Orice rebel presupune o ordine căreia să i se opună.
Această opoziție poate îmbrăca cele mai diverse forme, de la negare violentă, trecând prin efortul de reformare, până la simpla prezență curativă, în care rebelul e mai degrabă un sceptic, testând permanent corectitudinea și elasticitatea ordinii la care se raportează. Exemplele abundă, de la comunism, trecând prin apartheid și până la democrațiile occidentale, aceasta pentru a rămâne doar în bine cunoscutul spațiu al politicului.

Primul paradox al rebelului este relația de dependență față de ordinea atacată. El nu poate supraviețui ordinii, mai mult sau mai puțin opresive, pe care o combate. Orice succes definitiv – de la desființarea nedreptății la asigurarea permisivității – duce în desuet scopul său definitoriu, confruntarea cu ordinea și exponenții acesteia. În acel moment rebelul poate deveni constructor și poate contribui la edificarea unei noi ordini (vezi Mandela), sau poate pur și simplu dispărea din peisaj.

De remarcat că relația de dependență nu este biunivocă, ordinea nu are nevoie de rebeli. Deși se poate dezbate asupra nevoii de rebeli ca mecanism de control. Pe de altă parte, fiecare formă de ordine își generează rebelii pe care îi merită, cu o rată direct proporțională cu inflexibilitatea de care dă dovadă.

Orice ordine presupune o sumă de actori și o structură organizațională, cu o elită de decidenți la vârf. Fie că este vorba de spațiul politic, social, sau cultural. În măsura în care un actor nu vrea să fie un paria, orice relaționare cu ceilalți actori îl pune în contact cu ordinea specifică căreia îi sunt subsumați aceștia. Subsumarea fiind făcută prin aderare sau înregimentare. În civilizația de tip occidental de care ținem, aderarea este cvasi-generalizată.

În lumea modernă, interacțiunea satisfăcătoare cu ceea ce considerăm semeni, conform diferitor criterii, este practic imposibilă fără medierea unei ordini care să coaguleze o comunitate. Ajuns față în față cu ordinea, un actor poate alege să se conformeze, adoptând regulile prestabilite și acceptând elita decizională, sau poate alege confruntarea. Este momentul nașterii unui rebel.

De remarcat că momentul confruntării poate fi ulterior aderării la comunitate, după ce actorul consideră că a epuizat mijloacele de negociere cu ordinea prestabilită.

O confruntare autentică și coerentă nu poate fi susținută fără un set de principii. Rebeliunea presupune negarea ordinii existente. Această negare trebuie să fie justificată și consistentă cu sine. Orice ordine care guvernează o comunitate are un set complex de reguli și o multitudine de roluri. Nu poți depăși derizoriul conflictului cu personaje și situații multiple, fără niște obiective clare și fără instrumentele adecvate de poziționare. Opresiunea va îmbrăca cele mai neașteptate forme. Coerența principială e singura care îți poate da verticalitate. Și deci credibilitate. O condiție a rebeliunii la care voi reveni.

Al doilea paradox al rebelului decurge din paragraful de mai sus. Rebelul nu poate să-și facă aliați. Cu atât mai puțin prieteni. Și totuși, pentru a schimba ceva, trebuie să convingă cu mesajul sau o masă critică minimală, care variază în funcție de rigiditatea ordinii și elitei conducătoare.

Aliații prețuiesc loialitatea față de persoană, nu față de principii. Orice prieten va corupe rebeliunea cu un sistem clientelar. Iar un comportament riguros coerent la nivel de principii poate părea haotic când este judecat din prismă personală.

Un exemplu-școală în ceea ce mă privește, este atitudinea mea față de un poet cu care am interacționat pe comunitatea literară agonia.ro. Conform principiului diversității și celui al refuzului excesului de forță am considerat de câteva ori că trebuie susținut, uneori cu mijloace aproape extreme, care m-au expus direct. Poetul a tras concluzia că suntem prieteni și a încercat pe canale alternative (messenger) schițarea unei coaliții. Aproape instantaneu am ajuns în situația de a-mi încălca principiile pe baza considerentelor gen „la mica înțelegere”. Refuzul dezvoltării relației personale a fost interpretat ca un atac implicit, ca dispreț. Coroborat cu sancționarea personajului, tot pe baza (culmea!) principiului refuzului excesului de forță, m-am ales cu o persoană care consideră că sunt dușmanul său personal. Faptul că la un moment dat i-am acordat vizibilitate pentru un text, conform principului promovării creației alternative și comprehensibile, a trecut cu totul neobservat în paradigma deja stabilită a relaționării pe baza persoanelor și nu a principiilor.

