agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-01-16 | |
Despre limitele dialogului
Respirăm ritmic, clipă de clipă, paradoxul existenței. Inspirăm viață, pentru a expira moarte. Îmbrățișate, amestecate, învrăjbite, aceste „două naturi“ își dispută întâietatea în gândurile, cuvintele sau faptele noastre. În Origini, structura îndumnezeită a omului se împărtășea doar din conținutul vieții. Spațiul și Timpul, Trup și Sânge al Domnului, conviețuiau în firescul activității creatoare a Logosului. Dar, de vreme ce invizibilul spiritualității posedă la rândul său interior și exterior, „căderea îngerilor“ a însemnat o densificare a exteriorului până la „întunecime“. Devenite „spirite ale întunericului“, ale exteriorului-interior, acestea au protestat „pașnic“ ca însuși Paradisul să fie „spațiu public“ în care convertirea și convertibilitatea să poată fi experimentate. Și pentru că, neîntâmplător, omul își exersa cumințenia în acel tărâm, s-a trezit în fața „alegerilor“ înzestrat doar cu sacra inocență a necunoașterii „binelui și răului“. După „ispitire“ l-a invadat întâia oară rușinea de a fi fost „manipulat“ în detrimentul lui însuși. Răsfrânt memorabil din imemorabil, spectacolul dramatic s-a permanentizat vizibil pentru ca prezența spiritualității să devină absență. Dumnezeu își încerca astfel „chipul și asemănarea“ investind talantul încrederii Sale în dimensiunile libertății creatoare ale omului. Dar în această "libertate" (spațiul public al absenței divine) investesc ofensiv și vigilent și „puterile demonice“, deoarece unicul mijloc de manifestare „liberă“ al acestora este „în afară“, mereu mai „în afară“, până la „eliberarea“ completă a Morții din îmbrățișarea caldă și luminoasă a Vieții. Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu nu „a coborât“ în tărâmul umanului doar exterioritatea, vizibilitatea Sa, ci și plinătatea interiorității Sale. Aspirând în Sine moartea și iadul pentru a salva ceea ce I-a aparținut dintotdeauna, Hristos ne propune nouă, oamenilor, o incredibilă perspectivă; aceea de a inspira din nou „într-o bună Zi“, la toate nivelurile ființei, viață, pentru a expira viață. Trupul Învierii Sale, singurul capabil de ubicuitate („pe moarte călcând“, deci în afara ei!), devine astfel – după voia Sa – vizibil sau invizibil, prezență sau absență, venind sau plecând „prin ușile încuiate“, până la sfârșitul veacurilor. Criza lumii moderne conține cu prisosință neputința omului de a constrânge divinul spre exteriorizare. În schimb, ea se acutizează prin proximitatea demonicului. Acumulările noastre „istorice“ de evenimente și creativitate desacralizată ne îndreptățesc să credem că Dumnezeu va rămâne din ce în ce mai „Străin“ de vociferările, îmbulzelile sau violențele ce se fac – zice-se – în numele Său! „Dacă Hristos reprezintă «Capul» tuturor lăcașurilor vizibile și dacă odihna lui e doar în Tatăl cel invizibil, atopic, atunci lucrul acesta... ar trebui să ne dea mai mult de gândit. Deja amintita sentință neotestamentară care spune că acolo unde sunt doi sau trei adunați în numele Domnului, acolo e și Domnul însuși, ar trebui convertită și condiționată prin: abia acolo unde este Domnul poate fi cu adevărat vorba de doi“ (Virgil Ciomoș, Topologia proximității I, Dilema, nr. 282). Ne întrebăm, la rândul nostru, împreună cu autorul rândurilor de mai sus, nu cu ce se ocupă „Capul“ Sf. Biserici Hristos, ci cum, cu cine și cu ce se preocupă propriul nostru cap! Căci locul unde mințile răvășite de îndoieli și contradicții, de fierbinți întrebări și glaciale răspunsuri, pot discerne cu adevărat în luciditatea harului, este doar pieptul Mântuitorului. „Aici“, ascultând pulsul Iubirii Sale și pacea respirației Sale, până și actul trădării își dezvăluie justa semnificație! „22. Deci ucenicii se uitau unii la alții, nedumerindu-se despre cine vorbește. 23. Iar la masă era rezemat la pieptul lui Iisus unui dintre ucenicii Lui, pe care-l iubea Iisus. 24. Deci Simon Petru i-a facut semn acestuia și i-a zis: Întreabă cine este despre care vorbește. 25. Și căzând acela astfel la pieptul lui Iisus, I-a zis: Doamne, cine este? 26. Iisus i-a răspuns: acela este, căruia Eu, întingând bucățica de pâine, i-o voi da. Și întingând bucățica a luat-o și a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. 