În secolul al XIII-lea au fost declarate cele 7 păcate capitale: "mândria", "invidia", "iubirea de arginți", "desfrânarea", "lăcomia", "lenea" și "mânia". Deși le-am tratat separat, am realizat că parcurse împreună îndeamnă la mai multă cugetare și simțire.

I
Mândria

“Degeaba le-am avea pe toate: inteligența, cultura, istețimea, supracultura, doctoratele, supradoctoratele dacă suntem răi, haini, mojici și vulgari, proști și nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei și inteligența și erudiția și supradoctoratele și toate congresele internaționale la care luăm parte și toate bursele pentru studii pe care le câștigăm prin concursuri severe. Nimic nu poate înlocui și suplinii nițică bunătate sufletească, nițică bunăvoință, toleranță, înțelegere. Bunătatea sufletească nu-i o virtute subtilă și rafinată, e un atribut de bază al ființei omenești și totodată un atribut al culturii”
Nicolae Steinhardt


De aici voi porni acest ciclu. De la noi cei care credem că avem certitudini. Suntem naivi. Nu avem certitudini. Nu vă amagiți! Chiar dacă am avea certitudini fiind orbiți de infatuare ni le refuzăm. Și dacă le-am vedea, nu le-am accepta! Presupunem acceptarea. Credem în ele? Nu mă voi erija în nici o instanță morală. Nu sunt eu cel care să predea lecții de moralitate de la această abruptă tribună. Tocmai de aceea fac apel la exacerbatul și personalizatul bun simț. Abuzez de prezumția de nevinovăție pe care ne-o acord cu acea candoare specifică condamnatului la viață. O viață pe care trebuie să o concep alături de voi, contemporanii. Cei care defulăm prostie, nimicnicie și idolatrizăm mediocritatea. Sunt intoxicat de mesajele voastre. Nu avem nimic în comun cu artele. Cu boemitatea. Cu ludicul.

Mândria este păcatul care domină umanitatea. Mă domină, te domină – pe tine, cel care citești acum acest text -, ne domină. Nu avem scăpare. M-am săturat să “culeg” efectele defulării individuale căutând cu stoicism cauzele. Nu suntem martirizați mai mult decât merităm. Orgoliile care ne domina și care ne conduc în tenebrele destinelor noastre ne conferă atributele decesului nedeclarat și nerecunoscut. Nu am nimic împotriva celor care nu conștientizează ceea ce sunt. Oricât de evoluat ai fi, cu CERTITUDINE ești prizonierul tendințelor de acumulare. Lipsa de maturitate nu te condamnă să trăiești la limita superficialității tale, dar te păstrează acolo. Conclava de unde poți arunca cuvintele fără să îți fie teamă că se vor întoarce împotrivă-ți. Fără remușcări malițioase. Cuvintele izbăvite din aceste terminații ale universului se pierd până la destinație. Chiar ajunse la destinație, sunt atât de amorfe încât trezesc patetismul în cei plecați dintre noi. Cei evoluați. Cei care au învățat să renunțe la ceea ce îi denatura și îi deferea dezumanizării. Suntem capabili să răzbunăm orice bună intenție, orice vorbă bună, orice idee care este superioară anarhiei gândurilor noastre. "O anarhie organizată" mi-ați putea răspunde. Aș prefera să nu faceți asta. Aș prefera să renunțăm la fariseii din noi. Aș prefera să renunțăm la orgolii. Să ne capacităm inteligența pe înțelegere. Pe acceptare. Să oferim mai mult decât primim! Ce avem de câștigat dacă lăsăm mândria să ne dicteze statutul în societate? Dacă comunicăm interfațând cu infatuare, purtăm pe chipuri masca aroganței și plecăm din noi purtând umbra lașității sub masca mulțumirii de sine? Unde sunt bătăliile declarate? Avem în jur numai dușmani? Prietenia a devenit o noțiune perimată și falsă? Etichetăm caracterele după propria involuție. Acum râd până în prăselele ființei mele la gândul că m-ați corecta: “ propria EVOLUÞIE!”. Este mai bine să scrii decât să nu scrii. Ceea ce scrii rămâne. Te califică! Sau, descalifică! Important este să dovedim accepțiune vis-a-vis de “scriitorul contemporan” și să spunem curat în simțiri și exprimare ceea ce este bun sau rău. Dar fără pretenții de geniu al tavernelor. “Fără mândrie suntem nimic” se aude de la capătul universului. Ba suntem! Mai dornici de revanșă în fața mediocrității noastre. Opera ne definește. Fără opreliști, lipsiți de temerile criticilor. Liberi, fără canoanele impuse de semeni. Erudiți-va defectele! Calitățile au ele grija de noi!

