Părintele Vișan, care a mai publicat în această pagină, e unul dintre puținii preoți care au autenticitatea de a rosti criza Bisericii (împreună cu a sa proprie) și criza societății de azi, pentru care Biserica ar putea fi un reper și un ferment al însănătoșirii dacă ea însăși s-ar decide, cea dintâi, să-și aplice un tratament restaurator. În contrast cu suficiența fără fisură a celor mai multe voci ecleziastice oficiale, în contrast cu perpetua îndreptățire în care ele se complac, eludând crizele de tot soiul ori încercând să constituie Biserica într-o victimă fără responsabilitate, textul de față are tonul exasperării. Al unei alarme, cu calitatea specială de a porni tocmai de la un slujitor al Bisericii.

(Redacția)

Este trist – ca să nu spun înnebunitor – să constați că soarta proprie și cea a majorității oamenilor din România depinde doar de jocul politic. Analizând viața, observi că, oricât de numeroase au fost schimbările „de formă“ efectuate pe scena societății după Decembrie 1989, ele au rămas încă lipsite de fond. De ce? Pentru că „startul“ în democrație a fost inechitabil. O poziție privilegiată „înainte“ a însemnat o șansă deosebită „după“!
Dacă, în numele unei pseudo-morale, un regim dictatorial poate controla și răsturna orice fără niciun scrupul, în Democrație se jubilează în lipsa dovezilor incriminatorii. Dar Justiția? Legile?! Cine va crea însă legi corecte, acoperind fapte incorecte? E nebun acela ce luptă împotriva lui însuși. De aceea mizeria noastră democratică pare controlată și întreținută. Marile vicii se dovedesc mult mai întreprinzătoare, mai pătrunse de instinctul înnoitor al organizării decât marile virtuți.Răspunzând unor „necesități reale“, primele știu să vegheze – mai bine zis să pândească – orice lipsă de vigilență din partea adversarilor. Privați un fumător înrăit de țigări și veți constata cât de inventive sunt inteligența și imaginația lui pentru a-și satisface dorința. Ce argumentație violent filozofică va construi, de câte „sacrificii“ nu se va dovedi capabil! Pentru ce să ne mirăm dar că aceia care au gustat din viciul Puterii (nu și din virtutea ei) știu atât de bine să o păstreze. E absurd a le cere să renunțe. Nu o vor face din o mie și unu de motive. Atunci ce ne rămâne de făcut?
Să compensăm impertinența prin curaj, să simțim la fel de intens necesitatea moralității, să solidarizăm „restul“ de onestitate inteligentă din țara aceasta.
Însă unde se află Sf. Biserică și ce rol are ea în creuzetul realității? Puternică și sigură de misiunea ei, ar avea întotdeauna ceva de spus împotriva „moralității“ politice. Este just oare să acceptăm oamenii în Trupul Sf. Biserici fără a participa la destinul lor? Sunt ei simpli „clienți“, de pe urma cărora se poate beneficia? Pot fi semenii noștri „turna lui Christos“ și totodată „masa“ de manevră a politicienilor? Îi vom părăsi oare la nesfârșit, scuzându-ne că nu este menirea noastră a ne implica în social, prin urmare în politic? Înțelepciunea la care facem mereu referire o infirmăm din nefericire (ca și în trecut), prin lașitate, iar lașitatea nu ne onorează nici în fața lui Dumnzeu, nici în fața oamenilor. Scuze și pretexte vor exista permanent, dar nu și pentru noi, cei îmbătrâniți în compromis.
De ce n-ar putea Sf. Biserică media conflictele sociale? Nu ar fi normal să-i aparțină toate treptele și nuanțele Cuvântului, toate valențele Lui de comunicare? De ce nu s-ar regăsi în sânul ei intelectualul de elită și omul de rând? Am văzut agonia la care a fost supusă de regimul dictatorial. Cum își va împlini ea misiunea în democrație? Unde ne vom însuși „bunul-simț“ și luciditatea respectului față de Dumnezeu și semeni? Unde ne vom vindeca de duhul suspiciunii, al fricii, al violenței, al rătăcirii, inoculate și cronicizate în trupul și sufletul nostru? Cum și când vom renunța la ură și vom fraterniza în numele Celui pe care pretindem că-L iubim? Crucificată între politic și economic, Sf. Biserică poate redefini pilda jertfel Mântuitorului. În complexitatea vieții moderne, lumina înțelegerii ei pare a fi talantul pe care-l avem de investit în criza acestei lumi. Dea Dumnezeu să nu-l fi îngropat prea adânc în pământul steril al prejudecăților noastre, al blestemelor, amenințărilor și îndoielilor noastre.
Este îngrozitor să trăiești fără speranță în urma unei Revoluții născute din Speranță. În timpul totalitarismului visam o zi a eliberării, a decenței, a echității, a „restaurării“ umane, dar azi ți se face lehamite că exiști și te simți trădat în ceea ce s-a păstrat nealterat în ființa ta! Am mai spus-o și o repet: regret că n-am murit în Decembrie ‘89 (în zilele de 22, 23 și 24 eram în București); regret că nu am plecat împreună cu toți acei tineri curajoși care strigau „vom muri și vom fi liberi“. La ce bun o continuă supraviețuire? O „democrație simulată“, imorală, este noua mască a vechii dictaturi. E ridicol că trebuie făcută „reforma economică“ înaintea „reformei morale“! Vameșul Zaheu nu a spus: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor și, dacă am nedreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit“ (Luca, 19,8) înainte de a-și schimba mentalitatea. Păstrând în întreaga configurație a Statului oameni fără caracter, vom constata – fără surprindere – că banii publici se vor „restructura“ doar în buzunarele acestora. Prin faptul că Mântuitorul a exclamat „Dați Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu“ (Matei, 22, 21), el nu ne-a programat schizofreniei ori slujirii a doi Domni. A solicitat doar discernământul, simțul realității, echilibrul altruist al ființei, dincolo de orice meschinărie.
Prin urmare, Domnilor Politicieni, fac următoarea ofertă, absurd de serioasă: „Preot ortodox român, conștient de lașitatea interminabilă în care a trăit și trăiește – într-o lume în care confuzia valorilor pare la rândul ei interminabilă –, conștient de lipsa de sens a unei asemenea vieți se oferă «gratuit» pentru o eventuală execuție publică. În felul acesta, veți înțelege poate mai curând că «jocurile» Domniilor Voastre sunt viețile noastre!“

(Dilema nr. 269, 27 martie – 2 aprilie 1998)