Cu toate că teza conduce oarecum la ideea mazochismului total (omul vrea să trăiască, deci să existe), ea nu reprezintă o voință umană, ci o parte a vieții necontrolată de către om – predestinarea. Suferința, ca orice element al vieții, este necesar fiecărei ființe care are ambiția că există.
Privită din mai multe părți, se poate observa diferite origini și meniri ale suferinței, care ar clasifica-o ca un indice al existenței și intensității trăirii.
Prima referință se poate face, în acest sens, la Cartea-Cărților: Biblia. Chiar de la începutul omenirii, individul, găsindu-și complementar și înțelegând bazele existenței nonedenice: Binele și Răul, a fost „înzestrat” cu suferința (ca plată pentru cunoașterea existenței). De fapt, trăirea primordială (în Eden) nu poate fi socotită existență (deoarece în Eden ajung să trăiască doar post-existențele – sufletele morților). Odată cu alungarea din Rai și primele două nașteri (Cain și Abel) trăite prin suferință, omul și-a început existența, adică tinderea spre moarte.
A doua referință este un rezultat a primeia. Omul postedenic, adică omul din lumea pământească, are o suferință ancestrală, care este o predestinare a identității sale. Omul care a moștenit de părinții primordiali suferința, o irosește măcinându-și permanent sufletul cu ideea de așteptare a morții, adică în formulare blagiană „Viața este o punte dintre naștere și moarte”. De aici reiese că atât cât omul suferă, el există, iar atunci când suferința se termină, se termină și viața – omul ajunge la punctul vernal numit moarte și își începe trăirea postexistențială sau postsuferindă. De aici e și datina veche (intermediară dintre păgânism și creștinism) de a se bucura la înmormântarea cuiva (ca fiind izbăvit de suferința vieții).
A treia referință se poate face la o latură specială a sufletului uman, moștenire de la Creator – creația. Fiind făcut „după chipul și asemănarea Creatorului”, omul a moștenit o mică parte din divinitate – potența de a crea. După cum definște și George Meniuc în eseul său „Marea Neagră” omul creator, omul în creație e ca o mare în furtună pe timp de noapte. La fel ca și însăși crearea omului (nașterea în chinuri), crearea materialului și abstractului cere de la om suferință, sau mai bine zis suferința care ajunge uneori la cote maxime cere creația. În acest sens suferința poate servi un indiciu al intensității existenței umane, deoarece se socoate că franja luminoasă a existenței (maximul ei) e atinsă în momentele creării. De aici și ideea că maximul existenței umane e atins în momentul maxim de suferință.
Analizând cele expuse putem spune că suferința pornită din mitul fundamental este o parte componentă indispersabilă existenței umane. La aceeași idee se poate de ajuns și în cazul în care omul este luat ca prezent, cu neglijarea mitului fundamental, luându-se în considerație sau numai trăirile sufletești, sau trăirea în metafizic (trăirea în Marea Tracere blagiană).
Omul este o ființă în permanentă suferință: nașterea, devenirea, dragostea, crearea și moartea. În fiecare dintre aceste elemente ale ciclului vital omul se află în stare de suferință. Chiar și bucuria este o oarecare formă a suferinței: suferirea suferitului. Omul suferă și din multe alte cauze ca înstrăinarea, impotența ca fenomen sau în special cea de a găsi răspunsuri, nedreptatea, dorința de a suferi.
O altă față (o formă aparte) a suferinței este suferința metafizică. Ideea de lipsă a forței supreme și a Providenței în contextul imensității și singurătății cosmice provoacă starea de suferință înrudită cu tristețea. Integrarea în Marea Trecere și izolarea de Marele Tot provoacă suferința-melancolie față de mit. Omul înțelege că mitul este doar un mit, însă mai înțelege că fără acest mit el este doar bucată din materia în evoluție a cosmosului, iar viața umană nu are nici un sens.
Oricât nu am dori să fie altfel, oricât nu ne vom zbate pentru a schimba ori corecta ceva în lumea aceasta, oricum nu am privi viața, ea tot ne va apare în fine în mod eminescian: „a exista înseamnă a suferi, a suferi înseamnă a exista”.

18.10.2007 – 03.11.2007