“Metoda biografică ne poate ajuta să înțelegem pe autor, nu opera. Ne poate lămuri cum a fost scrisă și dezvălui unele amănunte interesante, însă opera ca fapt ca unicitate, ca miracol nu ne-o lămurește deloc! Tot astfel ca și pământul, cu lumea: geologia, paleontologia, biologia, antropologia ne pot fi de ajutor ca să aflăm cum a evoluat pământul și ni-l pot descrie; ori astrofizica și astronomia cum a evoluat și se prezintă cosmosul. Dar ce este pământul ori ce este ce este cosmosul ori de ce există cosmosul (și în general, vorba lui Einstein, de ce există ceva), științele menționate și altele înrudite lor nu ne pot spune. Opera în sine, ca atare, stă dincolo de biografia cea mai amănunțită, mai exactă ori mai picantă, ea “scapă” biografiei, stă probabil chiar dincolo de puterea de înțelegere a celui care a compus-o.”

N. Steinhardt.

II
Invidia

"Cu penele altuia te poți împodobi dar nu poți zbura "
Lucian Blaga

Invidia definește obscuritatea din noi. Evidentă îndeobște la cei pătimași, invidia ne remarcă între cei mai puțin robuști mental și afectiv. Cuprinși de cel de-al doilea păcat capital ne dorim să fim peste tot în același timp, să fim în centrul atenției. Considerați de sine centrul Universului vom depune eforturi depline pentru a domina orice asistență. Personajul inteligent pus să aleagă între “a fi” sau “a nu fi” cu certitudine nu va alege nici una dintre variante. Noi, cei măcinați de invidie vom fi incapabili să părăsim extremele. Bine înfipți în extrema care ne convine pasibilizăm fraternizarea invidiei cu mândria.

"A invidia înseamnă a te recunoaște inferior"
Pliniu

Când ești invidios profitul altuia devine pierderea ta și pierderea lui e profitul tău. Recunoașterea pierderii este primul semn al îndreptării în timp ce persistența în greșeală te vrednicește în consecvență dar te condamnă la prostia eternă. Incapabili de iertare, veșnici în suferință și nemulțumiți de statutul de etern perdant acceptăm și căutăm provocările propriilor riscuri. Căderea în ridicol ne este aproape, iar forma sublimă și pură a singurătății ne va certifica existența în inutil. Iluzia derizorie a atingerii unui apogeu prolific va amplifica necunoașterea și neputințele noastre.

"Cine nu este invidiat, nu e vrednic de a trai"
Eschil

Instinctele trebuiesc educate. Dar, lipsa acestora ne conferă statutul de victimă sigură. Instinctualii vor fi primii expuși riscului dar și succesului. Invidia ca și instinct poate fi o calitate favorabilă evoluției direcționate. În parte. Adiacenta acestei evoluții este ignoranța. Pentru că orice defect tranformat în calitate suprimă totalitatea calităților. Merită oare să fi invidiat pentru ceea ce ai devenit? Merită să fi invidiat pentru ceea ce nu ești? De ce trebuie să găsim în ceilalți certificarea noastră? Există garantul a ceea ce suntem? Incertitudinile primează când verificăm prin cauzele noastre expirarea garanției noastre și efectele din contemporani.

