„Luceafărul poeziei românești” cum a fost supranulit poetul din Ipotești, a reușit ceea ce nici un alt scriitor român n-a reușit, deși în condiții neprielnice și o viață scurtă, a reușit să realizeze o vastă și adâncă analiză de valori lirice și filozofice .
Poezia eminesciană poate fi împărțită în mai multe cicluri tematice, cicluri structurate în funcție de temele și motivele centrale abordate în poeziile sale.
Ca prim mare ciclu tematic numim „Concepția lui Eminescu despre menirea poeziei și a poetului”. Menționăm poeziile „Epigonii” și „Scrisoarea I” ca apartenente ale acestuia. Motto pentru acest ciclu ar putea fi:
„E ușor a scrie versuri
Când nimic nu ai a spune,
Înșirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune”...
Marile virtuți pe care Eminescu le avea împământenite în suflet i-au fost sădite de primii săi dascăli, țara și oamenii. Pretimpuria și arzătoarea dragoste față de pământul țării și față de oamnii, au constituit izvoarele orientării populare și patriotice, dominante ale vieții și operei sale ulterioare.
Eminescu spunea chiar: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar”; Convins că arta în general și literatura în special au rorlul de a elibera poporul de orice servitute materială și morală, poetul „se înalță în sfera marilor idei și duce el însuși o necurmată luptă creatoare cu limba – lu lexicul, cu morfologia și sintaxa”1.
„Epigonii” poezie din anii de „precoce maturitate spirituală a poetului și adevărată piatră de hotar în drumul căutărilor și frământărilor sale creatoare”1 se înscrie alături de „Icoană și privaz”, „Cu gândiri și cu imagini”, „Criticilor mei”, „În zădar în colbul școlii” și „Scrisoarea a II-a” în primul ciclu tematic eminescian – „Concepția lui Eminescu despre menirea poeziei și a poetului”.
În „Epigonii”, Eminescu realizează o trecere-n revistă a autorilor de până la el, pe care-i prezintă în antiteză cu cei contemporani sieși; D. Popovici spunea: „...timbrul de nuanțe mitologice în care se face evocarea epocii de aur a literaturii române, precum și câteva caracterizări izolate de scriitori, care trădează idei cardinale în gândirea poetului: Heliade îi apare profetic, uriaș, plutind într-o atmosferă de mit și eres; Alexandrescu este văzut ca poet al disperării, al ruinii timpului, și este apropiat de Byron; Mureșanu este profetul neamului; Negruzzi reprezintă dragostea pentru trecut; Bolintineanu, durerea, iar Alecsandri este prețuit pentru aspecte multiple din activitatea lui: idealul, vorbirea, durerea, dragostea pentru literatura poporană și pentru trecutul țării.”; în cele 19 strofe prima parte – 11 strofe – apare ca o odă a trecutului meritoriu, în care face o scurtă trecere-n revistă a precursorilor săi, pe care-i stimează și apreciază; a doua parte – 8 strofe – este plină de satiră și sarcasm, atitudine pe care autorul o ia la prezentarea contemporanilor săi; folsește sintagme populare – „zile cu trei sori în frunte” – pentru a ironiza creația acestora, acuzându-i de superficialitate, ipocrizie și fals patriotism, considerându-i sterili sufletește ; prin pronumele personal la persoana I „noi” se include pe sine în categoria acestor scriitori minori – „iară noi, noi epigonii?...” – dând dovadă de modestie și astfel înălțându-se pe sine dincolo de aceștia .
În această poezie „Eminescu identifică printre marile valori ale literaturii trecutului: puterea de idealizare, profetismul, iubirea de trecut și iubirea propriu-zisă” D. Popovici.
În „Icoană și privaz”, apare iubirea pătimașă a poetului, discutând pe marginea acesteia despre finalitatea creației. Alături de Dante, Shakespeare, Calidassa și Homer, respinge formalismul și se declară pentru autenticitate1 – „cuprins de-adâna sete a formelor perfecte”; ripostă la adresa lui Maiorescu care definise frumosul ca o manifestare a ideii în forma ei sensibilă:
„Să reproduci frumosul în forme ne înveți:
De-aceea poezia-mi mă împle de dispreț...”
Pornind de la autoironie – trăsătură tipică romantică – în „Cu gândiri și cu imagini”, Eminescu susține argumentele sale pentru o artă realistă, fiind de acord cu „chemările epocii sale”. În versul „Visul vieți-mi cel himeric” este cuprinsă întreaga creație a autorului, punctul central spre care aspiră creația sa1.
În „În zădar în colbul școlii”, Eminescu adoptă un limbaj comun, însă profund, un stil dinamic, încurajând contemporanii săi să părăsească cercetarea inutilă a „autorilor mâncați de molii” și să observe viața, căci acolo se află izvorul temeinic al bucuriei de a trăi și al artei adevărate1 – „Nu e carte să înveți”, încurajează la descoperire și inovație.
Vede poetul ca un vizionar, un profet, calități impetuos necesare în a-l aduce pe autor în contact cu „nemărginitul și idealitatea lumii” în care caută să se integreze prin setea lui de perfecțiune.
Poezia „Criricilor mei” atinge un apogeu al acestui ciclu, Eminescu declarându-se un adept al poeziei de mare artă, cu un bogat conținut de sentimente și idei superioare. În această poezie, așa cum sugerează încă din titlu, poetul ironizează criticii contemporani lui care-i cercetau poezia subiectiv, disprețuindu-i pe formaliști, pe „versificatorii și iscoditoruii de rime facile”1. Autorul este frământat de „doruri vii” și patimi multe, în căutarea sa de forme perfecte:

