Forma și timpul vor fi, fără îndoială, concepte centrale ale gîndirii secolului al XXI-lea. Ambele au jucat un rol important și în filozofia lui Henri Bergson, gînditorul cu cel mai mare prestigiu în multe cercuri științifice actuale. Poate că însăși enigma spiritului constă în simfonia încă inaudibilă dintre formă și timp.
Formele sunt cuvintele extrem de expresive și vii ale naturii, deoarece au semnificație, individualitate și consistență. Generarea și evoluția formelor sunt fenomene care ascultă de alte legi decît cele ale materiei. Specialiștii în morfologie cred că forma reprezintă însăși esența realității, iar Bergson afirma același lucru despre timp în ''Evoluția creatoare'' (1907). Probabil ambele părți se apropie de un adevăr care are încă numeroase fațete ascunse. Pentru ca acestea să devină treptat vizibile, e necesar să urmăm căile reapropierii de noi înșine, (cum spunea Eminescu: ''pe mine mie redă-mă'') și să transformăm cunoașterea într-o ''ascultare poetică a naturii'', așa cum sublinia marele fizician Ilya Prigogine.
''Exist, deci mă schimb'', gîndea Bergson încă de la începutul carierei sale filozofice. Atît forma cît și timpul sunt noțiuni fundamentale ale schimbării. Credința mea este că nici măcar universul divin nu este dat o dată pentru totdeauna și nu se poate sustrage fluxului aducător de nou. Dacă Dumnezeu e în mine și eu mă schimb tot timpul, înseamnă că și Dumnezeu este într-o continuă schimbare.
Totul e o creație nesfîrșită, dar o creație de forme, aflăm tot de la filozoful care a luat Premiul Nobel pentru literatură: ''Orice operă umană care cuprinde o parte de invenție, orice act voluntar care cuprinde și libertate, orice mișcare a unui organism care manifestă spontaneitate, aduce pe lume ceva nou. E drept, nu sunt decît creații de forme. Cum ar putea fi altceva?''
Nu putem vorbi de o deosebire esențială între formele gîndirii și formele sensibile. Există însă o ruptură sau un abis între formele divine și cele mentale sau sensibile? Cînd folosim noțiunea de realitate, nu trebuie să uităm că ne referim, după opinia mea, în principal la trei niveluri de realitate: sensibil, arhetipal și divin. Între realitatea sensibilă, cea arhetipală (lumea Ideilor a lui Platon) și cea divină există o continuă interdependență. Nu știu dacă cineva a remarcat pînă acum că tocmai ierarhia realității (ierarhia luminii, cum spunea atît de frumos Eminescu) asigură forța potențială a schimbării.

Presiunea celor două lumi invizibile (divină și arhetipală) asupra celei vizibile reprezintă un nod gordian al metafizicii. Cele trei lumi (sensibilă, cu toate universurile ei în continuă desfășurare, arhetipală și divină) sunt conectate într-o structură unitară (''unitatea treimii'' din gîndirea teologică), ceva de genul cunoscutei păpuși rusești (de origine niponă!) matrioșka, universul divin fiind bineînțeles cel mai încăpător. Acest univers-matrioșka se autocrează permanent în toate straturile sale mai mult sau mai puțin profunde, care comunică între ele în mod instantaneu, printr-un circuit informațional de tip feed-back. Cele trei universuri nu sunt paralele, ci consubstanțiale, lucru cunoscut în urmă cu 250 de ani de filozoful croat Roger Boscovich, cel care susținea în ''Theoria philosophiae naturalis'' că universurile nu sunt paralele, ci se intersectează.
Incitant este că unii gînditori actuali, mai ales oameni de știință, consideră că și timpul devine o structură stratificată. Există mai multe niveluri de timp și o diversitate de durate diferit cadențate. Nu ar putea să fie împachetate și acestea într-un conglomerat de tip matrioșka?
Bergson mai susținea că direcția în care merge lumea arată că ''schimbările vizibile și eterogene se vor atenua tot mai mult, devenind invizibile și omogene, iar instabilitatea, căreia îi datorăm bogăția și varietatea schimbărilor care se efectuează în sistemul solar, va ceda treptat locul stabilității relative a zguduirilor ce se repetă nedefinit''. Așadar sensul lumii este transcenderea realității fizice, vizibilă și eterogenă, prin revenirea la realitatea originară, invizibilă și omogenă, o realitate la care nu are acces decît spiritul. Existența sensibilă tinde să se identifice cu existența arhetipală și cu cea divină. Oare nu spunea filozoful grec Hippolytos că armonia invizibilă este mai puternică decît cea vizibilă?
Fiecare mutație genetică sau spirituală, de la înflorirea unei crengi de liliac și pînă la crearea unei simfonii, depinde de un cîmp subtil invizibil, un cîmp morfogenetic, alcătuit din ''unde de forme'' (Rupert Sheldrake). Formele, aceste ''ființe geometrice'', au nevoie pentru a se naște de un germene morfic care să fie captat de cîmpul de unde de forme.
Cîmpul morfogenetic se sustrage spațiului, deoarece este non-fizic, dar persistă în timp. Cele mai cunoscute teorii morfogenetice (teoria catastrofelor de Rene Thom, teoria fractalilor de Benoit Mandelbrot și teoria structurilor disipative a lui Ilya Prigogine) aduc în noua filozofie o infuzie de neo-aristotelism matematic. Rene Thom acordă formei un rol primordial: ''Secretele universului sunt asociate jocului misterios al unor figuri geometrice regulate''. Există savanți renumiți care par a fi convinși de faptul că pînă și gravitația depinde de forma geometrică a unui sistem, iar alții sunt vrăjiți de ideea că vîrtejurile gravitaționale generează timpul. Einstein credea că gravitația este o distorsiune a spațiului-timp, produsă de masa și materia din univers. Dacă forma afectează gravitația, iar aceasta contribuie la nașterea timpului, înseamnă că relația tainică dintre formă și timp este esențială pentru lumea sensibilă. Tot în legătură cu relația dintre formă și timp, încă neelucidat este
comportamentul straniu al timpului în prezența anumitor forme, cum ar fi piramida. De ce ''ezită'' timpul de-a lungul liniilor drepte sau sinuoase ale unor forme?
Răspunsul la aceste întrebări va depinde probabil în viitor de observarea atentă a corelațiilor dintre formă, energie, spirit și timp în toate cele trei lumi închegate în universul-matrioșka. Dacă Bergson și Prigogine au dreptate atunci cînd afirmă că timpul este însăși substanța lucrurilor, nu cumva germenele morfic este chiar timpul?