"Numai dupa invidia altora iți dai seama de propria ta valoare"
Tudor Mușatescu

Avem atitudine. Suntem o enciclopedie a trăirilor. Suntem ceea ce suntem. Nimic nu ne poate schimba în ansamblu. Suferim modificări la periferia afectului și mentalului. Dar fondul genetic va deturna ceea ce nu ne reprezintă. Victoria donațiilor genetice este o certitudine. La fel și invidia. Ne naștem cu ea. Se cultivă. Se educă. Cine se naște fără invidie se poate declara infirm. Cine nu va cunoaște invidia va fi fericit cu puținul pe care și-l poate oferi. Va confunda mereu fericirea cu împlinirea, îndestularea cu mulțumirea de sine, invidia cu neputința. Care preferință ne definește, ce educăm primordial: invidia sau fericirea?

"Nu trebuie să vrei nimic altceva decât nimicul care e în tine"
Emil Cioran

III
Iubirea de arginți

“Sunt succese care te înjosesc și înfrângeri care te înalță”
Nicolae Iorga

Cine iubește banul uită de sine. Devenit robul banului ești dispus la orice risc pentru a-l obține. Nu văd nimic rău în a-ți asigura decența traiului. Nu este nimic rău în a lupta pentru tine, în a-ți aduce împlinirea prin certitudinea unui confort financiar. Întrebare: câtă certitudine îți poate asigura un confort financiar? A primi bani fără să-i meriți este identic cu autodistrugerea. Majoritatea preferă gloria scurtă și măruntă în detrimentul liniștii valorii personale și asta pentru că avidul nu conștientizează că prin acțiunile lui nu va primi nimic în plus decât ceea ce este și ceea ce merită din partea societății. Dorința de a deține putere și a controla destine prin puterea banului ne poate scoate din matca creației proprii, o falsă negociere precedată de “defularea” Divinității. Legea compensației se aplică și aici. Ce câștigi pe o parte este o pierdere pe alte fronturi. Cu cât acumulezi mai mult pe un front cu atât mai expus ești în fața nevoilor sosite de pe restul fronturilor. Totalitatea acestor fronturi, cuantificate într-un întreg te vor declara marele perdant în fața menirii proprii. Prefer demnitatea de a fi om. Este de preferat mediocritatea contemporanilor în detrimentul renegării originilor. Iubesc discernământul și detest recensământul conturilor mele. Nu-mi doresc absolut deloc iubirea contemporanilor, dar dacă voi fi pus vreodată în situația de a alege între respectul, disprețul și invidia acestora, atunci voi alege prima variantă.

"Dacă teoria mea nu corespunde faptelor, cu atât mai rău pentru fapte."
Martin Hegel

Generozitatea este apanajul celor înstăriți. Caritatea lor este identică cu spălarea păcatelor. Nici un milionar occidental sau de dincolo de Atlantic sau Pacific nu dorește să dea socoteală privind acumularea primului milion de dolari. Educația este o trăsătură rară a celor avuți. Povestea vieții unui milionar educat sau filantrop îți cutremură ființa. Îți modifică structura mentalului și afectului. De ce ai alege să fi ca ei când poți fi ca tine? Ce principii umane îi călăuzesc pe cei înavuțiți? Singura calitate care definește aviditatea față de bani este oportunsimul. Nu cunosc nici măcar în istorie un personaj care să dețină completa împlinire prin avere. Nimeni dintre milionari nu și-a publicat fericirea, nu și-a declarat falsitatea din afișarea ei. Au ales obscuritatea nefericirii în intimitatea afectului personal. Nu există comparație între suferința celui bogat care pierde bani și suferința celui care pierde puținul. Adicția de bani se completează prin singurătate și blestemele invocate de invidia săracului. Prefer umilința provenită din privirea celor avuți decat neliniștile lor. Dramele înavuțiților sunt demne de Dante, eu sunt demn de ospicile care tratează suficiența avuției interioare.

