Astăzi una din cele uzuale formule în ceea ce privește esteticul/inesteticul este: „gusturile nu se discută”. În opinia mea, este o formulare absolut comodă, menită să ascundă incapacitatea de analiză, lipsa de opinie și de curaj în asumarea unei opinii. Ce-i drept, frumosul poate fi relativ; poate varia în funcție de cel care apreciază un anumit lucru. Dar, în opinia mea, există un „frumos absolut” (precum și un „urât absolut”), ceva ce poate fi apreciat de oricine, chiar dacă nu este pe gustul său, ca fiind „frumos”. Aici apare adevărata diferență între kitsch și artă.

În argumentația mea mă voi rezuma în principal la orașul meu, Iași, pe am avut ocazia să-l observ și să-l analizez timp de 19 ani. Cel mai evident exemplu îl poate constitui pierderea esteticii antebelice și interbelice a orașului, prin pângărirea farmecului clădirilor vechi, construite în spiritul frumosului, al luxului de detalii artistic îmbinate. Căci un simplu exercițiu de imaginație ce ne-ar purta în vremurile dinainte de război ne-ar înfățișa un Iași mai mic, mai plin de farmec, cu străduțe întortocheate și bulevarde luminoase, cu case, biserici, clădiri impozante, construite de meșteri italieni sau olandezi, unele fiind adevărate opere de artă, edificii ale bunului simț, ale respectului și cultului pentru frumos. Liniile armonioase, lucrătura decorativă detaliată, proporțiile elegante grăiesc de la sine, încântând privirea oricui este dispus să admire arhitectura citadină a acestui oraș. Evident, în acele vremuri erau și cartiere pline de cocioabe mizerabile, dar acestea nu arătau în acel fel din lipsă de bun gust, ci din cauza sărăciei.

Acum, în zilele noastre, vechile clădiri sunt „poluate” estetic din două cauze: nepăsarea oamenilor, ce le lasă să cadă în ruină, să se degradeze pe zi ce trece (ex. Teatrul Național), și intervenția nefastă cu elemente moderne, neurmând nici o rațiune estetică. De exemplu, am avut nefericita ocazie de a vedea case vechi, cu acoperișuri vechi, de țiglă, cu ornamente exterioare măiestrit lucrate, iar la ferestre cu termopane albe, plasate absolut ostentativ și vulgar, sau alte case de acest gen transformate în buticuri sau magazine de cartier. Îmbinarea clasic-modern făcută de amatori poate da naștere unor hibrizi monstruoși (ex. sediul Gării Mari, sala de sport a liceului Negruzzi). Cromatica nu este de neglijat. Clădiri de altfel minunate, renovate, transformate în localuri arătoase, dar zugrăvite în cele mai fistichii culori cu putință. De la verde pastelat până la portocaliu fluorescent, gama de culori este cât se poate de variată și țipătoare.
Nu cred că exagerez când spun că mă doare sufletul când văd porți vechi, din fier forjat, cu forme elaborate, fascinante, iar în spatele lor este afișat mare, ostentativ, „Coca-Cola” sau alte reclame și afișe cu care sunt tapetate zidurile și ferestrele clădirii respective.
Există și exemple pozitive, ce ar fi un demn exemplu de urmat: Univ. Al. I. Cuza, sediul Primăriei, reședința lui Al. I. Cuza de pe strada Lăpușneanu, etc. Acestea sunt dovada valorificării potențialului istoric și estetic al acestor clădiri, căror renovări au fost făcute judicios.

Aspectul orașului a fost mutilat și de alți factori, precum construcția masivă în timpul socialismului de clădiri oribilie, lipsite de orice urmă de imaginație, încercându-se să se reinventeze estetica arhitecturală de la zero. Liniile simple, zugrăvelile terne, aspecul rece, neprimitor al blocurilor și sediilor construite în această perioadă a încercat să vină ca o palmă adusă „decadenței, cumsecădeniei ipocrite și meschinăriei burgheze”. Însă proiectele așa-zis îndrăznețe, fiind făcute „pompieristic”, la repezeală și cu o acută lipsă de imaginație au eșuat lamentabil: singura moștenire care ne-a rămas este un furnicar de ruinate mausolee colțuroase din beton, ce nu vor reuși niciodată să-mi inspire ideea și suflul arhitecturii de factură cu adevărat modernă.

Totuși, nu putem spune că suntem victime ale unei poluări estetice care nu depinde de noi. Și oamenii de rând au contribuția lor în urâțirea orașului. Ne pricepem de minune să scrijelim pereți, să mâzgălim graffitti-uri obscene, să murdărim cu orice mijloace tot ce ne înconjoară, neținând cont dacă o clădire, o stradă, este sau nu monument istoric sau obiectiv principal al Iașului, dacă acțiunile noastre reprezintă sau nu un imbold pentru acțiunile nefaste ale altor „agenți poluanți”.

Prin extensie, poluarea estetică nu se rezumă doar la arhitectură, la urbanistică (prezența sau absența binefăcătoarelor spații verzi, a monumentelor, parcurilor etc.), ci și la elementul uman. Suntem zi de zi bombadrați în mass-media de muzică proastă, filme și seriale abjecte, cărți de mâna a doua, modă vestimentară de prost-gust, formatori de opinie inculți și înfometați de audiență. Poate această formă de poluare, cea a inesteticului, nu ne amenință existența pe planetă, dar cu siguranță ne sărăcește sufletele și ne încătușează imaginația, atingând exact ceea ce ne face umani. Oare cum de au reușit străvechile civilizații ale antichității (grecii, romanii, egiptenii, mayașii, etc.) să ne lase moștnire atât de bogată în ceea ce privește frumosul, constituind pentru civilizația modernă un constant model și sursă de inspirație? Oare aveau și ei vile sau palate construite numai de dragul de a fi mari și opulente?

În concluzie, poluarea estetică își are originea în poluarea morală și culturală a societății. Un prim pas ar fi să reușim să ne desprindem de cancerul ignoranței, al inculturii și am învăța să judecăm pentru noi înșine, să triem valoarea de nonvaloare. Apoi, fiecare, după posibilități, în loc să mânjească și să distrugă, ar învăța să mențină estetica orașului și, eventual, să contribuie la aceasta.
Aceata este lecția respectului de sine și a respectului față de ceilalți, lecție pe care noi, ieșenii, încă nu am început să o învățăm.