27. Și după îmbucătură a intrat atunci Satana în el. Iar Iisus i-a zis: Ceea ce faci, fă mai curând. 28. Dar nimeni din cei care ședeau la masă n-a înțeles pentru ce i-a zis aceasta“ (Ioan 13). Prin urmare, mereu „întârziați“ în prezentul nostru, chiar de suntem în „prezența“ Divinității, ne maturizăm cu dificultate în „spațiul privat“ al subiectivismului, pentru a participa într-un final la „înțeles“ în spațiul public al „Judecății de Apoi“. În acel „prezent“, Trecutul și Viitorul dezvăluindu-și transparența, vor anula șansele tranziției, „schimbarea subiectului“ devenind imposibilă. Ierarhia valorilor va fi impusă prin „justiție divină“, iar intervalul acumulărilor de confuzie liberă va fi anulat. Din nefericire, structura dobândită în acest interval „democratic“ al „opțiunilor libere“ va rămâne operațională, de vreme ce automatismul „scrâșnirea dinților“ va fi declanșat. Curios faptul că acesta se va desfășura în același „sediu“ în care, și la ora actuală, se emite – pozitiv sau negativ – cuvântul. Cruntă pedeapsă. Să ai structura „ființială“ a mincinosului și să nu ai pe cine minți! Să-ți fie răpită astfel posibilitatea de a te minți pe tine însuți. Să rătăcești în afara Cuvântului pentru că – la timpul cuvenit – „n-ai dat viață“ propriului tău cuvânt! Să-ți vezi limita răsfrângându-se asupra ei însăși, transfigurându-se din zid imaginar în zid real, neantizându-ți astfel conținutul comunicării. O asemenea izolare transpare deja în ființa omenească, pentru că principiul simultaneității funcționează – dovadă Profețiile Vechiului Testament și Apocalipsa –, dar omul se situează mereu „în afara“ discernământului divin. Din această cauză, orice violentare a semenului, „în numele Domnului“, orice brutalizare a liberului său arbitru prin ademeniri sau amenințări mi se par străine mesajului hristic. „Dacă așa cum teologhisește Sf. Grigorie de Nyssa, Hristos însuși reprezintă tocmai arhetipul frontierei – cel care, după Înviere, asigură pasajul, adică Paștele și, încă trecerea la limita» dintre vizibil și invizibil, dintre finit și infinit, dintre moarte și viață – ...“ (Virgil Ciomoș, Topologia proximității II, Dilema, nr. 283), atunci tradiționalismul, ca încremenire în legitimitate, poate fi dezmărginit oricând în sânul viu al Sfintei Tradiții! Afirmația nu este gratuită, din următorul motiv: orice experiență spirituală autentică conține acea intimitate intraductibilă concretizată într-o Sf. Taină. Partea ei traductibilă se poate falsifica – din nefericire – chiar la nivelul simbolului, atunci când acesta cade în utilizarea „rațiunii de schimb“. Și pentru că secularizarea, ca timp al modernității, va converti spre o asemenea rațiune contextul activității umane, putem presupune că valorile tradiționale gestionate cu principiul autorității vor suferi un regim de „ofertă“. În felul acesta, spațiul public al acumulărilor neutre se va extinde, devenind mijloc și mod de comunicare. Dar această zonă a „neutralității“ va exercita doar tensiunea („cuplului magnetic maxim“) necesară exersării unui nou simț al realității. Curios este faptul că tocmai împotriva ultimului menționat se fac presiuni majore. „Criza“ n-a fost și nu este la nivelul Divinității, ci ne aparține întru totul. Prin urmare, „neutralitatea“ în care decriptăm numitorul uman comun este Cultura! Aici se înregistrează toate experiențele pozitive sau negative, juste sau injuste, adevărate sau neadevărate, reale sau imaginare. Aici ne educăm încercându-ne discernământul și tot aici ne însușim calitățile formative ale cuvântului prin dialog. El este absolut necesar, pentru că nu ne putem erija decât prin alienare în „A-Toate-Cuprinzătorul“. Dialogul poate deveni astfel modalitatea de „spiritualizare a zidurilor“, a frontierelor, nu prin dizolvarea părților, ci prin comunicarea dintre ele. Trebuie însă din start recunoscut că, în domeniul „credinței“, funcțional nu este decât principiul ierarhic. „Ascultarea“ la propriu și la figurat reprezintă canonul cunoașterii de sine și implicit al cunoașterii de Dumnezeu. Ca legitate a spiritului, moralitatea trebuie întotdeauna să-i premeargă cunoașterii. Trișor fiind, nu voi participa niciodată la intimitatea Domnului, ci doar temporal, la intimitatea câtorva dintre oameni. Ca sincer aspirant spre „lumina cea curată a cunoașterii Dumnezeirii“ și „spre înțelegerea evanghelicelor propovăduiri“ (Rugăciunea 9 din Rânduiala