“Două lucruri sunt infinite pe lumea asta: prostia și universul. Dar de univers nu știm încă nimic sigur”
Albert Einsten

IV
Desfrânarea

„Ce face un bărbat când iubește o femeie? O pregătește pentru următorul ...”
Lloyd Douglas

Desfrânarea merită “bârfită” pornind de la premisa că iubirea nu are legături reale cu eternitatea. Pentru că iubirea există, noi considerăm că este suficient să trecem prin toate trăirile adiacente ei, să atingem toate formele brute ale sentimentelor compatibile cu iubirea, să ne plictisim pe rând de adorație, de tandrețe, de romantism, de amăgire, de ură și într-un final apoteotic să ne lăsăm în mrejele provocatoare ale disprețului provenit din noi, din relația distrusă, din ceea ce a fost și cu precădere din ceea ce a mai rămas. Nimănui nu-i este străin conceptul regretului. Regretul de a te fi implicat, de a te fi regăsit în jumătatea ta, de a te fi împlinit prin vrerea celor cărora ne-am dăruit necondiționat. La ce ne folosesc regretele? Orice eșec își are motivele lui. Suntem maeștrii în arta denigrării și arta deghizării adevărului. Întotdeauna noi vom considera că greșelile ne aparțin în mică parte. Iubind, considerăm că totul ne este permis, că orice greșeală poate fi iertată. Nimeni nu iartă adulterul. Intrebați-vă dacă ați trece peste infidelitatea partenerului. Nici cei mai învenerați creștini nu vor reuși să treacă peste deșertăciunile sufletului înșelat. Ce rost au întrebările, ce rost au iertările în războiul cu certitudinea precedentului creat? Știm cu toții că o ieșire în décor nu rămâne niciodată nepedepsită și că acest derapaj ne va urmării toată viața. Odată dovedit, adulterul devine sursa tuturor reproșurilor.

"Un bărbat poate fi fericit cu orice femeie atâta timp cât nu o iubește."
Oscar Wilde

Ce ne determină să comitem adulterul? Cu certitudine, nu plictiseala survenită în cadrul unei relații. Dualitatea noastră, nevoia de aprobare a viiciilor, de adulare a bărbăției noastre. Suntem purtători ai virusului iubirii, dar și purtători ai implantului natural numit instinct. Instinctul poate fi depășit numai de o rațiune intens educată și exersată în canonizatele filtre ale afectului. Fiecare pas în libertate înseamnă o nouă ispită, o altă tentație. Ignoranța va fi permanent răsplătită cu alte provocări, mult mai profunde, chiar lascive. Bărbatul ca și femeia emană natural sexualitate. Face parte din educația de grup pe care ne-o însușim încă din adolescență. Tendința de a cuceri cât mai multe teritorii și permisivitatea celor care se doresc ocupați se completează perfect. Oricare dintre sexe poate domina sau accepta dominația. Nimic nu contează sub impusul instinctului. Contează doar fnalitatea. Realele probleme apar după marele eveniment. Atunci când se cere sau cerșești puțintică tandrețe, o fărâmă de atenție. De ce trebuie să ne prefacem că avem ceva de oferit? De ce preferăm falsitatea când scopul a fost deja atins? Sinceritatea nu este în acest caz un act de curaj, ci mai degrabă o eliberare. Natura unei relații strict sexuale, dacă este stabilită de la început ne poate scuti de șocul căldurii unui corp străin, dar nu ne iartă de frisoanele conștiinței. Fiecare dintre noi va alege varianta pentru care este pregătit: adicția de sexualitate și finalitatea formelor ei, sau echilibrul din cuplu.