„Multe flori sunt, dar puține
Rod în lume o să poarte,
Toate bat la poarta vieții,
Dar se scutur multe moarte.

[...]

Dar când inima-ți frământă
Doruri vii și patimi multe,
Ș-a lor glasuri a ta minte
Stă pe toate să le-asculte,



[...]

Critici voi, cu flori deșarte,
Care roade n-ați adus –
E usor a scrie versuri
Când nimic nu ai de spus.”
Un alt ciclu tematic la eminescu este istoria sau „Poezia revoltei împotriva nedreptății sociale”. Din acest ciclu numim poeziile: „Scrisoarea III”, „Împărat și proletar”, „Junii corupți”, „Mortua est”, „Viața”, „Mureșan”, „La Bucovena”, „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, „Înger și demon”; de asemenea câteva manuscrise: „Ai noștrii tineri...”, „Economia națională”, „Cultură și știință”.
În „Scrisoarea III”, poate cea mai cunoscură din cele cinci scrisori eminesciene, poetul își arată dezgustul față de politicienii din vremea sa pentru că trădaserăidealurile revoluției pașoptiste. Poezia cunoaște mai multe adăugiri și rectificări, versiunea finală fiind publicată la 1 mai 1881. Ne este înfățișat Eminescu împătimit al trecutului de luptă al poporului și de frumusețea miturilor autohtone1. O vehementă satiră la adresa falsului patriotism, a demagogiei și „cosmopolitanismului claselor stăpânitoare”1. Mărturisirea de credință și-o expune însăși Eminescu: „Ei bine, Mihai, Ștefan și Mircea sânt în gândul nostru chipuri atât de sfinte în măreția lor, încât ne cuprindfiorii când le privin!” .
În unele poezii din tinerețe abordează problematica vieții și morții – ca în „Mortua est” – îar odată cu apariția poeziei „Junii corupți”, Eminescu trece pa lirica de revoltă și luptă socială. Această poezie – „mică Romă de unde a răsărit soarele românismului” (Eminescu) – este un ecou al luptelor poporului italian,prima satiră romantică, în care sunt loviți tinerii clasei stăpâmitoare, care nu înțeleg timpurile în care trăiesc. Cu mintea „de patimi îmbătată” sunt prin atitudinea lor sprijinitorii tiraniei. Poetul le aduce exemplu „poporul împărat” care se ridică făcând să cadă „putredele tronori în marea de urgie”, însă ei au frunțile „învinețite de sânge putrezit”, sunt „morți de vii”.
Sonetul satiric „Ai noștri tineri…” prezintă romanticul răzvrătit, tot mai puternic stăpânit de sentimentul ticăloșiei lumii contemporane, ridiculizează aceiași tineri ai claselor stăpânitoare care-și consumau timpul cu petreceri în loc de a învăța la Paris. Singura grijă a acestora era să fie la modă, căpătând chipuri „de oaie creață”, tineri „ce au uitat pân’ și-a noastră limbă” deși „pretind a fi pe cerul țării: stele”.

