Volumul reconstituie traseul parcurs de un manuscris pe papirus în limba coptă, ( scrierea greaca veche adaptată la fonetica egipteană prin adăugarea a șapte noi caractere)datând din sec. IV și reprezentând o copie a Evangheliei după Iuda Iscarioteanul. Această Evanghelie a fost incriminată în anul 108 de către părintele Irineu.
Etalarea multor întâmplări și amănunte, la o primă vedere nesemnificative, construiește convingerea existenței reale și autentice a documentului pomenit. El vine să completeze textele creștine vechi, necanonice. Suntem familiarizați cu conținutul unor texte gnostice descoperite la Nag Hammadi. Conform gândirii gnostice, adevăratul sens al venirii lui Iisus a fost descoperit doar unui grup restrâns de inițiați.
Nefiind acceptate de creștinismul canonic, scrierile gnostice au dispărut. Puținele mărturii care s-au păstrat sunt foarte rare și foarte prețioase pentru colecționarii de documente vechi, dar și pentru istoricii creștinismului timpuriu.
Creștinismul timpuriu conținea peste 30 de evanghelii. Diferitele secte își întemeiau practicile religioase pe unele sau altele dintre acestea, neexistând o unitate a creștinismului. Fiecare sectă protocreștină (valentinienii, marcionoții, ebionoții, cainiții, arienii, carpocrațienii) încerca să definească în ce fel Iisus era Mesia și cum trebuia venerat.
Pavel a contribuit hotărâtor la desprinderea creștinismului de iudaism prin renunțarea la unele dintre practicile iudaice(circumcizia, sabatul).
Cele patru Evanghelii canonice au fost scrise după dubla înfrângere la Ierusalim și Alexandria a răsculaților evrei de către romanii hotărâți să-și impună propria religie politeistă.
Dărâmarea templului din Ierusalim, uciderea și exilarea evreilor au fost interpretate ca o manifestare a planului divin de a-i pedepsi pe evrei pentru că disprețuiseră mesajul lui Iisus. Iuda a fost persecutat ca un simbol al acestui refuz de a-l primi pe Iisus în chip de Mesia.
Răspândirea creștinismului în lume a făcut ca tot mai mulți neevrei să devină creștini. De-a lungul istoriei s-au manifestat adeseori tendințe de condamnare de către aceștia a poporului evreu care nu l-a primit pe Mesia.
În 180, Irineu- episcop de Lyon , a stabilit că pentru a putea face din creștinism o religie unitară nu pot coexista toate evangheliile. El a ales cele patru Evanghelii canonice (ale lui Matei, Marcu, Luca și Ioan) afirmând că doar acestea au fost scrise sub inspirația divină. cei care nu respectă această delimitare sunt considerați eretici . Gnosticii erau în mod deosebit condamnați ca eretici pentru învățăturile lor mult diferite de cele păzite cu strictețe prin reglementările propuse de Irineu.
Creștinismul în forma pe care i-o dădea Irineu reunea Vechiul și noul Testament, preciza relația dintre om și Dumnezeu, dintre evrei, noii creștini și vechile profeții dând satisfacție deplină bisericii.
Atanasie, episcop de Alexandria, a continuat activitatea lui Irineu. El a adăugat cuvintele: ,,Și nici un om să nu adauge nimic la ele și nici să nu scoată nimic din ele".
Tot Irineu evocă: ,,Domnul i-a rușinat pe saduchei și le-a zis: și i-a mustrat pe evrei zicând ; ". Este un îndemn ciudat pentru cineva care a propus limitarea studiului evangheliilor existente la acea dată.
La 1545, Cociliul Tridentin stabilește lista finală a cărților biblice canonice, listă ce nu mai suportă adăugiri sau excuderi ulterioare.

În urma datării cu carbon s-a stabilit că manuscrisul Evangheliei după Iuda data cu aproximație din sec. III și fusese realizat la o sută de ani după critica emisă de Irineu asupra acestei Evanghelii. El reprezintă o traducere din limba greacă în limba coptă și este unul dintre cele mai vechi documente creștine păstrate intacte.
Iisus, în Evanghelia după Iuda este prezentat cu bucurie și afecțiune, este numit Învățătorul, iar credința în esența divină a Mântuitorului apare și în acest text.
Documentul nu contestă Evangheliile canonice și nu li se opune în nici un fel. El oferă doar o altă perspectivă asupra rolului istoric jucat de Iuda.
Învățătura pe care Iisus o transmite discipolilor este că în fiecare om se ascunde o scânteie de divinitate. Iuda a devenit ucenicul credincios și discipolul lui Iisus:
,,Tu vei fi al treisprezecelea și vei fi blestemat de celelalte neamuri - și vei ajunge să stăpânești asupra lor. În zilele din urmă îți vor blestema înalțarea la [neamul] cel sfânt".
Iisus este cel care îi cere lui Iuda să îl predea autorităților, promițându-i că steaua lui va străluci în ceruri.
În încheierea narațiunii din Evanghelie, Iuda se duce la marii preoți pentru a-l da în mâinile lor pe Iisus, gest simplu, parte a planului divin, înțeles și asumat nu numai de Iisus ci și de Iuda, acela de a elibera pe Fiul lui Dumnezeu de ,,Omul care mă înveșmântează".

Călătoria lungă a documentului de la descoperire până la restaurare, conservare, traducere și publicare ca și răsunătoarele nume ale unor prestigioase instituții universitare implicat în autentificarea lui conferă acestuia credibilitate incontestabilă.
Negarea dreptului la apărare și respingerea din start a opiniei învinuitului în acest caz, Iuda Iscarioteanul, ar nega principiul fundamental al unei judecăți obiective și imparțiale asupra adevărului.