"Un intelectual este cineva care a găsit ceva mai interesant decât sexul"
Edgar Wallace

Ne-am născut vânători; așadar, excesul de masculinitate trebuie potolit. Sursa perpetuă a împlinirii orgoliului masculin este femeia. Necesitatea de a survola viața este dată de gustul experiențelor extreme. Cine spune că nu și-a dorit vreodată să petreacă o noapte în compania a doua femei eliberate de prejudecăți este ori un om fără capacitatea de a-și recunoaște sexualitatea, ori un mitoman mai mult sau mai puțin declarat. Cei care au refuzat un asemnea experiment, ori suferă de un excesiv puritanism, ori intră prea des în catedrale, sau cel mai fericit caz – au cunoscut împlinirea prin iubire. Ai nevoie de astfel de experiențe!? Este perfect! Ai dreptul la orice, oriunde și cu oricine. Tu ai ales să-ți îngrădești libertatea. Să renunți la tine! Atunci cînd alegem viața de cuplu știm de ce am ales. Atunci să rămânem consecvenți alegerii făcute în detrimentul instinctului și plăcerii de moment. Să recunoaștem: orice personaj adulterin dacă este suficient de inteligent nu va renunța la ceea ce are acasă pentru un amor ratat din fașă. Îmi amintesc despre cel mai rar tip de sex întâlnit – din punct de vedere al calității superioare, este sexul filozofic: ai unde, ai cu cine, ai cu ce, dar … de ce!?

“Marea diferență dintre sexul plătit și sexul gratis este că sexul plătit e mai ieftin … ”
Brendan Francis

V
Lăcomia

„Nu e sărac cine are puțin ci cine-și dorește mult.”
M.P.Cato

Ce putem numi cu certitudine, lăcomie ? Există ceva rău în a-ți dori binele!? Există indecență în a avea aspirații!? Dacă am deține aspirații, acceptăm neputința semenilor, prin care suntem condamnați că punem în practică dorințele!? Fără să caut dinadins societatea, mă împiedic de ea prin coincidența umanității. Accept zilnic compromisuri din partea unor anturaje create artificial. Rațiunile existențiale ne forțează afectul, care acceptă concubinaje mediocre prin simpla interacțiune interumană. Aviditatea cu care savurăm nevoile provenite din aspirațiile noastre, ne sortește inafilibilei decăderi. Și toate acestea pentru că dorim decență. Nu mă refer aici la decența expresiei de sine, la decența viscerală sau la decența eticii necesare fiecărui individ, ci la decența de „a fi”. Această decență implică o existență în raport cu universul cel mai apropiat. Inevitabil ne raportăm acțiunile și rezultatele la percepția celor de la care avem expectații, indiferent de natura acestora: invidie, acceptare cu defăimare pasivă sau confirmarea naturală a unei prietenii. Nu cred că cineva ne poate impune să cerem mai mult decât merităm, să primim mai mult decât oferim și să evoluăm disproporționat în raport cu complexitatea noastră. Acceptarea acestei impuneri este identică cu schimbarea, la nivel aparent superficial, a ceea ce suntem. Numai instinctualii își permit luxul renunțării la rațiune, la pasiune, la plăcerea creației. Putem condamna fără tăgadă pe cei care consideră oportunismul o soluție continuă a emancipării personale, dar dacă apelăm la condamnare nu suntem departe de ei prin simplul fapt că ne permitem să ardem timpul afectat propriei împliniri. Ei nu vor trece niciodată de bariera nevăzută a echilibrului universal. Oare ar conta această conștientizare!? Depinde cine suntem și înspre ce tindem ...

