agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4981 .



Hypnos Și Thanatos sau îngemănarea vieții cu moartea în poetica eminesciană
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [YLAN ]

2008-03-11  |     | 



Hypnos și Thanatos sau îngemănarea vieții cu moartea în poetica eminesciană


„Se bate miezul nopții în clopotul de-aramă,
Și somnul, vameș vieții, nu vrea să-mi ieie vamă.
Pe căi bătute-adesea vrea moartea să mă poarte,
S-asemăn între-olaltă viață și cu moarte;
Ci cumpăna gândiri-mi și azi nu se mai schimbă,
Căci între amândouă stă neclintita limbă”
(„Se bate miezul nopții...”)



„Că vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi” – cunoscutul vers din „Împărat și proletar” – pare a fi axul central al existenței eminesciene, o existență căzută de mult într-un chaos etern. Pentru Eminescu, viața omenirii curge din moarte, rătăcind pe căi nevăzute și necercetate, iar ceea ce ni se oferă ca existență nu e decât o poveste ciudată, spusă de o gură străină, iar celebra secvență din „Melancolie” e o reântoarcere la alte vârste și spații:


„Ca și cum n-ar fi viața-mi, ca și când n-ar fi fost
Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost
De-mi țin la el urechea – și râd de câte-ascult
Ca de dureri străine?...Parc-am murit de mult”


Oare de suntem apăsați de acest blestem al perindării pe pământ fără a cunoaște altceva decât că suntem și că vom deveni întru moarte? Întrebarea chinuitoare pare să fie la Eminescu tocmai existențialul de ce suntem aruncați aici, la întretăierea tuturor drumurilor lumii, ca la o răspântie unde popasul se pierde mereu în somnul etern dincolo de Styx? De ce aici și nu acolo, de ce acum și nu atunci, alegerea deliberată a unui kierkegaardian ”sau-sau” absolut fiind fatală și inutilă. Poate că autentica noastră viață nu e cea a luminii și a veghei, ci poate cea a întunericului și a marelui Hypnos? Prin el, prin visele sale trăim o existență a posteriori, halucinăm viziunile vieții thanatice de dincolo?
A depinde de starea de om prin situarea într-un „pentru sine” e uneori neândestulătoare recompensă dată sângelui și cărnii. A fi în același timp o „facticitate a pentru sinelui” și a ține de ordinea neânsuflețită a lucrurilor e iarăși inutilă zbatere. Pentru că, orice am face, ne apropiem de moarte. Dar, spre deosebire de celelalte plăsmuiri ale lumii, noi nu suntem liberi în fața morții tocmai pentru că suntem conștienți de existența ei. Animalele, lucrurile, mor fidele acestei zbateri; noi nu putem fi liberi și neștiutori, primind-o asemeni unui fapt comun și imprevizibil ca prinderea într-o capcană a unui animal, ca pălirea unei flori altă dată frumos mirositoare sau ca pierderea lustrului unei mobile vechi. Noi putem implora moartea și uneori ne putem împotrivi unui fel de moarte, dar cât de tragică e această împotrivire, care nu se poate face decât tot printr-o altă moarte! Și noi învățăm rostul lui Thanatos încă de aici într-o uriașă exaltare a spiritului nostru, pe care o credem sete de ființare. Dar este, oricât de paradoxali ar părea termenii, o ființare întru moarte, fiindcă prezența ei este implicată în tot locul și timpul. Prin depășirea condiției de om, animal sau lucru, prin ieșirea din timpul mecanic, obiectiv și din spațiul euclidian, noi intrăm într-o valoare subiectivă a timpului și spațiului, pe care ne-o putem atribui ca pe un act gnoseologic și ontologic propriu:

„Nu credeam să-nvăț a muri vreodată...”
(„Odă în metru antic”)

Act de trecere spre un soi de cunoaștere peste limitele umane accesibile, moartea va fi ca o suferință, rod al artei și iubirii, iar focul mistuitor al acestei arderi întrece cu mult suferințele antice, suportate cu un tragism sublim, imposibilitatea stingerii acestui foc genial relevând puterea creației, ieșită din limite:

„Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării”
(ibidem)

Efortul e îndreptat spre ruperea de concretețea telurică, înșelătoare în aparențele ei de forme:

„Piară-mi ochii tulburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă......”
(ibidem)

Această ieșire din participarea la actul ființării nu este o rupere epicureică, ci o nou-participare cu senzorialul. Dorința e a unei îndreptări spre „viața” morții, căci numai printr-o înțelegere a actului uman de ființare în toate atributele sale, precum și printr-o întregire a lui, prin cunăașterea de aici a morții, viața poate reveni la starea ei originară:

„Ca pot muri liniștit, pe mine
Mie redă-mă!”
(ibidem)

