea ce ne uimește și ne încîntă în aceste versuri este – ca să ne pretăm la filosofardul limbaj al criticului – discontinuitatea materiei în univers, materie care, cu nebănuită grație, îngăduie strecurarea spiritului prin fisurile sale pentru a o frăgezi devenind astfel “lavă pătrunsă de lună”. În stihialitatea sa, materia se transsubstanțializează ca în stihurile de mai jos:

“Materia ce sfîntă e,
dar numai sunet în ureche.”

În ultima strofă a poeziei Drum în lumină - adresîndu-se celei dragi – poetul ne dezvăluie faptul/descîntecul ctitoritor de țară:

“Vină n-am că mi-e cuvîntul
mai vrăjit decît al mării.
Dacă mi-ai intrat în cîntec,
Parte faci din visul țării.”

Înțelegem că ceea ce dă consistență patriei blagiene este rețeaua de fior a visului, armătura magică a cîntului, fragilul ei temei erotic și nu presupuse atribute morale specifice nației ca hărnicia și optimismul. O spune dealtfel limpede și ultima strofă a Þării:

“Fluturînd în veșminte
de culoarea șofranului,
ard fetele verii ca steaguri
în vîntul și-n rîsetul anului.”

Bazil Gruia ne relatează o confesiune pe care Blaga i-ar fi făcut-o pentru a preîntîmpina o posibilă și pripită interpretare a versurilor:

“Mă rogi c-un surîs și cu dulce cuvînt
rost să fac de semințe, de rarele,
pentru Eutopia, mîndra grădină,
în preajma căreia fulgere rodnice joacă
să-nalțe tăcutele seve-n lumină.”

Iat-o: “Helen (cea pentru care a fost scrisă poezia – nota mea) va socoti că fac aluzie la un fapt concret. Anume, ea îmi sugerase, în caz că vreun curios indiscret s-ar fi interesat cum de ne întîlnisem pe strada Eugen Brote, să spun că venisem să-i aduc pentru grădină semințele pe care mi le ceruse. Dimpotrivă, Aurel Rău care-mi solicitase colaborarea la Steaua, susținînd că România nouă care acum se ridică are nevoie și de mine, de arta mea. Aurel Rău va socoti că la semințele de frumos și înțelepciune la care se referise el fac aluzie versurile. La fel, înțeles diferit va avea pentru Helen și pentru Rău Eutopia, mîndra grădină. Ai aici numai două din semnificațiile posibile. Un cititor oarecare, străin și de un fapt concret și de celălalt, va extrage o semnificație încă mai abstractă, mai generală. Ea e și cea mai importantă, desigur. Deși, pentru mine importantă e o realitate să zicem de ordin terț – cum să-ți definesc generalitatea ei? Poate ceva în genul celor cerute de Rău însă cu zîmbetul lui Helen, pentru o patrie a desăvîrșirii, sperate în felul în care-mi imaginam ceea ce ține doar de imaginație – desăvîrșita Eutopie a lui Helen (sublinierea îmi aparține).”

În fine, pentru a dovedi și ignorarea celor susținute de Blaga despre zelul etnografic de naționalizare a artei românești în Etnografie și artă, și anume:

“Ni s-a dat să cunoaștem pictori care aspirînd spre o creație cît mai românească nu se sfiesc să îmbrace pe Maica Domnului în cătrință și să încingă pe Isus cu un brăcinare din care numai cele trei culori mai lipsesc pentru a fi complet național”,

urmărind cu ochelari de cal pedestru zborul înaripatului Pegas, comentatorul amintit la început nu se sfiește să vadă în poezia de care cu atîta aplomb se ocupă:

“hărnicia și optimismul (se înțelege – românești, s.m.) învăluite în faldurile tricolorului, sugerate de podgoriile albastre, de slava bucatelor blonde și de… veșmintele de culoarea șofranului.”

În pripa patriotardei interpretări, prestația criticului e atinsă de o veritabilă maladie daltonistă. Sau poate, ca efect al zorului și zelului, se petrece o edificatoare deplasare (taurină) spre roșu a galbenei culori a șofranului.

Să ni se dea voie să ne uimim cu retoric subînțeles: ce știe țăranul ce este șofranul!


*

În apărarea poeziei, a subtilului său adevăr, merită amintită o replică din piesa lui Tenessee Williams, Orfeu în infern. Este riposta unui posibil Orfeu agresat de vulgaritatea intempestivă a unei veleitare și prea zorite Euridike:

- Ce, ai văzut scris pe fruntea mea bărbat?