“Judecă-ți succesul după lucrurile la care a trebuit să renunți pentru ca să-l obții.”
Cicero

Lăcomia este consecința practică a invidiei. Nu este nimic anormal în a-ți dori ceea ce deține cel de lângă tine, cu riscurile împărțirii în bune și rele. Dar este aberant față de sine să îți dorești ceva care nu te identifică, nu te definește. O mică joacă cotidiană la nivel personal, substituită în cultul personalității, ajută cu certitudine la definirea ta cât mai aproape de realitate. Orice sincopă oferită de minciună se va desăvârși într-o mare eroare, trăită inițial că o simplă amăgire ajunsă la final, o uriașă dezamăgire. Dogmele creștine consideră lăcomia ca fiind al cincilea păcat că însemnătate. O canonizare și cunatificare inutilă, de vreme ce lăcomia este direct legată de toate celălalte. Nu poți avea numai unul. Aceste păcate sunt achiziționate la set complet. Atunci senzația de dispreț vis-à-vis de cei împliniți de puținul suficienței lor întregește acest arsenal. Cine se ascunde în spatele oscilării între suficiență și oportunism și-a oprit definitv evoluția. Suficiența nu se poate identifica cu atingerea limitelor personale, mai degrabă se poate identifica cu stimulul fericirii iluzorie. Este o acceptare a nihilismului existenței. Necondamnabili sunt și cei care-și declară, indirect prin acțiuni, apartenența la emanciparea statutului social, la nivel personal. Aceștia sunt mai responsabili decât restul majorității. Extrem de interesant ar fi de urmărit natura și gravitatea compromisurilor. Căderea lor va fi spectacolul celor mulți, al celor cu suficiență. Drama existențială aparține în totalitate oscilanților. Celor fără ieșire din rutina iluziilor, celor deferiți justiței Divine. Ei sunt indezirabil, exponenții societății noastre, a majorității. Singura soluție este evadarea din propria existență. Un proces public și o sentință publică: exilul forțat din mediocritate.

"Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să poți să vezi foarte departe... "
Constantin Brancuși

VI
Lenea

”Sunt două păcate principale din care toate celelalte păcate se nasc: Nerăbdarea și Lenea.”
Franz Kafka

Lenea!? Calitate sau defect? Oricum am privi acest atribut uman, este imposibil să nu remarci arta cu care leneșii își destăinuie inutilitatea. Lenea!? Se poate interpreta și astfel: arta de a nu face nimic. Sincer, mă simt obligat să recunosc că lenea își are sălașul și în mine. Lenea mea are momentele ei de glorie, acele momente pe care nici cea mai agonizantă rațiune, cu toate furiile ei, nu o poate anula. Lenea mea își face simțită prezența în momentele (tot mai dese) în care mediocritatea semenilor caută cu asiduitate să cucerească teritoriile rațiunilor mele existențiale. Lenea se confundă uneori cu oboseala. Aceleași simptome. Tocmai de aceea voi apela la defularea boemă. Am obosit să mai am răbdare cu proștii, snobii, oportuniștii, carieriștii, politicienii de conjunctură, lașii, fariseii contemporani, geniile nesupuse normalității, poeții desueți, literații împliniți prin păcate „iertate” în edituri, virginele sodomizate, femeile cu moravuri ușoare, autostopistele decorative, studentele bursiere, libidinoșii titrați, jurnaliștii dedicați dreptății, naivii, duhovnicii și ispitele din semeni, profeții uitați în sanatoriile afectului propriu ... Am omis cu siguranță mulți mușterii. Oare am rămas singur!?...

“Lumea nu e a celor modești, ci a celor energici!”
Dante Alighieri

Am obosit să găsesc scuze celor care mă mint. Am obosit să ignor nimicnicia românească. Am obosit să mai am speranță că cel de lîngă mine se mai poate schimba. Am obosit să cred că eu mă mai pot schimba; că mai pot schimba ceva; că mai pot face ceva pentru mine, atâta timp cât îmi accept contemporanii. Am obosit să mai cred în minuni, să mai aștept o infimă confirmare privind eradicarea mediocrității. Am obosit să mai cred în falsa fericire a celor care își oferă publicului reușitele; să mai cred în falsa decădere a celor care imploră - de la om la sfinți și de la sfinți la Divinitate, mila creștină. Am obosit să mai cred în El, să mai sper că totuși în marea Lui bunătate ne va ierta, sau că în mărinimia disprețului Lui provocat de condiția umană, ne va pedepsi. Am obosit să mai gândesc, să caut soluții, să improvizez, să salvez un suflet, să mă salvez pe mine. Este clar: mă declar cobaiul perfect al experimentului “lenea”. Ce revelație mi-am oferit!? Știam doar că sunt obosit. Dar constat cu dezamăgire că sunt demn de disprețul amatorilor din arte. Nu stăpânesc arta de a nu face nimic. De ceva vreme mi se întîmplă ceva nefiresc: fără să-mi doresc, am parte de rațiune. Aveți vă rog răbdare! Voi învăța de la voi să-mi obosesc rațiunea!