La Eminescu nevoia unei experiențe thanatice, fie pe calea somnului-moarte („Se bate miezul nopții...”), fie pe calea artei-viață, apare ca o condiție a reușitei într-un timp și spațiu vii. De aceea omul trebuie să încerce, înainte de a ființa, experiența unei morți inițiatice, pentru ca mai târziu să îndure moartea fizică și spirituală, pe care o conține ca pe un germen însăși viața.
Moartea e acea parte a vieții care nu e întoarsă spre noi, nici cercetată de noi. „Moartea este un dincolo pe care noi îl avem de învățat, recunoscut, întâmpinat, ea nu e așadar numai în momentul morții, ci în tot timpul, noi suntem contemporanii ei, ea fiind un fel de transcendență ce ne scapă în liniile ei esențiale”( Maurice Blanchot, „L’espace littéraire, 1955, cap. V).
Ființe limitate, ne îndreptăm spre un acolo, fiind lipsiți de un aici poate mai firesc și întotdeauna ca pe o piatră sisifică purtăm povara de a avea lucrurile în fața noastră, de-a pururi în față, privind înaintea noastră, nevăzând ceea ce rămâne în urmă. Conștiința, poarta cuvântului și a faptei, pare uneori un greu blestem dat humei trecătoare pentru nu se știe ce păcat înfăptuit sau visat numai; și singura cale de a privi înapoi, amintirea, e de multe ori o slugă vicleană, amintirea a ceva de mult trecut se face prin ceață, lucrul și ființa nu apar, ci transpar, sclavii reprezentărilor, care suntem, scăpând de un spațiu prezent, contopindu-ne dureros cu unul amintit, neputând evita ceea ce numim destin, a fi în față și numai acolo. Cealaltă parte, spațiul interior al lumii(Weltinnersaum), este locul unde încetăm de a fi într-un singur obiect (Maurice Blanchot, ibidem). Privirea noastră se va întoarce prin moarte în interioriul propriei ființe, privată de o dureroasă conștiință, transmutarea din vizibil în invizibil fiind calea de a trece lucrurile dintr-un limbaj în altul, dintr-un exterior într-un interior tainic. „Les infiniment morts”, oamenii care sunt morți la infinit, pot deveni numai poeții. Prin privirea de mare Orpheu, privirea aruncată de dincolo lucrurilor, el le numește prin cuvânt și cântec, le introduce într-o nouă determinare crono-spațială, condamnându-le la devenire și pieire.
Spațiu prin definiție sacru, spațiul morții are în poetica eminesciană o determinare căreia îi vom aplica legile vechi, conform cărora mentalitatea primitivă simțea și vedea moartea. Tiparele prelogice de gândire dovedesc că omul simte nevoia de a cunoaște moartea mai devreme decât îi este îngăduit. Marile vise ale omenirii, pe baza inconștientului colectiv, intră în lume trecând peste un inconștient individual centrat pe instincte de agresiune și sexuale, păstrează fondul primar, instinctul morții și a tărâmurilor marelui Thanatos. Visurile omenirii au tins întotdeauna spre o apropiere a pământului de cer, comuniunea directă cu esențele, cer-pământ. „Visele de ascensiune și cele de coborâre par a fi cele mai frecvente printr-o transcendere inițiatică în vis a spațiului vieții și o trecere în spațiul morții, situat pe verticala teluric-celest”(Mircea Eliade, „Mythes, rêves et mystères, 1957, cap.IV).
Psihismul aerian, poetica aripilor, căderea și atracția pământească, simbolismul unui „descensus ad inferos” și al unei ridicări celeste, „katabasă” și „anabasă” inițiatice, sunt comune poeziei eminesciane. Vom distinge patru zone specifice spațiului morții: spațiul morții umane(angoasa morții anonime), spațiul celest(nostalgia Paradisului), spațiul teluric(complex infernal), spațiul lui Orpheu(a muri fidel cuvântului).


a) Spațiul morții umane

„E ceasul cel de taină, în care inelul sorții
Unește-al vieții capăt cu începutul morții”

Este spațiul în care ființa „dispare fără urmă”, producând o trecere neștiută, anonimă într-un dincolo tragic. Cuvântul cheie „mormânt”, fără o acoperire metaforică, apare ca leit-motiv într-o poemă din 1877, care sintetizează drumurile ce duc la spațiul închis al trecerilor umane:
„Auzi prin frunzi uscate
Trecând un rece vânt
El duce viețile toate
În mormânt, în adâncul mormânt”
(„Auzi prin frunzi uscate”)

Fără a putea fi determinat, infinit, pur, acest spațiu e și labirint din care întoarcere nu mai există, el poate cuprinde tot ceea ce sufletul a acumulat timp de o viață-trecere, cuvânt, cântec:

