Cândva, în copilărie, știam ce vreau, știam unde vreau să ajung, îmi cunoșteam lipsurile… Acum sunt prinsă în mreaja lumii cotidiene în care poate m-am pierdut… Mă caut… Unde sunt? Alerg pe străzi prin ploaie. Fug de tropotele ce se apropie cu pași grăbiți spre mine, respir greu. Am alergat prea mult, mi-e sete, corpul îmi e obosit, văd un loc de refugiu, mai am puțin până la el. Picioarele nu mă mai țin mult. Încă 10 metri, încă un pic…am ajuns! Trag aer în piept, mult aer! Să mă odihnesc un pic, zic eu, să îmi trag sufletul!
Mai bine arunc o privire să văd unde sunt ei, i-am lăsat mult în spate? Întorc privirea. Nu e nimeni. Tropotele se aud în continuare, dar de ce nu văd pe nimeni? De cine fug? E un coșmar? Mă ciupesc…au, mă doare! Nu, nu e vis! Dar unde sunt? De cine m-am ascuns? Pornesc iarăși, afară e frig, pe stradă nu e nimeni, cerul e tot mai negru, se pare că se apropie o furtună mare, încotro să mă îndrept să fiu în siguranță? Alerg și încerc să caut un refugiu. Casele încep să dispară, adăpost nu știu unde voi găsi, lumină nu mai e afară, zgomotele (tropotele) par a fi tot mai aproape. E gol în jurul meu. Alerg.
Þip. Þip din toate puterile:”Unde sunteți să mă ajutați? Hei… nu e nimeni?” Încep să plâng, să tremur din toate încheieturile. Aud și o voce acum. Nu… e prea mult.
Zbier. Mă prăbușesc la pământ. Tac. Tropotele se aud tot mai aproape. Tremur, e haos: vocea, plânsetul, țipătul, tropotele: toate astea m-au pus la pământ. M-au doborât.
A cui e vocea pe care o aud acum că-s singură? Cine e persoana care îmi tot șoptește cuvinte fără înțeles? De ce nu mă lași în pace? Cine ești? De ce nu pot sta liniștită? Cum pot să te aud dacă nu te văd? Cine ești? Sau poate…cine sunt?
Identitatea fizică mi-o știu, dar cea spirituală? Ea nu e trecută în acte, nu am primit-o la naștere, nu e scrisă nicăieri, decât în sufletul meu, în conștiința mea. Dar sufletu-mi e-atât de răvășit acum, încât mă-ntreb: cât va mai putea sta într-un trup atât de obosit? Mă-ntreb dacă nu cumva mă va părăsi și el, așa cum eu am părăsit la rându-mi alte suflete pierdute; mă-ntreb dacă nu cândva mi-am părăsit propriul suflet, fără să-mi dau seama?
Probabil asta trebuie să fie…am fugit de conștiința mea, am ignorat mustrările ei, am părăsit-o, dar acum m-a ajuns ea pe mine, agasându-mă în propriul meu joc. Unde mă duc? Unde mă aflu? Știu de unde vin, dar nu știu încotro mă îndrept.

M-am intâlnit acum cu mine. Eu eram și vocea, și tropotele…
Lacrimile curg mai tare, mi-e rușine…de mine? Da. Pun mâinile la ochi și încep să plâng din adâncul inimii.
M-am regăsit! Și mi-e rușine! Voi sta un timp aici singură, voi sta să mă împac cu mine!

Lăsați-mă să mă obișnuiesc iarăși cu mine!