Aud peste tot expresia "trăim în secolul vitezei". În acele momente mă întreb unde a dispărut dictonul "nu contează cantitatea, contează calitatea". Tot în acele momente mă minunez de conotațiile pe care le-a luat conceptul de "operă de artă" şi de artă, în general. Este adevărat, până la urmă, ce zic ei. Trăim într-un secol al vitezei în care lucrurile şi-au pierdut dramul de esență pe care-l mai păstraseră predecesorii noştri, în care scările de valori sunt transfigurate în lifturi din geam termopan care, de cele mai multe ori coboară, nu urcă.
De ce-am mai urca ? E prea greu. Ne grăbim s-ajungem jos. Şi-odată ce suntem acolo, se strică lifturile şi dăm din umeri, neputincioşi. Eu propun să instituim o şcoală de reparatori de lifturi care să le facă să meargă doar în sus. Să nu mai existe butoane de "stop", "pauză", "mi-e lene să urc".
Pe de altă parte, ar trebui să schimbăm şi clădirile în care locuim. Să înlocuim betonul gri şi rece cu albastrul calm al mării. Da, exact ! Să ne facem apartamente construite din valurile mării, fără obloane, fără aer condiționat, fără televizor, fără pop-corn şi sistem audio "ciumeg".
În loc de maşina cu comandă vocală, să parcăm în fața acestor apartamente un copac.
Călare pe acest copac să ne ducem copiii la o şcoală făcută din idei limpezi, neîntinate de nazuințe utopice. Apoi, strivi-vom banalul cu penița platinată a unei conştiințe fără granițe, înmuiată în şiroi de materie cenuşie, creând, astfel, pagini nescrise în viteză. Dărâma-vom cele trei statui iconografice cu glezne de minciună ce ne conduc mințile spre un spital din marmură alba, condus de doctori îmbrăcați în alb.
Refuzăm să mai fim îndopați cu calmantele ideologice ale unor dinozauri ştirbi.
Acum, când recitesc ce am scris, simt că devin eu însumi utopic. Până la urmă, de ce n-aş fi aşa ? E dreptul meu să mă retrag într-o fantasmă impenetrabilă atunci când mă simt înconjurat de vitralii spoite de beculețe colorate. O să-mi construiesc cel mai mare mausoleum psihologic; în el voi încerca să salvez ceea ce este încă de salvat şi când voi fi terminat, o să plec pe Lună şi o să vă las singuri.
Acum îmi va sări lumea în cap şi va spune că sunt un laş, că datorită celor care gândesc ca mine nu se schimbă nimic. Dar îmi permit să vă întreb ceva: de ce mai scriu eu rândurile astea dacă sunt un laş ? Dacă eram laş îmi înecam gândurile în băutură, în droguri, în mai stiu eu ce şi eram un om “fericit”. O să vă răspund tot eu. Le scriu pentru cei care n-au ochi să citească, pentru că ochii înşeală sufletul.
Să dormiți bine, oameni !