„În gură port un singur
Și dureros cuvânt
Cu el pe buze m-or duce
În mormânt, în adâncul mormânt”
(ibidem)

Apoi, cu aceiași tărie, iubire, speranță:

„Deasupra-mi să șoptească
Iubitu-ți nume sfânt...
...........................................
Ca frunzele uscate
Căzând de-un rece vânt,
C-au dus nădejdiile toate
În mormânt...”
(ibidem)

Ea e moartea neștiută celorlalți, pe care nimeni nu o plânge, anonimă, pe care o moștenesc toți muritorii, e căderea tristă a stelei de care destinul tuturor este legat. Căci credința sorții legată de o stea e străveche și grecii(Timaios a lui Platon) și arabii legau viața noastră de strălucirea acelei efemeride și introduceau în lume legenda omului fără stea:

„O, steauă iubită ce-abia stai printre stele,
Un sfânt ochi de aur ce tremuri în nori,
Ai milă și stinge lungi zilele mele –
Cobori, o, cobori!”
(„Steaua vieții”)

Ultimul gând legat de viitorul spațiu pe care sufletul pierdut îl va popula etern este cel ce leagă de un aici cunoscut de un acolo neștiut, dar dorit. Sintetizat prin ultimul dor, spațiul morții umane e cel pe care Eminescu l-a poetizat întotdeauna. În a sa „Estetica” criticul Tudor Vianu sublinia faptul că specific spațiului românesc cuvântul „dor” este intraductibil în alte limbi, el putând acoperi nuanțele cele mai diferite, atât ale germanului Wehmüt, afect complex în care durerea este sugerată de pierderea unui lucru sau a unei ființe iubite, cât și ale cunoscutului Sehnsucht, durerea unei lipse pe care viața n-a împlinit-o încă, dar pe care o poate împlini în viitor. Transmutarea spațiului vieții alături de cel al morții, pentru ca cel plecat să nu simtă lipsa celor cu care sufletul său crescuse și trăise, e comună vechilor daci, precum și popoarelor orientale. Închiderea într-un spațiu în care erau depuse arme, scuturi, trofee, hrană, apă(acel „locum refrigerii) e un loc comun multor religii. Poetul lasă ultimul și singurul lui dor ca pe un testament liric de o superbă tensiune. Străvechiul mormânt e înlocuit cu apele bătrânei mări, mare pe care Eminescu n-a văzut-o niociodată, dar pe care a poetizat-o dintotdeauna. Metaforă a crudului mormânt, ea e simbolul mai vechilor hylogenii, mituri ale nașterii și morții omului din ape și în ape, trupul fiind sămânță ce încolțește, crește și putrezește pe valurile acelorași ape pe care le străbate o viață întreagă. Simbolul acvatic va fi unul central în spațiul eminescian și apa-femeie, mamă, iubită, mormânt nu reprezintă decât imagini materiale ale acestui element al existenței. Întindere nesfârșită, ca și acea a gândului, marea înghețată va opri destrucția timpului asupra trupului închis în halele mari de ape și eternitatea va cuprinde ființa adormită întru veșnicie:

„Mai am un singur dor:
În liniștea serii
Să mă lăsați să mor
La marginea mării”
(„Mai am un singur dor”)

Aici, în acest spațiu întins și închis vor intra rând pe rând lucrurile dragi pe pământ și nesupuse Lethei, într-un univers straniu și tăcut: „somnul lin”, „codrul”, „cer senin”, izvoarele ce cad necontenit, luna ce trece peste vârfurile de brad, talanga, recele vânt al serii, teiul sfânt, luceferi, umbră de cetini și peste toate, ca un destin pe care numai marii poeți îl au:

„Va geme de patemi
Al mării aspru cânt...”
(ibidem)

Viziunea spațiului morții umane, angoasa trecerii anonime, firești, într-o altă ordine se face la Eminescu prin câteva simboluri cheie: apa în ipostază de mare înghețată, steaua ce cade ca un blestem celest, focul, ce mistuie ființa, și pământul, simbolizat prin negrul mormânt.



b) Spațiul celest – spațiul teluric


Incluzându-le într-un singur spațiu, paradisiaco-infernal, cele două nuanțe ale spațiului morții vor fi germenii unei fenomenologii a imaginației întâlnită numai la marii poeți ai lumii. Acest complex paradisiaco-infernal va cuprinde patru paliere, în jurul cărora va fi polarizată imaginația poetică eminesciană.