Utreniei) cu certitudine că, asemenea orbului în căutare, „voi fi găsit“, prin voia A-Toate-Văzătorului. El mă va vindeca de opacitatea lăuntrică, îmi va reamenaja și reorienta interiorul, împărtășindu-mă astfel cu Preacuratele Lui Taine. Nenorocirea este că toate disputele și violențele religioase se nasc din perspectiva cunoașterii, în numele bunei convingeri. Prin aceasta, limitele dialogului devin limitele reflexivității, iar intoleranța culminează prin ignorarea numitorului uman comun. Sfinții Părinți ai Bisericii au desemnat trezvia ca stare de necesitate a sufletului pentru realizarea comunicării cu Dumnezeu. Aureolele ce strălucesc în jurul frunții și creștetului acestora dovedesc cu prisosință faptul că igienizarea inimii și a întregii ființe nu se poate efectua decât controlând și direcționând „starea de veghe“. Se vorbește prea mult despre conștiință și prea puțin despre conștiență. Or, prima, ca stare superioară sau mesaj divin în activitatea umană, este complet dependentă de a doua. Procesul de conștientizare, de observare, de informare se justifică uneori în așa fel încât eludează totalmente rolul conștiinței. Câte inteligențe fascinante nu se risipesc în nocivitatea lipsei de caracter ? Câte minți sclipitoare nu rămân tributare, pe tot parcursul vieții, aforismului „scopul scuză mijloacele“. Domeniul Culturii, ca domeniu al acumulărilor neutre, având ca simbol biblioteca (unde totuși se comunică în șoaptă, căci nu există alăturat sălii de lectură și o sală pentru discuții libere) rămâne singurul domeniu în care ne putem cunoaște și recunoaște ca oameni, prin intermediul dialogului. Acestui domeniu îi aparține și teologia, cu tot ceea ce s-a spus sau scris despre Dumnezeu. Aici logica explicativă, „viziunea polemică“, compromisul interpretării, într-un cuvânt – opera traducătorului, considerat „trădător“, este la ea acasă. Dar partea intraductibilă a experiențelor spirituale, a Sf. Taine, va „ciripi“ doar pe toate zidurile vecinătăților noastre în „limbajul îngeresc al păsărilor“! Iată de ce consider că, oricât de necesar ar fi dialogul, el nu poate depăși limitele de maturitate ale interlocutorilor. „Criza“ este realmente la nivelul „traducătorului“, pentru că bunele intenții sunt insuficiente în actul cumpărării sau vânzării și doar Dumnezeu știe de ce – la treapta umanului – chiar și El a trebuit să treacă printr-un asemenea act. Acel cuvânt plin de compasiune: «prietene, pentru ce ai venit?» (Matei 26, 50), adresat de Mântuitor lui Iuda, dovedește că acesta era deja iertat; iar profetica afirmație: „Vai, însă, acelui om prin care Fiul Omului se vinde!“ (Matei 26, 24), cuprinde cunoașterea faptului că Iuda va fi incapabil să se ierte pe el însuși: „Am greșit vărsând sânge nevinovat“ (Matei 27, 4). Din nou suntem urmăriți de paradox. Să fi devenit „demni“ de iubirea și sacrificiul lui Dumnezeu tocmai pentru că ne-am însușit posibilitatea de a greși? Și să perseverăm în eroare pentru că nu vrem a ne însuși modul Său de a ierta? Nu știu. Cert este că procesul și progresul laicității, ca emancipare din tutela divinului, are nevoie de noi repere „teologice“ spre a ieși din platitudinea continuei a-faceri! De aceea concluzia lui H. R. Patapievici din eseul Devalorizarea vieții (Dilema, nr. 284, 10-16 iulie 1998): „Dacă am putea deduce motivele secularizării din existența rațiunii fondatoare (și nu din principiul ei, așa cum a fost el cunoscut până acum din teologie), atunci s-ar ivi șansele unei renașteri a teologiei și a unui început de creștinism“ – poate fi optimizată. Prin întrupare, „rațiunea fondatoare“ a îmbrăcat veșmintele propriei creații, transfigurând verbul „a fi“ în verbul „a exista“, devenind, astfel, Cel căruia „nimic din ceea ce este omenesc nu-i este străin“. Iar prin Înviere, a refondat în Sine temeliile următoarei Sale creații – „nou Cer și nou Pământ“. Și după cum Cel rămas cu noi până la sfârșitul veacurilor poate trece cu trupul (existențial!) prin ușile încuiate, ne poate și învăța – din El însuși pe noi, oamenii, cum să trecem măcar cu duhul, prin zidurile noastre mentale. Condiția impusă este aceea de a ne prelucra „prezența“ până la performanța paulină: «Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine». (Altarul Banatului, nr. 7-9, iulie-septembrie 1998) |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate