0.

PoMo și New Age sunt două curente care, plecate dintr-o rădăcină comună, au ajuns să curgă în sensuri contrare.

1.

„Rădăcina” este noua „realitate” (nu mă întrebați acum ce este „realitatea” – voi lăsa acest subiect pentru altă dată). Dictată de explozia infrastructurilor în general: a transporturilor (aeriene și terestre) dar, mai ales a „magistralelor telecomunicaționale ” (tv, telefonie mobilă, internet). Care au ajuns să formeze rețele „globale” (fizice – transporturile; virtuale – comunicațiile) în plină expansiune. Rezultatul: o interacțiune dementă , contradictorie, pe toate planurile (religie, filozofie, artă, societate, economie și ce-o mai fi). Ȋn „timp real” , adică într-un „timp” care se aproprie de „instantaneitate”. Instantaneitate în cadrul căreia viitorul este absorbit în acest „timpul real”; trecutul nu mai are timp să mai fi avut loc ; prezentul a devenit un fel de prezent continuu care se „schimbă” mereu fulgerător . Interacțiune căreia nu i te poți sustrage prin „detașare”. Și în care o serie de „tabu-uri” ținute sub capac prin tot soiul de „cutume”, mai mult sau mai puțin să le zic „morale”, ale diverselor comunități, de asemenea, mai mult sau mai puțin „închise” pȃnă acum, dau dintr-o dată în clocot și fac să sară în aer orice frȃnă. Inclusiv anumite „supape de siguranță” specifice fiecărei comunități (condiționări ale tradiției ca și „cutumele”) prin care presiunile de orice natură se mai relaxau, cȃt de cȃt. Astfel, mai există doar două posibilități: fie, în final, o dispariție gen sinucidere (conștientă sau nu) , fie luarea unor decizii la fel de fulgerătoare ca și schimbările „în timp real” ale zisei rețele. Prin care să încerci să supraviețuiești. Dacă se poate la infinit , într-un astfel de prezent continuu ….într-o veșnică schimbare (ceea ce, evident, este o contradicție în termeni).

2.

Și acum, ce face postmodernismul? Devine, pur și simplu, o „ciclare” negativ-ironică în jurul „golului” (citește „nimicului”) sub care nu se mai ascunde chiar NIMIC - „De ce (nu) există NIMIC mai curȃnd decȃt ceva?”. Complet diferită de o „spiralare” ascensională. Ciclare în cadrul căreia orice pas infinitezimal, fără durată, este complet diferit de cel anterior. Deci fără păstrarea vreunei „identități” (sau cu o „repetiție cu diferențe”). O hăituială continuă – sinucidere în final.

3.

Și ce face New Age-ul? Nu acceptă o astfel de supraviețuire prin supunere la ceea ce se poate numi „impredictibilitate”. Ci caută să o „stăpȃnească”. Iar un fel de contradicție în termeni – dar, pentru cei ce sunt atrași de tendința menționată, este (sau li se pare a fi) numai aparentă. Pentru că recurg la o astfel de „stăpȃnire” prin tot soiul ce metode și tehnici „magice”/ „șamanice”/ „esoteric- oculte”, culese din diferite contexte culturale la care acum, prin „deschiderea” lor, se are acces; metode și tehnici care, în trecut, rămȃneau mai mult sau mai puțin în background și izbucneau doar în unele perioade de criză (crize a căror intensitate nu se poate compara cu cea actuală); urmȃnd ca imediat să fie jugulate cȃnd se restabilea „echilibrului”. Iar știința și tehnologia de azi nu sunt nici ele departe de a folosi astfel de mijloace, complet diferite însă de cele „clasice”, atunci cȃnd recurg la tot soiul de „manipulări”: genetice, microelectronice, nanotehnologice etc.. Urmărind același obiectiv: nu numai supraviețuirea, ci o „viețuire” continuă, veșnică (dacă se poate); chiar și artificială dacă altfel nu merge… (se vorbește chiar de ceva gen „post-umanitate” și despre un „post-uman”; mult mai al dracului decȃt supraomul lui Nietzsche).

Ȋntr-un fel – și nimic nu e nou sub soare – Yoga, în adevăratul ei spirit și nu în cel degradat de tot soiul de „guru” pȃrȃți, fachiri și alți exhibiționiști care au invadat bȃlciurile mapamondului (inclusiv web-bȃlciurile), atrage serios atenția unui mare pericol. Căci, spune ea, atunci cȃnd se ajunge la un anumit nivel de inițiere apar „puteri paranormale”. Ȋnsă, cel mai periculos lucru este să te oprești la acest nivel și să folosești astfel de „puteri”. Este absolut necesar să treci mai departe. Unde, nu are relevanță în discuția de față. Relevant mi se pare că New Age-ul urmărește numai cantonarea într-un astfel de nivel. Ȋnclusiv cel de tentă științifico-tehnologică (care pare SF, dar după unele rezultate deja obținute, nu prea mai este).

4.

Am vorbit tranșant și binar despre cele două tendințe contradictorii numai în scopul unei minime clarități a discursului. De fapt, lucrurile sunt mult mai complicate. Pentru că, deși par a nu se intersecta, ele, de fapt, „interacționează” la distanță în același „timp real”. O să amintesc numai de anumite aspecte „alchimice” care își fac loc și sunt adoptate, cu un entuziasm frenetic, de unele abordări postmoderniste. Dar lucrurile se întȃmplă și invers: dinspre postmodernism spre New Age. Spațiul nu-mi permite să detaliez.

5.

Există, totuși, vreo soluție benefică de a ieși din ce am intrat? Cred și sper că ea poate fi întrezărită. Dar pentru asta trebuie forat mult mai adȃnc. Și căutate cauzele adevărate și nu cele superficiale de care am încercat să amintesc cȃnd am vorbit de explozia infrastructurilor (mai ales de cea informațională) care a dus la interacțiuni (globale) în „timp real”.

6.

O definiție a "inteligenței", pe care am găsit-o pe undeva (Dumnezeu știe unde) spune: un tip inteligent caută să se pună în locul interlocutorului pentru a-l înțelege, revine apoi la propriul punct de vedere și, în fine, se detașează de ambele pentru a putea gândi liber. Jocul ăsta se poate aplica și atunci când încercăm să înțelegem două (sau mai multe) contexte culturale extrem de diferite, dintr-unul făcând și noi parte. Și adaug, poate fi vorba și de cele două tendințe de care am vorbit. In fond, orice tradiție culturală, care cuprinde: religie, filosofie, artă, știință, societate… sau și una dintre cele două tendințe care încep să aibă pretenția, fiecare în parte, de „universalitate”, te condiționează, manevrându-te (și ăsta e cel mai afurisit tip de "manipulare").

7.

Teoria, ca teoria - practica ne omoară. Dar, tot teoretic vorbind: în momentul în care chiar ai reușit să te detașezi de condiționări pentru a "gândi liber", nu cumva ajungi la cea mai perversă manipulare: "auto-manipularea" ? Ȋnsă, tot teoretic, parcă e preferabil să te "manipulezi" singur decât s-o facă alții.