I) Imagini mistice celeste

„Psihismul aerian și poetica aripilor fac parte din reveria activă, extravertită, zborul magic, abolirea gravității și relativitatea spațiului fiind note semnificative ale unei transcendențe și libertăți fizice și morale obținute printr-o ruptură de nivel, mutație ontologică a ființei ce o dă moartea” (Gaston Bachelard, „L’air et les songes”).
Privită ca o ascensiune într-un spațiu necunoscut , ci presupus, moartea înscrie în sfera ei o imaginație fulgurantă. Tot ceea ce pe pământ pare a fi dincolo de firesc apare acolo ca o îmbinare naturală și imaginile mistice celeste vor umple spațiul morții de sus. Opoziția pământ-cer pare a fi clară:

„Făclie de veghe pe umezi morminte,
Un sunet de clopot în orele sfinte,
Un vis ce își înmoaie aripa-n amar,
Astfel ai trecut de-al lumii hotar”
(„Mortua est”)

Nevăzuta barieră dintre lumi se va face printr-o transcendere a ființei, iar cerul va fi un imens Narcis ce se oglindește în apele tulburi ale pământului, ca o omologie totală între cer și și lume, fiecărui lucru de pe pământ corespunzându-i unul, identic, în cer. „Toate există real la nivel cosmic, pe pământ aflându-se numai o imagine palidă și imperfectă”(Mircea Eliade, „Cosmologie și alchimie babiloniană”). De aceea imaginea cerului va fi aceea a unei câmpii senine, de un albastru tulburător, apele nu vor mai fi decât albe, florile vor intra în trupul stelelor:

„Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,
Cu râuri de lapte și flori de lumină,
Când norii cei negri par sombre palate,
De luna regină pe rând vizitate”
(ibidem)

Nici o imagine celestă nu poate învia fără regina metamorfozată în lună, mai ales imaginile celeste ale urcării la cer a celui plecat, pentru că în vechile cosmologii luna este primul mort. Prin creșterea, descreșterea și dispariția ei timp de trei zile de pe cer, prin ritmurile lunare, ea se așează în rândul ființelor muritoare. Luna este țara morților, fiindcă simbolismul ei e legat și de femeie și de de fertilitate – ea e mama din care vin și din care pleacă ființele. Vechile filozofii împărțeau corpul uman în soma(trup), psiché(suflet), nous(rațiune). „Sufletele drepte se purifică în lună, corpul în pământ, rațiunea în soare”(Mircea Eliade, „Istoria credințelor și ideilor religioase, cap. IV). Sufletul iubitei moarte îmbracă la Eminescu simbolul aripilor care suie pe schelele norilor într-un spațiu de aur și argint. Apele în care se reflectă norii, luna care comandă apele, căci apele cresc și descresc și ele, mareele lor fiind germinative, capătă culoarea argintului, aerul îmbibat e ninsoare de aur:

„Văd sufletu-ți candid prin spațiu cum trece;
Privesc apoi lutul rămas...alb și rece...”
(ibidem)

Acolo, sus, lumea poate fi așa cum ne-o închipuim în visele și imaginația minții noastre: arcuri din stele, râuri de lapte, țărmuri de smirnă, flori care cântă. Toate acestea fac posibilă tovărășia cu păsările nevăzute ale cerului, cu cântecul lor ca un tors al unui caier plin de vrăji, cu ape și flori, ce nu reprezintă altceva decât sindromul paradisiac. Reprezentarea celestului nu se face la Eminescu numai indirect, prin imaginația care lucrează la căpătâiul iubitei moarte, ci prin propria viziune asupra morții, repovestită ca de o altă gură. Visare sau aievea, instanța psihică a morții îți poate da uneori senzația unui zbor înspre nouri spre basmul celeilalte lumi:

„ Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă
Prin care trece albă regina nopții moartă”
(„Melancolie”)

Opusă mausoleului celest plin de stele-făclii, lumea de jos pare cuprinsă de un văl alb de promoroacă, singurul simbol fiind țintirimul cu crucile strâmbe. Bătrânul clopot bate din străfunduri, iar biserica rămasă fără credincioși e ca o bătrână părăsită. Aceasta e lumea pământească opusă celei mirifice de sus:

„În van mai caut lumea-mi în obositul creier,
Căci răgușit, tomnatic, vrăjește trist un greier;
Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi țiu,
Ea bate ca și cariul încet într-un sicriu”
(ibidem)

Thanatos nu e numai locul tăcutei suferințe, ci locul unde viețile trecute se torc pe caiere de amintiri. Fiecare ascultă și înțelege nimicnicia în care și-a închipuit că va trăi etern, moartea fiind la Eminescu spațiul unde repovestirea vieții e ca un basm spus la gura sobei:

„Ca și când n-ar fi viața-mi, ca și când n-aș fi fost
Cine-i acela ce-mi spune povestea pe de rost
De-mi țin la el urechea – și râd de câte-ascult
Ca de dureri străine?...Parc-am murit de mult”
(ibidem)



Imaginile celeste mirifice, lumea spațiului morții e învăluită de nostalgia paradisului. Grădini sau mlaștini ea ascunde? Experiența morții e prea departe pentru a fi înfăptuită, iar noi suntem limitați la viața și visele noastre.


