agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3241 .



Blogistică social-democrată (II)
eseu [ ]
- să mai spună unii și alții că nu știm pe ce lume suntem - Colecţia: Culture Pub

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [adrian_nairda ]

2008-01-13  |     | 



Ovidiu Șincai mi-a spus, cu ani în urmă, că-mi rămâne dator... cu un pahar de vin. A rămas între noi... o lume. Lumea "cealaltă", deocamdată, îmi este necunoscută.
Odihnește-n pace Ovidiu, că vin, că vin!

Vasile Dâncu e un tip politicește trist, repede dedicat vieții de familie și un bloger puturos. E așa de puturos încât face economie la "e"-uri, atunci are de scris cuvântul "creează" - adică scrie: "crează". În fond, bine face, bine găsește!
"Crede", adică "are" trei idei personale social-democrate fixe. Cu toată știința sa de carte... nu sare departe de trunchiul mizeriei personaliste din politica românească, indiferent cum e colorată denumirea partidului în Monitorul Oficial. Totuși, Dâncu e unul dintre puținii care știu cum s-a găurit sacul social-democrației noastre și pe unde ar fi de umblat... socialmente vorbind, prin scursoarea asta pentru a recupera votanții activi: împuțiții Europei, dar buni, pentru că sunt mulți! El mai știe "cum și de ce" scorurile electorale ale social-democraților s-au înjumătățit de la un scrutin electoral la altul, pe parcursul a optsprezece ani.
Bine că știe el!

Pe blog său, ultimativ!, în ultima zi a anului trecut, Vasile cel Neînțeles de la Cluj ne spune (citatul este lung cât o zi de post; pe alocuri mi-am băgat degetele, fără acordul prealabil al autorului!): "Am fost plecat o săptămână din țară și, alături de fiul meu (nu împreună! - remarcați remarca mea!), ne-am uitat la televiziuni străine pentru copii. Mai peste tot am văzut fragmente din filme cu diferite feluri de a spune povestiri eroice. În fiecare zi vedeam eroi americani care salvează lumea, gimnaste care câștigă medalii olimpice după ce au fost accidentate grav, bolnavi de cancer care salvează orașe și apoi se vindecă miraculos. Copiii găseau formule chimice sau matematice care aduc mari benefici țării, iar profesorii lor sunt niște genii retrase departe de lumina reflectoarelor pentru că iubeau mai mult școala decât laboratoarele de la NASA. Peste toate, cu siguranță, steagul american fluturând deasupra tuturor acestor povești despre miracolul de a fi american, adică inteligent, curajos, luptător, erou, membru al unei echipe mereu câștigătoare. Identitatea se crează la focul lent al acestor mituri pe care tânara generație le interiorizează și pe baza lor își construiește modele și vise. Imaginea pe care o comunitate o proiectează asupra ei inșiși (chiar așa: ÎNSEȘI!?, că altfel ajunge ÎN ȘIȘ!) este importantă nu doar pentru copii, dar mai ales pentru ei. (da, mai ales pentru ei, numai dacă le-o spui așa cum trebuie! - s.n.!) Marile mituri și motivații se crează (să ți-o "crează" cine vrea, că mai ai o "crează" și mai sus, în text!) acum când copilul interiorizează aceste standarde colorate cu ajutorul imaginarului și emoției. În copilărie și adolescență copilul își crează mecanismele de autoprotecție psihologică, mecanismele de apărare ce-i vor permite ca să depășesească mai târziu obstacolele subiective sau obiective. Ce povești spunem noi copiilor noștri? (copiilor nu le spunem povești, copiiilor noștri le spunem - s.n.!) Nu, noi nu spunem copiilor noștri nici o poveste! Ne-am perfecționat se pare în anii din urmă tendința filmică a unui sănătos neorealism românesc privind dictatura comunistă. E un lucru bun acesta și am putea să ieșim în lume cu asemenea povești artistice despre suferință și înfruntarea ei printr-o sporită umanitate. Mungiu, Porumboium (!?), Cristi Puiu sau Nemescu pot să fie continuatorii unor Pintilie, Pița, Danieliuc sau Liviu Ciulei și pot arăta lumii că avem o cultură încă vie, o cultură care renaște ca o floare a soarelui din gunoiul istoriei. Dar chiar dacă ar lua Oscarul, filmul lui Cristian Mungiu nu poate servi ca poveste de identificare pentru tinerele generații. Pentru educație avem nevoie de alte tipuri de ficțiuni literarea sau cinematografice.
Istoria era artificială și falsă, am rescris-o și o eliminăm ușor din programe. Editurile de carte pentru copii au murit și azi doar căeți (cărți; s.n.!) de colorat mai editează editurile străine. Concursurile de proiecte cinematografice le câștigă în fiecare an nepoții lui Sergiu Nicolaescu, nu cred că are șanse cineva cu vreun proiect educațional. Ministerul Educației este condus de un inginer penibil și banii pentru educație se dau doar pentru firmele de construcții care să sifoneze din proiecte de repararea școlilor. S-ar putea ca unii să sară în sus, să spună că nu trebuie să ne ocupăm de imaginarul și identitatea copiilor. Bun, să zicem că refuzăm ficțiunile eroice și spunem că sunt ideologie, dar avem destine de români excepționali care ar putea să înflăcăreze mintea și să încălzească sufletul copiilor români. Nadia și destinul ei este subiectul a zeci de filme de ficțiune americane, doar noi nu facem nimic. Ilie Năstase a pornit cu teniși rupți iar Ion Þiriac, copil rămas fără tată, au cucerit o lume întreagă ai au reinventat un sport. Brâncuși a reiventat arta contemporană, Ionescu sau Cioran au uimit Parisul, Eliade a descoperit profunzimile ascunse ale religiilor și miturilor universale. Sunt sute de destine care ar constitui povești exemplare care depun mărturie că nu suntem doar ucigași de femei sau hoți de supermarketuri. Nici doar cei ce aruncă fetuși în budă, roboți ce lasă bătrâni să moară în stradă sau șpăgarii planetari, că suntem o națiune normală, care are mult de muncit, care trebuie să facă mult pentru a deveni 100% europeană, dar în nici un caz nu suntem niște mutanți nemernici la care umanitatea de la Cannes se uită cu groază.
Nu mă interesează ce ar putea să spună ideologii unor programe internaționale care vor să ne dezvolte doar abilitățile manuale în școli de tip Waldorf. Mă sperie viitorul pentru care nu vrem să facem nimic. Să nu spui copiilor, prin moduri diverse, de unde venim, spre ce mergem și ce misiune avem noi pe pămant, să nu le spunem că avem oameni care sunt admirați de toată lumea sunt moduri de a lobotomiza tânara generație.
Dar azi este ultima zi a anului 2007 și poate la anul ne vom trezi. Măcar o noapte să pâlpâie flacăra galbenă a speranței. La mulți ani!"

Așa cum vă spuneam, Dâncu știe multe dar nu-și prea răcește gura. Penultimul text e de... hăăt, de demult, de pe la jumătatea lunii octombrie a anului trecut. Și ce făcea și ce-mi dregea și ce "dâncuia" el atunci? Păi se dâncuia despre: "Politica și dictatura emoțiilor".
Corect! Au fost numai zece comentatori, însă vizitatori au fost cu duiumul.

Vă întreb: să merg mai departe cu social-democrația, sau să o las baltă?

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!