Trăim într-o lume în care fiecare dorim o viață și un viitor cât mai liniștit (în care totul să se realizeze doar cu puterea minții, a inteligenței), dar agitat în același timp, cu multe mașini,zgomot, roboți care să realizeze cât mai mult din nevoile noastre, orașe luxoase pline de malluri și companii care de care cu mai multe oferte. În afara de asta, poate mai sunt si cațiva oameni care mai doresc unele weekenduri liniștite într-un mediu natural, într-un loc neatins așa mult de cotidian, cu multe izvoare,verdeață,plin de lumina și liniște… Despre aceste locuri vreau să vorbesc, acum, când este vremea campingurilor și a ieșirilor “la verde”. Ce dorim de fapt?

Când ne gandim la mers la munte sau la mare vedem de fapt o imagine iluzorica, o fotografie perfectă cu un spațiu pe care mintea noastra îl dorește, multicolor. Dacă vrem să cautăm informații despre locul unde vrem să mergem,o să descoperim aproape o descriere a Raiului: “Un paradis numit Sinaia” este titlul unui articol- insă daca citești articolul,iți dai seama ca nicidecum nu se încadrează în tiparele unui “paradis”. Sau “Delta Dunarii-un paradis al frumuseților naturale…un dar suprem” este titlul altui articol, capabil să ne introduca într-o lume de vis, cuprinsă de o vegetație si o faună mirifică. Totul este ademenitor, mai ales dacă privim și imaginile postate tocmai pentru a ne convinge că de fapt acest mirific este realitatea.

Trebuie însă conștientizat faptul că fotografia, fie ea și o fotografie a minții, alcatuită din cuvintele frumoase pe care le auzim despre un anumit lucru, sau loc are doar un raport taxonomic cu realitatea, obiectivul ei fiind in mare parte SEDUCÞIA. Într-adevăr, frumusețile mediului natural și peisajele amețitoare abundă, însă poae oare fotografia să capteze cu adevarat experiențele noastre și întreaga realitate? Și mai mult: cu ce ar putea dăuna fotografia, ce anume ar putea fi nociv în a fotografia mediul înconjurător?

Este cunoscut faptul că fotografia și distanțele ne anesteziază sensbilitatea față de conflicte și războaie, memoria-imaginii fiind cea care dispare cel mai repede din mintea noastra. Oare nu cumva fotografia ne desensibilizează și în raport cu emoția percepției nemediate a frumuseții lumii? Oare nu ne face ea să reacționăm mai puțin la fenomenele la care asistam? Acestă percepere a lumii în doar două dimensiuni, ne face oare să vedem o lume mult mai pasabilă, iar pe noi,oamenii, niște ființe mai nepăsătoare la distrugerea ei?

Aceste speculații și gânduri trebuie luate în considerare. De exemplu, daca aș bate într-o zi la dumneavoastra la ușa și aș avea în mână o fotografie cu o priveliște superbă,puțin trucată poate, făcută de un mare fotograf, și una, aleasă dintre multele fotografii puse la capitolul :Poluare, sunt convinsă că cea mai “emotionantă” ar fi cea idealizată deoarece, ca și poezia, aceste fotografii ne fac martori de epifanie, ne sensibilizează și ne face să fim curioși, să-i descoperim tainele și să dorim să trăim acel moment al “priveliștii superbe”; pe cand cealaltă ar ramane în mintea noastră doar o imagine de la capitolul: poluare, neinteresantă.

Astfel,trebuie să reținem ca imaginile-fotografii pe care le întâlnim peste tot sunt doar un mijlocitor în întâlnirea noastra cu vizualitatea, cu vizibilul, ea avand doar rolul de a ne proiecta într-o anumită lume, de a ne face trecerea de la 2D, la 3D și, mai mult, la realitate, pe care de multe ori o modifică aproape integral. Salvarea minții noastre astfel, vine numai în nivelul fiecaruia de sensibilitate: a rămâne sau a nu ramane numai cu acea imagine…A TRÃI mediul înconjurător, a trăi FOTOGRAFIA și a fi capabil în a lua decizii care sa apropie acea realitate de imaginea pe care noi ne-o facem cand pornim spre un anumit loc, în a amorniza sensibilitatea noastră cu relitatea spațilui în care trăim, chiar doar și pentru cateva zile, sau ore.