II) Imagini mistice infernale

„Psihismul subteran”, labirintul ca obiect al unei reverii torturante, închiderea într-un întuneric etern pentru a obține iluminarea și izbăvirea unei ființe dragi e complexul infernal în centrul căruia stă complexul lui Iona. Înghițirea de către pământ a unei ființe vii, pornită să întoarcă un suflet, poartă în ea simbolul orfismului antic și a scenariilor mitico-funerare în care inițiații ieșeau din sfera umanului, intrând în Hadesul torturant pentru a întoarce sufletele pornite pe Styx:

„Arald pe un cal negru zbura, și dealuri, vale
În juru-i fug ca visuri – prin nouri joacă lună –
La pieptu-i manta neagră în falduri și-o adună,
Movili de frunze-n drumu-i le spulberă de sună,
Iar steaua cea polară i-arată a lui cale”
(„Strigoii”)

Maria, regina dunăreană, stă întinsă între făclii de ceară și un înger trece prin infern, purtând sufletul ei de stăpână peste avari, în timp ce adânc răsună bocetul cântărilor de clerici. Întoarcerea ei de pe lungul drum al intrării în spațiul thanatic o caută Arald. Pornit spre acel omphalos antic, centrul pământului, el străbate un spațiu-limită, acolo de unde se poate intra în eternitate:

„Ajuns-a el la poala de codru-n munții vechi,
Izvoară vii murmură și saltă de sus piatră,
Colo cenușa sură în părăsita vatră,
În codri-adânci cățelul pământului tot latră,
Lătrat cu glas de zimbru răsună în urechi”
(ibidem)

Spațiul acesta este unul consacrat, des întâlnit în toate religiile primitive, aici fiind așa-numitul buric al pământului, pragul tărâmului celuilalt, acel axis mundi, în care pământul se unește cu cerul într-o hierogamie supremă. Simbolul centrului lumii va fi jilțul tăiat în stâncă, ce comunică adânc cu pământul, dar și cu cerul prin fâlfâitul celor doi corbi – ziua și noaptea:

„Pe-un jilț tăiat în stâncă stă țeapăn, palid, drept,
Cu cârja lui în mână, preotul cel păgân...”
(ibidem)

Cuvintele încărcate de frenezia durerii pentru cea dispărută ale lui Arald răsună orphic peste mușchii ce cresc pe pletele și-n barba bătrânului mag:

„ – O, mag, de zile veșnic, la tine am venit,
Dă-mi înapoi pe-aceea ce moartea mi-a răpit,
Și astăzi a mea viață la zeii tăi se-nchină”
(ibidem)

Cu cârjele ridicate, bătrânul mag îl va conduce pe Arald în lumea de dincolo de poarta ce sare ”din vechii ei ușori”, după bătaia bătrânului. În sala neagră a domului, la flacăra lungă a candelei, Arald reface drumul sufletelor pierdute. Mai întâi e trecerea prin paradis, acolo unde sufletele fericiților cântă:

„Și mii de glasuri slabe încep sub bolta largă
Un cânt frumos și dulce – adormitor suind”
(ibidem)

Dar drumul continuă și infernul cu aripile-i negre va preface cântarea în furtună:

„Că vântul trece-n spaimă pe-al mărilor talaz,
Că-n sufletu-i pământul se zbate cu necaz –
Că orice-i viu în lume acum încremenește”
(ibidem)

Tabloul dantesc al torturantelor văi ale infernului apare încărcat de imagini sumbre:

„Plânsori sfâșietoare, împinse de blestem
Se urmăresc prin bolte, se cheamă, fulger, gem,
Și cresc tumultoase în valuri, rânduri, rânduri...
(ibidem)

Elementele lumii – apa, aerul, focul – sunt supuse duhului lui Zamolxe, „sămânță de lumină”, și într-un peisaj apocaliptic plămădesc ființa pierdută în neagra veșnicie:

„El vede toată firea amestecat-afară –
Ninsoare, fulger, gheață, vânt arzător de vară –
Departe vede-orașul pe sub un arc de pară,
Și lumea nebunise gemând din răsputere...”
(ibidem)

Icoana celei ce-a murit îi apare în față ca o întrupare de omăt, cu mâinile de ceară, și, în tot acest dans somnabulesc, în care firea își iese din matcă, apare ea:

„Părea că-n somn un înger ar trece prin infern”
(ibidem)

Zadarnică înviere și dorință de iubire! Hybrisul orphic al nesocotirii poruncii încremenește făpturile celor doi într-o stare eternă de somn și tăcere. Niciodată infernul nu a dăruit ceva, fără să și ia înapoi:



„Când ei soseau alături pe cai încremeniți,
Cu genele lăsate pe ochi păinjeniți...”
(ibidem)




