Tu morgană fată de deșert...
M-am pierdut în marea nisipului faraonic, prin catacombe fierbinți, deșertice, unde iară sunet de fată morgană strigă ochilor mei;

- Caută în firul de nisip, pulsul tău pierdut de mii de ani.
Simte că trebuie să te faci nisip de piramidă, nisip de piatră măcinată de vînturi, în deșertica vale a soarelui.

Acolo printre miliarde de fire ca și mine, vei găsi chipul tău. Este încrustat în timpul de mare albă, nevăzută și fierbinte, a miilor de ani scurși peste trupul meu și chipul tău deșertic.

Am simțit cum săgețile soarelui, au început să spargă unduiri de aer rupt de ceruri reci, care împrăștiau peste mine mici bucăți de soare, bucați care mă ciuruiau în coloane de fire strînse de timp în dune. Sufletul meu sufocat de amintiri de mii de ani, se chinuia să redea viitorului, ce adunase atata amar de vreme, în sedimente galbene precum papirusurile egiptene, imagini șterse și uitate.

Degetele-mi amorțite tresăreau printre dunele fierbinți, pînă la oazele din văile cu regi. Ele erau izvoare nesecate de timp, de vînt, de furtuni, de mânia cailor deșertului rasfirati în fuioare negre, în orizonturi spre depărtări.
În tunelurile lungi de piatră, primeam aerul lacom sa-l închid în respirație, în piramidele ce fixau stele în nemurire, pentru cei ce au fost. Eram bătut în piatră, în mii de chipuri de istorie, în cavou de faraon. Eram pictură rupestră înghițită de întuneric, de mii de ani.

Doream lumină !

Au fost timpuri cînd copite de cămilă, au călcat părticele ale sufletului meu, strivind uitata mea istorie. Au fost pași furișați pe trepte reci, galben sculptate de soare si care m-au dus spre nevăzute zări. Am fost luat și pus bătaie de gologani, pe mese unde ciocane băteau bucăți pentru prețul meu, pentru mari case, unde iar am fost închis în dosuri de uși de oțel, ascuns, fără de lumină.

Și-n alte mii de ani, m-am regăsit în cosoni de dealuri, atârnat în peșteri și ziduri vechi de cetate ruinată, rămasă din timpuri străvechi, cândva cetate înaltă, maestuoasă. Eram în galbenul bătut la porți de Romă antică. Eram o față imprimată în încrustătură făcută de sclavi, ce-n săli de piatră băteau galbenul cu chip de împărat. Eram sus, în codrii cetații unde în albul costumului de dac, printre copaci de aramă de toamnă coclită, în frumuseți de frunze, în soare lucind, mă vedeam fecioară și flăcău în umbră de izvor.

Dar regăsirea mea era împrăștiată și pe cîmpia lată, sprijinită în fluviu de ape. Eram în toiag de moșneag bătrîn și înțelept, ramas uitat din timpuri de demult.
Fata Morgana și astăzi mă bîntuie întrebându-mă;

- Ești acolo, în deșert printre mari morminte sau în cetate dacică de ruine uitate? Ești în acest popor sau ai plecat departe ?

Simt că am plecat departe spre Roma antică și maestoasa Spanie. Coastele flamande le simt cu ale mele părticele, bucurând meleaguri sub cupole de cochistadori. Mă simt în cețoasa Anglie printre castele și construcții moderne, unde sunt ai mei nepoți și strănepoți de piatră și de lemn, mari cioplitori. Ei, părticelele mele dacice, construiesc noi pirmaide moderne, în civilizații străvechi, la margine de ape!

Aici însă, la Neagră Mare, fluviul se revoltă, încercă să întoarcă ape, să spele din istorie vrășmași de țară care iau și fură. Agățată pe harta lumii, vâltorile de Neagră Mare, pun un semn de minus, în țărmuri erodate unde sunt zece case într-o casă, case mari pătrățoase, diforme, pustii și care sfidează valul și fac marea să plângă prin furtuni pustietoare.

Eu simt adâncurile ce mă împresoară prin mâluri metalice, din gură de fluviu în plastice ambalaje, sufocând vietăți. Plaja plânge și ea prin fire de nisip lipsă, în sfidare de jeep-uri, ce mușcă nemilos maluri confiscate. Mă întorc spre mine în sute și sute de ani, în statuie de Ovidiu ce ochii își rotește și privește spre Pont Euxin, statuie ce cu amar și-n vesuri suspină.

Mă întorc apoi înspre trup de țară și spre largă câmpie, uitată în colb de sate pricăjite. În uliță și în picior de copil golaș, plâng generații pierdute. Ași vrea să mă scutur greoi, să deschid crăpături să înghită monștri, ce nu-s ai nimănui.

Maluri simt în halde, în sărături de ape prăbușite, sterilă minte ce nu dă socoteală, case pierdute, garduri rupte. Bătrâni strămutați în căruțe de secole trecute, adună vânturi ce trebuiau pierdute. Pustiul se așează, simt în mine, pe coline, inundații văi cuprinzând.

Depărtări lungi și late de colb de cer și pământ, vânăt cenușiu suport pe spate, în cetate cu fum și zgomot, cu vieți pierdute, cu păduri furate și lacuri astupate. Nici nemernicia în sufetul lor gol nu încape, căci sunt de oriunde pierduți de timpuri, aici pe firele mele de nisip...

Fata Morgana nu vrea să-i vadă, să-i accepte, decât în praf ce nu există și care ar trebui să dispară undeva în infinit.
Zgomot uriaș de străzi înghesuite în praf, unde crengi uscate înnegrite întorc plămîni și inimă înapoi, spre moarte. Cenușiul presărat cu pete de reclame roșii în portocaliu scăldate, astupă groaza prabușirii zidurilor care nu suportă greutatea betonului forfecat.

- Cui îi pasă ?

Bătăliile de pe ecrane de sticlă curbată, unde chipuri amorțite, aceleași în strâmbătate, în schimonoseli de trecut murdar, mă cutremură și mă îndeamnă să plec departe. Cât o să pot duce, căci voievozii din mine încep să se revolte, să strige, să se agite.

Ștefan a fost mare și-l simt în bătălii, cum întoarce capul și privește spre viitor, picurândui lacrimă pe sabie ținută de braț voinic. El parcă strigă și simt durere;

- Voi strănepoți de strănepoți de-ai mei, nu lăsați țara să fie condusă de nevoi.

Viorel Muha