„Ai noștri tineri la Paris învață
La gât cravata cum se leagă, nodul,
Ș'apoi ni vin de fericesc norodul
Cu chipul lor isteț de oaie creață.

La ei își cască ochii săi nerodul
Că-i vede - în birje răsucind mustață,
Ducând în dinți țigara lungăreață...
Ei toată ziua bat de-a lungul Podul.

Vorbesc pe nas, ca s-alti-mbănci se strâmbă:
Stâlpi de bordel, de crâșme, cafenele,
Și viața lor nu și-o muncesc—și-o plimbă.

Ș'aceste mărfuri fade, ușurele,
Ce au uitat pân' și a noastră limbă,
Pretind a fi pe cerul țării: stele.”

Problema societății contemporane fondată pe temeliile șubrede ale asupririi este dezbătută în vederea unui viitor moral superiot și în poezia „Viața”, unde sunt prezentate antitetic pouă lumi diferite – o cusătoreasă ce muncește din greu și moare istovită pe de o parte și un negustor bogat ce se bucură de averea sa pe de cealaltă parte – prin care incriminează exploatarea muncitorimii în capitalism. Revolta autorului se concretizează și într-un articol din „Timpul”: „La noi… este cu putință să nu se bucure nici de duminică, nici de sărbătoare… Mania de a trata pe om ca o simplă mașină, cao unealtă pentru producere, este întâi tot ce poate fi mai neomenos, al doilea, dezastruasă prin urmările ei. Căci vita de muncă se cruță la boală, i se măsoară puterile, nu se încarcă peste măsură, pierderea ei e egală cu cumărarea unei alteia, încât interesul, bineânțeles al proprietarului este cruțarea. La om lucrurile se schimbă. Poate să se stingă în bună voie… Se va găsi totdeauna altul în loc, căci nevoia e o dăscăliță amară, care primeșteorice condiții1”…
Istoria așa cum apare la Eminescu poate fi împărțită în cea universală și cea națională; în categoria poeziilor ce zugrăvesc istoria universală, menționăm „Memento mori” și „Împărat și proletar”;