III) Imagini mitologice

Imaginile mitologice ale tărâmului de dincolo vor fi cele pe care le-am întâlnit în miturile grecești și latine, în marele mit homeric „Iliada”, în călătoriile dincolo de firescul uman ale lui Orpheu și Tezeu, în vergilianul periplu al lui Eneas. Într-o altă ordine și ființare, eroul va coborâ și va descinde în infern grație crengii de aur, care îl va conduce ca ochii Beatricei prin neguri. Poetul va avea doar o liră ce ține apele și munții în loc. Pătrunderea lui va fi de aceea una inițiatică și la Eminescu ea se va face în întinderea nesfârșită și rece, marea:

„O, mare, mare înghețată, cum nu sunt
De tine-aproape să mă urc în tine;
Tu mi-ai deschide-a tale porți albastre,
Ai răcori durerea-mi înfocată
Cu iarna ta eternă...”
(„Odin și Poetul”)

Mitologia nordică și cea dacică întâmpină la hotarele morții pe tânărul și noul Orpheu. Aici formele nu-și ies din matcă, înghețul fiind doar o formă de conservare eternă a umbrelor, și ele veșnice. Unde ar fi putut să piară Decebal decât aici? Mitologia Daciei va fi aici una văzută ca și în „Memento mori”, în ciuda scurgerii morții peste întinderea ei. Pentru Eminescu acest cult strămoșesc își va păstra valoarea nealterată. Spațiul cântat de poet va fi cel marin, ca leagăn al vieții post-mortem:

„Aș saluta cu aspra mea cântare
Pe zeii vechi și mândri ai Valahiei.
........................................................
Și zeii mângâindu-și lungile barbe,
Nălțând privirea-n bolțile antice
M-ar asculta...”
(ibidem)

Ca unui nou Eneas, pătruns în ținuturile prea-fericiților pieriți, istoria îi va cere celui ce trăiește încă în ea, un răspuns cu privire la scurgerea vieții pe întinderile de deasupra. Fără să aibă revelația unei istorii viitoare, ca legenadarul erou, Eminescu va avea o altă epifanie: glasul lui Decebal, care-l întreabă despre ceea ce sufletul său ar dori să afle, despre starea prezentă a Daciei, regatul său se odinioară. Răspunsul dat de poet va fi pe linia „Scrisorii III”, cu o antiteză clară trecut-prezent, cu caricaturizarea primului. Ieșirea din acest spațiu de „romunculi” și popasul veșnic în halele mari de ape își află motivarea. Imaginația mitologică a morții va fi alta decât cea mistică, celestă sau infernală. Culorilor aprinse li se va opune un spațiu pur prin albul său cu irizări argintii și albastre. Întreaga mare e o hală imensă cu portale lungi ca de zăpadă și pereți albastri, ce se desfac pentru a primi înăuntru pe poet, desfășurând imaginea unui labirint de nea:

„Cu lungi coloane de zăpadă, cu-arcuri
De neauă albă, ca argint din ophir,
Cu bolți mai înalte decât însuși cerul!”
(ibidem)

Spațiul opus vieții devine spațiu al morții fericite:

„Și Odin își deschise ochii albaștri
Și mari, râzând cu ei – iar zeii
Lin șoșoteau între ei bătrânește
Și surâzând își aduceau aminte
De-a tinereții zile dulci a lor, ascunse
În negura secolilor trecuți”
(ibidem)


IV) Imagini ale inconștientului personal

În stare de veghe sau în vis sufletul imaginează posibilitatea propriei morți sau pe cea a semenului cu o exactitate uneori ieșită din comun. Noi vedem moartea și o determinăm logic, dar ea nu prinde viața decât atunci când eul iese din tiparele și cenzura supraeului dat de societate și familie, plonjând într-un inconștient care-l conduce pe căi niciodată străbătute. Starea oscilatorie conștient-inconștient va apărea o dată cu venirea „vameșului vieții” – somnul, cu trecerea dintr-o structură reală, concretă prin atingerea ei, într-una deceptivă, fulgurantă, cum e cea a visului. Formarea și dezagregarea imaginilor poartă în ele semnul trecerii într-o zonă unde legăturile logice pier la limita zero. Acum devine posibil:

„S-asemăn între-olaltă viață și cu moarte...”
(„Se bate miezul nopții...”)