În universurile arhetipal și divin există numai forme fără materie și energie. Forma este de altfel unica realitate prezentă ca o realitate unificatoare în cele trei lumi, sensibilă, arhetipală și divină, fiindcă timpul e înlocuit de eternitate în lumea divină și de cronosul fundamental în lumea arhetipală. Nu trebuie neglijat nici aspectul că orice formă are și o încărcătură informațională. Ca să putem percepe viața în lumea sensibilă trebuie să ne reprezentăm timpul din interior, adică să-l înlocuim cu durata, o experiență temporală trăită. Noțiunea atît de dragă lui Bergson, durata, e văzută de acesta aproape ca un sinonim al schimbării, ''căci un eu care nu se schimbă, nu durează, iar o stare psihică ce rămîne identică cu sine însăși, cît timp nu este înlocuită de starea următoare, nu mai durează.(...) Durata este progresul continuu al trecutului care macină viitorul și crește înaintînd''.
Nu ar fi exclus ca toate reflecțiile lui Bergson despre durată să-și aibă izvorul într-o frază de un lirism tulburător scrisă de Aristotel: ''Oare dacă n-ar fi suflet ar fi timp sau nu?''
Pentru Prigogine universul vizibil e produsul unei ruperi de simetrie între spațiu-timp, de o parte, și materie de cealaltă parte. Sfîșierea aceasta cu multiple reverberații ontologice e acompaniată de apariția săgeții timpului și, prin urmare, de ireversibilitatea sa. Unii specialiști în mecanica cuantică pun însă ireversibilitatea timpului pe seama actului de observare. O privire care schimbă săgeata timpului ar fi o realitate plină de poezie. Poate că virtualul și săgeata timpului vor deveni chestiuni esențiale ale unei noi metafizici, deși mulți filozofi sunt de părere că vremea metafizicii a trecut.

În lumea arhetipală există numai timp fără săgeată, timp fundamental sau cronos, cum spune filozoful Mihai Drăgănescu, care nu generează durata. Atunci cînd pune la temeiul lucrurilor durata și libera alegere, Henri Bergson se referă, desigur, la universul vizibil. La temeiul lucrurilor din universul arhetipal stau formele și informațiile autogenerate sau provenite din celelalte două lumi. Întregul nu este dat de la început nici în universurile divin și arhetipal, ci se creează permanent cu ajutorul informațiilor venite din lumea sensibilă, un adevărat laborator alchimic folosit pentru evoluția lumilor invizibile. Cu mult înaintea unor filozofi ca Mihai Drăgănescu, Bergson reflecta la osmoza dintre lumea vizibilă și cele invizibile: ''Cum să înțelegem influența exercitată asupra materiei fără formă de această formă fără materie?'' De aceea, acest mare gînditor care a înlocuit timpul-lungime cu timpul-invenție era convins că ''universul nu este făcut, ci se face neîncetat. El crește nedefinit prin adăugiri de lumi noi''. John Milton, în ''Paradisul pierdut'', se referea desigur la substanța tot mai distilată și fină întîlnită atunci cînd treci de la universul vizibil la cele invizibile: ''Asemeni toate fost-au făurite / Întru desăvîrșire, toate cele / Din unica materie primară,/ Cu felurite forme înzestrată,/ Cu felurite trepte-ale substanței/ Sau ale vieții-n lucrurile vii;/ Substanțele-s mai rafinate însă,/ Mai pure, mai spiritualizate,/ Cu cît i-s așezate mai aproape/ Sau cu cît tind mai lîngă El să fie,/ În sferele active lor sortite''. Uneori cîteva versuri conțin substanța unor biblioteci întregi.
Pe urmele lui Bergson, gînditorul Alain Boutot remarcă: ''Fiecare sistem își conține propria sa istorie, astfel încît timpul nu mai este un mediu neutru și universal, ci devine o determinare ontologică, o proprietate esențială a realității''. Cunoscutul fizician englez Stephen Hawking, consideră și el că ''modul nostru de a percepe natura timpului s-a schimbat de la independența acestuia pînă la fasonarea lui de către univers''. Cei mai mulți savanți contemporani sunt convinși că pînza spațio-temporală poate fi răsucită și distorsionată de materia și energia din univers.
Pentru Everett, orice eveniment din această lume este duplicat într-un univers paralel. Dacă ne gîndim însă la structurarea universului-matrioșka, așa cum am prezentat-o anterior, probabil că orice eveniment din acest univers se regăsește într-un fel specific în universurile divin și arhetipal. Poate că noi trăim așadar simultan în trei universuri, unul vizibil și alte două invizibile, iar uneori cele trei trupuri ale noastre intră în rezonanță și urmele semnificative ale acestui fenomen sunt creșterile explozive ale intuiției și inspirației creatoare.

(fragment din cartea în pregătire, ''Marele Joc'')