În „Mureșan” ilustrează ideea că lupta de clasă este un factor determinant al istoriei, pe când în “Memento mori” urmărește succesiunea civilizațiilor , din antichitate până în epoca modernă.
„Memento mori” este panoramă a deșertăciunilor, apare timpul cu cele trei valențe ale sale – „fugit ireparabile tempus”, „fortuna labilis”, „vanitas vanitatum” – scrisă într-un stil tipic romantic; sunt privite marile civilizații – Babilon, Asiria (semiramida), Egipt („zeul nil”), Palestina (câmpii verzi, apa Iordanului, Biserica de marmură), Grecia (țara miturilor, la final Orfeu își aruncă lira în mare declanșându-se un dezastru universal”), Roma (încheie cu epoca lui Napoleon, subliniază că istoria lumii se rezumă la istoria individului”) – toate civilizațiile prezintă cele trei mari vârste – afirmatea (tinerețea), strălucirea mazimă (maturitatea), decăderea (bătrânețea, moartea); moartea zeilor, dispariția miturilor și credințelor „e amurg de zeitate și-asfințire de idei”.
Poemul „Împărat și proletar” a fost elaborat într-o epocă tulbure și care-a stârnit o mulțime de controverse la apariție – prezenta – “orânduiala cea crudă și nedreaptă” a secolului. Eminescu încuraja la “muncă, ehitate și adevăr”. Prezintă comuna din Paris, la luptă participând copii, femei și bărbați; constituită din două mari părți – proletarul – omul de geniu activ – și cezarul – ipostază a omului de geniu, omul de geniu meditativ. “Evul e un cadavru – Paris al lui mormânt”.
Istoria națională este surprinsă în trei ipostaze: Dacia legendară, epoca voevodală (medievală) și contemporaneitatea. La Dacia legendară aducem ca argument aceeași “Memento mori” care o prezintă pe zâna Dochia dând o petrecere pentru zei într-o luntre trasă de lebede; Dacia este prezentată ca un spațiu naturii sălbatice; în continuare este prezentată lupta între Dacia și Roma, luptă ce se dă atât pe plan uman cât și între zei. Marte îl lovește pe Zamolxes însă lupta dintre ze se termină fără învingători și învinși, pe când în plan uman Decebal este ucis, murind rostind un blestem asupra lumii.
O a doua poezie ce prezintă Dacia legendară este “Mușatin și codrul”, aici apare o Dacie preistorică; din codrul-cetate iese Dochia care este întâmpinată de Mușatin. Pe plan simbolic, codrul-cetate reprezintă cetatea Sarmisetuzei, iar întâlnirea dintre Mușatin și Dochi, apariția unei noi etnogeneze. Aceeași ipostază a Daciei o întâlnim zugrăvită și în poeziile: “Strigoii”, “Povestea Magului călător în stele”, “Dochia și ursitoarele”.
În susținerea celei de-a doua ipostaze a istoriei naționale, cea a eposii medievale, menționăm “Doina”, în care Ștefan cel Mare este invocat pentru a chema poporul la luptă; “Scrisoarea III” îl prezintă îl Mircea cel Bătrân ca omul de geniu politic; “Horia” este eroul legendar, călător pe munte. Contemporaneitatea este văzută ca o lume decăzută, cum am observat în toate poeziile ce subliniau revolta împotriva nedreptății sociale a autorului.
Cel de-al treilea ciclu tematic eminescian ne aduce în atenție „poezia filozofică”. Eminescu rămâne în toate poeziile sale un meditativ, un cugetător, un filozof, urmând un drum de-a lungul operei sale de la meditația asupra existenței umane, până la încercarea de atingere a perfecțiunii, setea de cunoaștere, de ideal, continuată până la dragostea de absolut. Preia în poezia sa elemente din opera lui Platon, Aristatel, Socrate, Hesiod, Horațiu, Ovidiu, Shakespeare, Goethe, Schiller, Byron, Lenau, Novalis și Holderlin1.
Supremația răului la Eminescu nu are sensul exptrem pe care acesta-l capătă în filozofia lui Schopenhauer, Eminescu fiind incomparabil mai uman, mai realist în artă și filozofie; răul social la acesta are un înțeles istoric. Eminescu fiind un romantic cu înclinații spre clasicism, nu-și neagă latura umanistă, însă la el remarcăm un umanism tragic, care oscilează între sentimentul vieții și „dorul nemărginit”1. În fragmente din „Mureșanu” meditația cu privire la suveanitatea răului în lume și în istorie, se evidențiază clara distincție între răul eminescian și cel schopenhauerian (al „voinței oarbe de a trăi” sau al „bellum omnium contra omnes”1). În „Memento mori” ne oferă panorama unori vestigii de mul apuse, o trecere-n vedere a istoriei culturii. Meditează asupra sensului cosmic al civilizațiilor prăbușite:
„Colo unde stau Carpații cu de stânci înalte coaste,
Unde paltinii pe dealuri se înșir ca mândră oaste,
Munții țeapăna lor frunte o suiau-n-albastre bolți;
Stau tăcuți ostașii Romei, ridicând fruntea lor lată,
Strălucitele lor coifuri, la stâncimea detunată,
Unde ultima cetate ridica-n nori a ei colți.

Nori ca de bazalt de aspri se zidesc pe-albastra boltă,
Parc-auzi a Mării Negre și a Dunării revoltă
Și a lumii-ncheieture parcă le auzi trăsnind;
Răsculatu-s-a-Universul contra globului din aer?
Stelele-n oștiri se mișcă? Împărații sori se-ncaier?
Moare lumea? Cade Roma? Surpă cerul pe pământ?”