Rațiunea pură, gândirea ce lucrează cu concepte și rulează filmul vieții lucid și constant, trece într-o stare de dezechilibru universal, asemeni ruperii de nivel ontologic, pricinuită de moarte, implicând o direcție de la un „nunc fluens” la un „nunc stans”:

„Ci cumpăna gândiri-mi și azi nu se mai schimbă,
Căci între amândouă stă neclintita limbă”
(ibidem)

La Eminescu moartea prin intermediul visului poate proba fidel schema freudiană a complexului somn-vis, cu toate elementele ei. Gardian al somnului, visul nu-și îndeplinește uneori acțiunea de cerber, pentru că eul nu poate suplini fluxul de defulare pricinuit de creșterea tensiunii prin stimulenții inconștienți. Rolul de apărător al eului va fi redus la zero:

„Ce vis ciudat avui, dar visuri
Sunt ale somnului făpturi:
A nopții minte le scornește,
Le spun a nopții negre guri”
(„Vis”)

Intrarea în zona de cumpănă, într-un spațiu incomprehensibil prin durata și întinderea lui se face printr-o condensare și supradeterminare, fiecare element al visului depinzând de mai multe gânduri latente(„negre guri”) și nu de unul singur, ca în starea de conștiență perfectă. Imaginea râului, poate un Styx etern, provoacă ceea ce Freud numea dramatizarea, exprimarea gândirii conceptuale prin reprezentații vizuale:

„Pluteam pe-un râu. Sclipiri bolnave
Fantastic trec din val în val,
În urmă-mi noaptea de dumbrave,
Nainte-mi domul cel regal”
(ibidem)

Simbolizarea, folosirea simbolurilor universale, fie de origine culturală, fie individuală, își face loc tăcut. Insula, simbol al vieții veșnice, pentru că ea crește din ape, la fel ca și simbolistica lotusului indian și luna, tărâm și simbol al tărâmului morților, transpar într-o „complexia oppositorum” firească:

„Căci pe o insulă în farmec
Se înalță negre, sfinte bolți
Și luna murii lungi albește,
Cu umbră împle orice colț”
(ibidem)

Ordinea logică a lucrurilor se menține de la urcarea scării ce străjuiește sfintele bolți, până la atmosfera proprie scenariilor funerare. Subconștientul individual eminescian va răzbate prin figura dominantă și des întâlnită a tânărului voievod. Lucian Blaga remarca în „Spațiul mioritic” că figura veievodului e cea mai răspândită în poetica eminesciană, rod al subconștientului poetic:

„Prin tristul zgomot se arată,
Încet, sub văl, un chip ca-n somn
Cu o făclie-n mâna-i slabă –
În albă mantie de Domn”
(ibidem)

E cunoscutul „Părea un tânăr voievod / Cu păr de aur moale...”. Pare o confirmare, pe lângă atâtea altele - Cătălin, Mușat, ursitoarele - a imaginii-metaforă a tânărului voievod. Într-un mod implicit, transa produsă de somn se face prin pierderea simțurilor:

„ Și ochii mei în cap îngheață
Și spaima-mi sacă glasul meu...”

și e urmată de fenomenul narcisiac de dincolo de moarte, autoscopia:

„Eu îi rup vălul de pe față...
Tresa – încremenesc – sunt eu”
(ibidem)



Și spaimele nopții trec în conștientul zilei ca un greu blestem, apăsător, de moarte, dorințele visului fug în realitatea imediată, principiul realității supus opreliștilor unui eu și supraeu fiind dominat de cel al plăcerii, de fapt de instinctul opus realității (vieții), cel al morții:

„De-atunci, ca-n somn eu îmblu ziua
Și uit ce spun adeseori;
Șoptesc cuvinte nențelese
Și parc-aștept ceva – să mor?”
(ibidem)

Complexul inferrnalo-paradisiac pe care l-am schițat probează marile zone de imaginație ce pot urca pe verticala infinitului de la valorile negative până la cele pozitive cu o ușurință proprie geniului, ce știe struni căile morții în spații aidoma celor cunoscute sau întrecând cu mult imaginația. Ieșindu-și din matca vremilor, Eminescu transcende moartea, oferindu-ne o Divină Comedie lirică prin profunzimile sensibilității ei, chiar atunci când moartea nu este altceva decât o evident de nedreaptă părăsire prin destinul implacabil a nefericitului pământ.


c) Spațiul lui Orpheu


Vechea gândire antică, potrivit căreia nu există decât un singur poet, o singură forță superioară de vorbire, care aici și acolo se produce traversând timpul în spiritele care-i sunt supuse, vedea în Orpheu eternul poet care nu moare, rămas în lume. El însă nu rămâne, ci așa cum a spus Mallarmé: „Unefoise pour toutes, c’est Orpheé, quand-il y a chant, il vient et il va”.
El merge și vine și nu vorbește decât pentru a-și apropia moartea prin cuvinte. În fond, toți purtăm aura de Orpheu în cine știe ce colț al sufletului nostru, fiindcă și noi căutăm să salvăm niște suflete din gheara morții – lucrurile – să le salvăm din nemișcarea lor și să le dăm viață. Și lucrurile prind viață sub cuvântul nostru, dar ca și Orpheu noi nu putem, oameni fiind, rezista hybrisului și ieșiți din starea de fronisis asemeni zeilor, trecem de la un lucru la altul, mai frumos, mai tentant, iar marea privire pe care o aruncăm spre cele trecute e doar amintirea lor. „Orpheu e în noi înșine, purtând știința anticipată a morții noastre” (Maurice Blanchot, „L’espace littéraire”, cap. V). Spațiul lui Orpheu e numai cel ce se întinde înainte, numai pe acela lira lui îl mai poate vrăji. Spațiul din urmă dispare, pietrificat prin privirea aruncată în spate. La fel de tragică e și încercarea eminesciană de a trece dincoace de vămile cerului cu sufletul iubitei.:

