Dumnezeu este un bătrânel simpatic, un moșulică funky ce radiază fericire. Peste tot pe unde trece lumea îl urmează pentru că răspândește bine și frumusețe. Frumusețe pură, inocentă, lipsită de orice urmă de vulgar sau kitsch. Dumnezeu nu are o religie. Nu ar concepe așa ceva, e mult prea fericit și prea înțelept pentru a crea reguli. Ar fi împotriva firii lui să creeze reguli pentru a fi iubit. Nu cere contrapartidă pentru ce oferă. Nu poți să-l iubești pe Dumnezeu pentru că nu ești făcut din aceeași materie ca el, nu ești din aceeași natura. Nu ar cere dragoste pentru că nu are nevoie de ea. Nu are nevoie de nimic pentru că el face totul. Face din plăcere, face din bucuria de a face. Face pentru a fi mai bine peste tot, fără a cere ceva în schimb. E un moșuleț jucăuș dar prost înțeles. Puțin ciudat dar foarte vesel. Lumea noastră a fost creată din fericire, din atracția creaturilor față de estetic. Pământul era un loc gri, lipsit de culori. Un loc palid.
Dumnezeu stătea pe o bancă. Își trăgea răsuflarea după multă muncă și după voiajul până la noi. Își aștepta materialul pentru a picta noua lume. Odată ce particula primordială cu vopsea a atins suprafața lichidă a planetei, viața plină de sens a început să se propage precum un val. Dumnezeu a creat evoluția lui Darwin. Creaturile protozoare din apă au evoluat din plăcerea de a-l urma pe Dumnezeu. Atunci când el s-a ridicat de pe bancă și a început să conducă valul de culoare peste gri-ul pământesc, creaturile l-au urmat. Au evoluat de la stadiul de celule disparate până la ceea ce sunt acum din dorința de a vedea tot ce a creat. Au avansat, le-au apărut înotătoare, picioare și mâini din dorința de a-l urma. Cutreieră Terra în urma lui pentru a vedea valul de culoare, de frumusețe ce însuflețește griul. Dumnezeu merge, râde, cântă, umple pădurile cu copaci verzi, portocalii, albaștri. Face totul să pară viu, propagă viață. Plutește printre păduri, peste munți, cântând. Conduce valul de frumusețe în timp ce animalele evoluează în funcție de teren, doar pentru a ține pasul, pentru a reuși să vadă transformarea lumii pale în lumea în care viața are sens. Creaturile de pe pământ, făpturile vii sunt adevărații apostoli. Dumnezeu este un vulcan. O lavă vie aflată în continuă mișcare. Sursă neterminată de energie. Un hoinar vesel și neobosit ce are ca singură plăcere, transformarea în frumos. Verifică atent ca valul de culoare să acopere uniform creația sa. Dansează cu animalele, ca o ultimă sărbătoare. Când valul a acoperit tot și munca lui s-a încheiat sărbătorește împreună cu vietățile, o petrece de casă nouă… pentru noi. Și pleacă. Urcă pe scara lui spiralată spre o altă planetă. Următorul loc monoton ce trebuie colorat. Dar nu înainte de a arunca o ultimă privire asupra Pământului, o ultimă ocheadă pentru a se asigura că totul e așa cum trebuie. Plutește prin scara lui spiralată, printre copaci nemontați, păduri, munți… lucruri ce au fost în surplus pentru planeta noastră dar care poate vor fi utile la următoarea oprire. S-a așezat pe bancă. Așteaptă acuarelele pentru noua lume.
Nu suntem singuri, nu suntem unici, suntem doar o lume în care de la prea multă ploaie am rămas în culori pale. Nu suntem încă gri, dar nici prea colorați.