În „O, adevăr sublime...” Eminescu ia o atitudine de demistificare a poetului, care ia o formă ridiculizată. Aici autorul încearcă să demaște tot ce e fațadă în istorie, ignoranță în realitate, pentru ca așa să creeze o imagine veridică a lumii în care trăim:
„O, adevăr sublime – o, tinichea și paie !
O, poezie mîndră – o, buiguit nerod !
Istorie spirată – minciună și bătaie,
Amor ceresc și dulce – a mucoșilor plod.”
Cea mai filozofică dintre scrisori, „Scrisoarea I”, acuză în mod vehement vanitatea și mizeria lumii contemporane, o lume în care „elixirul vieții„ este dat de lupta pentru existență și nu de valorile autentice.
Evocarea perioadei începuturilor universului când ființa nu se diferențiase încă de neființă, vrenuri cu prilejul cărora Eminescu expune elemente ale filozofiei cosmogonice, deschid poemul; apar vechile concepte despre timp ale Indiei și teoria kantiană1, afișându-se ca o amplă meditație asupra genezei și noțiunilor temporale:
„Unul e în toti, tot astfel precum una e în toate,
De asupra tuturora se ridică cine poate,
Pe când alții stând în umbră și cu inima smerită
Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită –
Ce-o să-i pese soarte-i oarbe ce vor ei sau ce gândesc?...
Ca și vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.”
În „Scrisoarea II”, incriminează cu sarcasm necruțător arivismul intelectual, triumful non-valorilor, falsificarea meritelor și modul în care antivalorile sunt remarcate de lumea burgheză: o soluție „ideală” devine imposibilă căci „în lumea cea cmună a visa e un pericul” și „de ai cumva iluzii, ești pierdut și ești ridicul.”1
Etica poetului nu este nici aici cea Schopenhaueriană, poetul aspirând spre o viață cosmică plenară3, să învingă acest rău social. Această idee este confirmată pe deplin de „Scrisoarea III” în care propune ca soluție salvatoare dinamica vieții.
În „Rugăciunea unui dac”, care aparține unei perioade de decădere a poetului, invocația Dacului către Divinitate, implorând chinul și martirajul, reprezintă strigătul celui care este gata de a fi strivit de rău și egoism.
Expresia supremă a gândirii sale poetice, a concepției sale filozofice despre lume, viață și iubire sub forma ei statică și dinamică s-a matrializat în „Luceafărul” – „poemul atoatecuprinzător, testamentar, al poetului nostru național”. Având ca surse basmul cules de Kunisch („Fata din grădina de aur”) sau credințele vechii mitologii sau filozofia Schopenhaueriană (ideea scurgerii tripartite a lumii: om, stea, Dumnezeu1), Eminescu se ridică prin dimensiunile culturii lui, prin filozofia unor adevăruri odihnitoare care i-au propulsat forța creatoare a geniului la înălțimi amețitoare atinse în literatura universală de nume mari precum Dante, Shakespeare, Goethe sau Victor Hugo.
Ciclul poeziilor ce tratează „Iubirea și natura” în general au ca temă slăvirea iubirii și a frumuseților naturii; în poezia sa natura și iubirea se unesc, constituind o temă unitară. Iubirea și natura sunt pentru Eminescu, omul și creatorul, forme fundamentale de manifestare a personalității sale, fenomenecare îl proiectează în eternitate, fără de care nu putea trăi și crea1.
Această temă apare la Eminescu încă de la prima sa poezie publicată în „Familia”, dar mai ales de la „Mortua est!”, scrisă la vârsta de 16 ani, poezie în care apare primul pastel eminescian; este slăvită prima iubire, „iubita de la Ipotești”, îngerul „cu fața cea pală” transfigurată prin moartea sa prematură în:
„…sfantă regină,
Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,
În haină albastră stropită cu aur,
Pe fruntea ta pala cunună de laur…”
„Venere și Madonă”, cronologic vorbind cea de-a doua iubire a autorului, care aspiră la o dragoste ideală, în care natura este nedespărțită, o martoră și protectoare a iubirii în momentele ei de pace și farmec.
În poeziile sale se distind două exegeze referitoare la condiția femeii: prima este cea a lui George Călinescu, care consideră femeia o „veneră serafică”, reprezentantă a Afroditei, o femeie seducătoare și caracterizează cuplul eminescian ca fiind de un „hieratism de animale în rut”; a doua exegeză este cea a lui Titu Maiorescu, care consideră femeia o „copie imperfectă a unui ideal irealizabil”. În zugrăvirea cadrului erotic, Eminescu face uz de elemente romantice ca luna, izvoarele, codrul etc. În poeziile sale se distinge un ritual erotic respectat aproape în toate poeziile cu strictețe; el începe cu așteptarea, continuă cu chemarea, împlinirea, gesturile de iubire culminând cu taina sărutului, visul și trezirea. Faptul că iubirea expusă este irealizabilă reiese din singura modalitate a sa de materializare, și anume în vis. În poeziile „Pe lângă plopii fără soț”, Și dacă...” apare nostalgia și durerea provocată de iubire; în prima poezie apare avatarismul iubirii (reîncarnări succesive ale sufletului).
Iubirea, reprezentată de chipul persoanei iubite este întălnită în majoritatea poeziilor eminesciene în comuliune cu natura, de aici și alăturarea iubirii cu natura, deoarece, așacum bine știm natura, codrul, izvoarele, luna, lacul etc, sunt elemente romantice, specifice cadrului erotic eminescian, elemente ce-i conferă autorului siguranță și intimitate în trăirea sentimentelor. Acest motiv îl întâlnim în poezii precum „Lacul”, în care natura este liniștită și așteaptă apariția persoanei iubite, care aduce cu sine neliniștea și ieșirea din banalul cotidian;
„Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe,
El cutremură o barcă.”