”Lucrurile nu sunt greu de făcut. Greu este să te pui în poziția de a le face.”
Constantin Brâncuși

VII
Mânia

”Ai curaj pentru marile supărări din viață și răbdare pentru cele mici; după ce ți-ai terminat cu bine treburile zilnice dormi liniștit. Dumnezeu este treaz.”
Victor Hugo

Am atâta mânie în mine, încât îmi pot permite să port în stern și în măduvă frustrările acestei lumi. Mi-am început periplul aici, între oameni, la fel de nefericit și de disperat ca oricare. Creștinizat în păcat, am gustat din iertările Divinității la fel de mult pe cât tot El m-a hrănit cu pedepsele aplicate acestei lumi, cu precădere semenilor. Încerc în fiecare dimineață să uit durerea și dezamăgirea din privirile de ieri ale contemporanilor, priviri uitate între blesteme și neputință. Capitularea lor adună în mine regretul imunitații care îmi completează existența, imunitate reflectată la toate nivelele existenței mele. Nimic nu mă atinge, nimic nu-mi devorează liniștile. Setat pe rutină, obișnuit cu regresul, împăcat cu involuția, îmi reproșez până în oase cunoașterile, răbdarea cu care m-au iubit, iertat și înțeles semenii. Incapabil de orice forma de reciprocitate, inexorabil în fața mediocritații, imun la fericirile mărunte ale semenilor aparțin acelui anturaj individual, solitar și antisocial. Am ales solitudinea ca formă de protest a ceea ce sunt. Ceea ce poate avea iz de masochism este în fapt o coagulare a sangvinitații rezultate din suferințele altora. Rațiunile colective percep doar eșecul afectului la nivel de grup. Ne putem purta mânia viscerală pe chip, în gesturi, în privire. Suntem invizibili pentru că aceasta a fost alegerea noastră. Lipsa implicării se compensează prin tendința de dominație asupra semenilor, aplicată prin experimentarea fatidică a eșecului. Nimeni nu ar face față unui proces public al conștiințelor noastre. Condamnați la simularea unor destine reușite, ne vom păstra pure doar igoranța, instinctul supraviețuirii și împlinirile de la periferia rațiunii afectului. Suntem capabili de a ne provoca rău mai abitir decât orice oștire a dușmanilor închipuiți. Cât mai pot asista impasibil la acest masacru colectiv, la acest genocid afectiv pe care îl acceptăm cu resemnarea, dar și cu mândria nulă a condamnatului? Cât voi mai suporta această invidie care mă încearcă atunci când privesc savoarea cu care semenii își devorează eșecurile? Voi ceda aprecierea avariției și lăcomiei avarului, desfrânarea le-o cedez celor care preferă prostituția - fie ea și intelectuală, lenea și comoditatea ni le-am însușit genetic. Mânia nu ne aparține decât superficial. Mânia i-o lăsăm Lui. Va veni momentul în care va fi necesar să ne convingă că Există. Prefer tagma celor nefericiți în incertitudini. Am auzit, cândva chiar am știut, că El este, că El drege, că El ne iubește! Aș dori să-L cred, dar nu Îl simt aproape de mine, de tine, de nimicurile noastre.

„Am doar două calități: sunt constituit numai din defecte și dețin toate viciile”
Florin Otrocol