Viața se înscrie în tipare logice și este definită de combinații ilogice, în care imprevizibilul este necunoscuta cu variabile aleatoare ale devenirii.
Omul călit de o realitate dură încearcă să ocolească capcane, curse, viclenii perfide, trăind cu obsesia banului ce guvernează bunăstarea sau, din contră, lipsa, foamea.Realitatea interferează cu simulacrele viselor diurne și cu halucinațiile unor minți ce clachează uneori, încât nu mai știi unde ți-e locul, te cauți și nu te găsești, căci viața e un experiment în care frica și dragostea se amestecă, ochii îi ții închiși să nu îi rănească lumina, iar gustul depresiei acoperă și dizolvă gustul dulce al iubirii și bunei-dispoziții.
Timpul se diluează, își pierde substanța, consistența, devine vid, în cazul oamenilor ce duc o viață fără trepidații, fără intensitate, fără efervescență, anostă și insipidă.În antiteză cu aceștia, poeții apreciază timpul, și-l însușesc și-l consideră uneori un zeu ce are putere de a hotărî asupra destinelor persoanelor dragi lor, făcându-l responsabil de idealurile frânte, de iubirea ucisă, rugându-l să le dăruiască din veșnicie o singură clipă umplută cu ei și cu poezia lor, cu care se află într-o relație specială, esoterică, mistică.
În ziua de azi a fi poet înseamnă pentru vulg a-ți lipsi o doagă, a fi aiurit, visător incurabil, a nu fi ancorat în realitate, iar statutul de poet provoacă ilaritate.Masele își poartă prostia ca o târfă ce se dăruiește cu nerușinare în văzul lumii, în timp ce cultura și erudiția poetului sunt indezirabile.
Prostia stă tolănită în noi și doar printr-o gândire intensă o putem alunga, ca un parazit ce huzurește în letargia și inerția gândurilor.Îmi este greu de înțeles de ce uneori prostia câștigă în fața inteligenței, căci armele ei : obtuzitatea, mărginirea și schizofrenia sunt uneori mai puternice și înving spiritul, istețimea și perspicacitatea.Oamenii proști au în loc de sine o celulă vidă, căci sinele puternic format este o calitate a oamenilor inteligenți.Sinele ține de lăuntric, de eu, de individualitate și influențează, modelează din interior caracterul, personalitatea și temperamentul.Exteriorul este fațada, ceea ce se vede, interacționează cu realitatea și este opus interiorului, sinelui.
Oamenii își ciocnesc destinele, se atrag prin iubire, prietenie și se resping prin ură, resentimente, cu timpul – arhitectul vieții lor și cu cuvintele – sursa înțelegerii, apropierii sau despărțirii dintre ei.Cuvintele realimentează prezentul continuu cu dimensiunile gândirii care poate opta între regres sau regenerare.
Să știi să ierți este legea esențială a iubirii pe care ar trebui s-o respecte toți îndrăgostiții, căci viața aureolată cu iubire se transfigurează într-o muzică a sentimentelor, într-o armonie a simțurilor ce caută în dragoste extazul și fericirea.Iubirea ce înțeapă psihicul ca o sârmă ghimpată, ce provoacă senzații de sufocare, de pierdere a identității, este o luptă perpetuă pentru dominarea unuia sau altuia dintre parteneri, o încleștare invizibilă ce scoate în evidență slăbiciunile, metehnele și defectele, și care răbufnește din adâncuri la suprafață prin certuri.
Între prezent și moarte se întinde un interval care parcă se micșorează progresiv și pe măsura reducerii lui crește spaima față de nefiind, când nu poți să accepți ideea finității tale.
Dacă am putea să ne împachetăm anii, să-i punem într-o geantă, să călătorim împreună cu ei și să extragem din ei doar evenimentele fericite retrăite ca un început etern, atunci realitatea ar fi cum am dori-o noi.