[…]

„Să plutim cuprinși de farmec
Sub lumina blândei lune –
Vântu-n trestii lin foșnească,
Unduioasa apă sune!”
În „La mijloc de codru...”, „Călin (file din poveste)”, „Pădurea de argint”, „O, rămâi”, se întălnesc aceleași elemente. Iubirea la Eminescu o întâlnim în trei ipostaze distincte; prima este iubirea imposibilă dintre două ființe aparținând unor lumi diferite („Luceafărul” – el este omul de geniu, un atoatevăzător și obiectiv, ea o ființă limitată, un om – diferență accentuată prin opoziția celor două ipostaze – „căci eu sunt vie, tu ești mort”); iubirea ca principiu cosmogonic, ca în „Scrisoarea III”; și iubirea ca în „Călin (file din poveste)”, iubire între apartenenți ai diferitelor regnuri. În unele poezii apare denaturarea sentimentului erotic, spre exemplu în „Scrisoarea III”.
Așa cum observăm în „Luceafărul” și „Floare albastră”, natura eminesciană apare în două ipostaze, una terestră (codrul, izvoarele, lacul, răurile etc.), și una cosmică (stelele, luna, elemente cosmogonice, lumina, etc.).
Un al patrulea ciclu tematic eminescian este folclorul. Aici întâlnim mai multe categorii: poezii preluate și prelucrate, basme prelucrate ce au devenit punct de plecare al unor poezii.
„La mijloc de codru”, „Revedere”, „Ce te legeni” sunt poezii ce atestă prin rima, ritmul și motivele întălnite în cuprinsul lor originea populară, rădăcinile folcloristice; toate au ritmul trohaic și rima împerechiată; spre exemplu în „Revedere” avem ca motive doinele populare, umplutul ulcelelor cu apă de izvor de femei, folosirea termenilotr populari, cofei.
Altă caregorie ar fi aceea a poeziilor ce au ca punct de plecare basme populare românești sau din fondul folcloristic universal. Aici aducem ca argument „Luceafărul” care este inspirat dintr-un basm cules de Kunisch – „Fata din grădina de aur” – care are aceeași temă centrală ca și poemul, însă lui Eminescu i s-a părut prea tragic finalul (în care fata era omorâtă și băiatul lăsat să sufere lipsa iubitei) și lâa schimbat în ceea ce unii numesc mult mai tragic, conștientizarea unei iubiri imposibile-, de ființe din lumi diferite. Aceeași cale a urmat-o și basmul „Călin nebunul”, în urma prelucrării căruia a luat naștere poemul „Călin (file din poveste)”. Motivele întâlnite în aceste poeme sunt de origine populară incontestabilă – aflarea iubitului prin privirea în apă – singura modalitate de întâlnire a iubiților aparținând altor lumi – motivul aflării ursitului prin privirea în oglindă – întâlnit în „Luceafărul” tot ca spațiu de separație între cele două lumi („Ea îl privea cu un surâs, El tremura-n oglindă”).
De asemenea există poezii care nu au nici o origine populară, fără un basm, doină sau cântec din care autorul să se fi inspirat în elaborarea ei, însă care să se asemene liricii populare, prin rimă, ritm, motive; dovadă este poemul „Mai am un singur dor” care este supranumit Miorița lui Eminescu.
Eminescu afirma chiar: „Trecutul m-a fascinat totdeauna. Cronicile și cântecele populare formează, în clipa de față, un material din care culeg fondul inspirațiilor. ”
Dispariția timpurie a „Luceafărului poeziei românești” a fost o mare pierdere atât pentru literatura română, cât și pentru popor în general, însă Eminescu dăinuiește prin opera sa de valoare incontestabilă pe care ne-a lăsat-o ca moștenire. Mulți autori, critici și oameni de artă au deplâns această tragică dispariție a geniului poetic românesc:
Adrian Păunescu, în poezia „Dor de Eminescu”:
Într-o lume relativă,
Ce-a făcut și-a desfăcut,
Eminescu-i remușcarea
Dorului de absolut.