„ Se poate ca bolta de sus să se spargă,
Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,
Să văd cerul negru că lumile-și cerne
Ca prăzi trecătoare a morții eterne...”
(„Mortua est!”)



Imposibilitatea revenirii pe tărâmul uman cu trupul iubitei din „Strigoii”, acumulată în postura unui Orpheu războinic – Arald, iese pregnant în evidență mai ales în două producții eminesciene cu caracter orphic:

„Din lyra spartă a mea cântare
Zboar-amorțită, un glas de vânt
Să se oprească tânguitoare
Pe un mormânt”
(„Lyra spartă”)

Simbolul atât de frecvent al lirei sfărâmate devine la Eminescu neputința transcenderii orphice a humei dincolo de munți, o înverșunare tristă și dureroasă în fața destinului:

„Oare femeia pe care mie
Dumnezeu sântul o-a destinat
În vălul acela de cununie
S-a-nfășurat?
(ibidem)

Dar poate atitudinea cea mai caracteristică de Orpheu părăsit, circumscriindu-se imposibilității obținerii sufletului iubit, trecut în tărâmul morții, este „În liră-mi geme și suspin-un cânt” – spațiul orphic e cel al neâmplinirilor și speranțelor golite de timp:

„Când te doresc eu cânt încet-încet,
Plec capul la pământ încet-încet,
Și glasul meu răsună tânguios
Ca tristul glas de vânt încet-încet”
(„În liră-mi geme și suspin-un cânt”)

Calea umbrelor cheamă tragic, aruncându-l pe Orpheu tenebrelor, într-o nouă interpretare a mitului său, căci nu mai e vorba de salvarea iubitei, ci de propira lui salvare:

„Și nu-mi rămâne decât să pornesc
Spre al meu trist mormânt încet-încet”
(ibidem)

Strict interpretată în litera poeziei eminesciene, drama lui Orpheu apare îmbogățită cu un nou sens, cel al refuzului lirei de a mai străbate întinderile într-o pornire luciferică de a cuceri lumea. Orpheu într-un Orpheu, poetica eminesciană aduce cu spațiul morții o tulburătoare viziune a chaosului de dincolo, îngemănând cerul cu pământul, paradisul cu infernul. Peste toate, tristă și solitară, parcă pierdută în ceața tăcerilor și depărtărilor:

„Cu pânzele-atârnate
În liniște de vânt
Corabia străbate
Departe de pământ”
(„CU pânzele-atârnate”)

Metafora vieții ca barcă transpare în cântul orhic, oprindu-se într-un punct de unde răspunsul nu mai poate fi dat, nici înțeles:

„O, norilor, norilor,
Ști-veți voi, oare,
De ce rămân atâtea-n veci
Și numai omul moare?”
(ibidem)

Poate că moare pentru a proba calitățile extraordinare pe care le poate lua cu el și dincolo de moarte. Moartea nu e un simplu eșec uman, ci o dovadă a posibilităților omenești de a merge dincolo, spre un tărâm pe care imaginația îl așează alături de infinitele lumi, pe care nu le vom putea înțelege niciodată, până ce piciorul nostru nu le va atinge. Prin opera sa poetul încearcă moartea, se mistuie în operă printr-o ardere lăuntrică de phönix uman cu aripile deschise spre lume. „Dacă cunoaștem deja aici moartea, dacă murim de nenumărate ori pentru a renaște în alt lucru urmează că omul trăiește deja aici, pe pământ, ceva ce nu aparține pământului, care participă la sacru, divin. El trăiește un început de imortalitate”(Mircea Eliade, „Le sacrée et le profan”, cap.I).
Strigătul orphic peste tăcerile morții va suna astfel și mai semnificativ. Atuul cel mai de preț pe care-l lăsăm pe lume depinde de ființa noastră. Credința în imortalitate nu e un mit, ci poate singura credință pe care o învățăm, știind cum să ne-o atribuim încă de la naștere. Poetul, mai mult decât alții, poate spera la ea: „Nu voi muri, partea mai bună a mea / Va scăpa de mormânt...”(„Mi-am zidit monument...”).













.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!