Dacă unul și cu unu
Nu mai vor să facă doi
Eminescu este chipul
Infinitului din noi.

Eminescu……

Fără el oricare lucru
Și-ar urma cărarea sa,
Fără el chiar steaua noastră
Dintre stele ar cădea
Pe pământul vechii Dacii,
Când mai mare, când mai mic
Dacă n-ar fi Eminescu
Viața nu ne-ar fi nimic.

Eminescu……

El Moldovei îi e fiul
Și Munteniei nepot
L-a-nfiat întreg Ardealul,
Eminescu-i peste tot.

Într-o lume relativă
Mai avem un nume sfânt,
Eminescu-i România
Tăinuită în cuvânt.


Grigore Vieru în poezia „Eminescu”:
La zidirea soarelui se știe,
Cerul a muncit o veșnicie,
Noi, muncim întocmai, ne-am ales cu,
Ne-am ales cu domnul Eminescu,
Domnul cel de pasăre măiastră,
Domnul cel de nemurirea noastră
Eminescu.

Suntem în cuvânt și-n toate
Floare de latinitate
Sub un cer cu stele sudice.
De avem sau nu dreptate,
De avem sau nu dreptate,
Eminescu să ne judece.

Mi-l furară, Doamne, adineauri
Pe înaltul domn cu tot cu lauri,
Mă uscam de dor, în piept cu plânsul
Nu știam că dor mi-era de dânsul ,
Nu știam că doina mi-o furară
Cu străvechea și frumoasa țară –
Eminescu.

Acum am și eu pe lume parte:
Pot îmbrățișa maiastra-ți carte,
Știu că frate-mi ești și mi-ești părinte,
Acum nimeni nu mă poate minte.
Bine ai venit în casa noastră,
Neamule, tu floarea mea albastră
Eminescu
Marin Sorescu în poezia “Trebuiau șă poarte un nume”:
Eminescu n-a existat.

A existat numai o tara frumoasa
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe.
Ca o barba nepieptanata de crai.
Si niste ape ca niste copaci curgatori
În care luna îsi avea cuibar rotit.

Si, mai ales, au existat niste oameni simpli
Pe care-i chema : Mircea cel Batrîn,
Stefan cel Mare,
Sau mai simplu : ciobani si plugari,
Carora le placea să spuna
Seara în jurul focului poezii –
"Miorita" si "Luceafarul" si "Scrisoarea a III-a".


Dar fiindca auzeau mereu
Latrînd la stîna lor cîinii,
Plecau să se bata cu tatarii
Si cu avarii si cu hunii si cu lesii
Si cu turcii.

În timpul care le ramînea liber
Între doua primejdii,
Acesti oameni faceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduiosate,
De curgeau doinele la vale
Pe toti muntii Moldovei si ai Munteniei
Si ai Tarii Bîrsei si ai Tarii Vrancei
Si ai altor tari românesti.

Au mai existat si niste codri adînci
Si un tînar care vorbea cu ei,
Întrebîndu-i ce se tot leagana fără vînt ?

Acest tînar cu ochi mari,
Cît istoria noastra,
Trecea batut de gînduri
Din cartea cirilica în cartea vietii,
Tot numarînd plopii luminii, ai dreptatii,
ai iubirii,
Care îi ieseau mereu fără sot.
Au mai existat si niste tei,

Si cei doi îndragostiti
Care stiau să le troieneasca toata floarea
Într-un sarut.
Si niste pasari ori niste nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi si miscatoare sesuri.

Si pentru ca toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus
Eminescu.