Rezumând: rebelul trebuie să convingă oameni, și nu poate să-și facă aliați fără a-și corupe una dintre axiomele de bază – funcționarea după principii. Ceea ce pune rebelul în postura paradoxală de a convinge masele rămânând singur. Al doilea paradox.

Rebelul trebuie să aibă „voce” pentru a putea fi auzit. Mesajul său trebuie să ajungă cumva la cei cărora le este destinat. Comunicarea în cadrul oricărei comunități face parte dintre componentele organice ale ordinii stabilite, și este printre cele mai atent controlate fenomene de către elita decizională. Rebelul este nevoit să comunice în cadrul regulilor existente, chiar dacă militează pentru schimbarea lor.
Acesta este al treilea paradox. Respectarea unor reguli pe care dorești să le schimbi.

Nici un rebel nu va fi tratat cinstit de către ordinea căreia i se opune. Nici nu este de așteptat. Duritatea reacției va fi diferențiată doar de atașamentul elitei conducătoare la imaginea pe care vrea să o promoveze. În civilizația de tip occidental nu poți să violezi flagrant aparența de dreptate și de respectare a regulilor, fără să fii sancționat dur de comunitate. Încălcarea evidentă a regulilor va face ca fiecare membru să se simtă direct amenințat. Aceasta este una dintre puținele arme ale rebelului. Expunerea publică a nedreptății disimulate, practicată de ordinea existentă. De obicei mecanismul de camuflare este bine pus la punct, deghizat în mici compromisuri succesive, fiecare acceptabil în parte. Poți expune nedreptatea doar în situații limită, pe care le poți crea doar oferindu-te pe tine ca miză. Nu ai altceva. Și nici nu poți accepta ideea de cobai. Nu atât timp cât stabilim ca bază a rebeliunii respectarea principiilor. Afectarea gravă a unor terți, egali cu tine, nu poate avea statutul de principiu fără a altera grav însăși definiția unui principiu.
Acesta este al patrulea paradox. Nevoia de supraviețuire a discursului în condiția de căutare continuă a riscului, a expunerii personale, de atragere și relevare a violenței ordinii combătute.

Oricărui rebel care reușește să convingă, i se va propune, mai devreme sau mai târziu, un târg. O integrare în ordine, un rol, o poziție în elită. Acest lucru poate fi făcut explicit sau implicit. Metoda subtilă de corupere constă în acordarea de drepturi, conform structurii organizaționale acceptate, coroborată cu o presiune crescândă pentru respectarea și chiar promovarea regulilor prestabilite. Astfel, rebelul poate ajunge un exemplu de convertire. Și o parte din mecanismul opresiv pe care vroia să îl schimbe. Totul este plătit cu accesul la afirmarea personală, susținută de o forță organizațională deloc neglijabilă. Este momentul în care o parte dintre rebeli devin opresori, recuzând definitiv principiile proprii și adoptând principiile ordinii în care se integrează. Rebelii sunt de obicei niște persoane suficient de egocentrice astfel încât să aibă un sistem de valori propriu. Aceasta îi face și mai vulnerabili la tentația afirmării personale garantate.
Aici apare al cincilea paradox. Deși principiile apărate sunt asumate intim, triumful lor presupune refuzul substituirii enunțătorului cu enunțul. În cazul succesului, rebelul va avea ca răsplată acceptarea discursului său și uitarea sa ca persoană.

Din arsenalul ordinii face parte și denigrarea rebelului. Calitatea gândirii și atitudinilor sale va fi pusă constant la îndoială. Asumarea rebeliunii nu poate asigura infailibilitatea. Iar mecanismul de control și feed-back pe care rebelul se poate baza este alterat grav. Corecțiile necesare de care rebelul ar putea beneficia sunt poluate de zgomotul de fond al atacului continuu al exponenților ordinii. Unul dintre eșecurile comune ale rebelilor este apărarea până la refuzul interacțiunii.
Al șaselea paradox al rebelului este apărarea dreptății sale în condițiile asumării publice ale greșelilor pe care le comite. Dilema se pune în termenii de fosilizare versus pierdere de credibilitate. Este momentul în care foarte mulți rebeli pierd contactul cu principiile fondatoare ale cauzei lor, din nevoia irepresibilă de a-și apăra egoul. Sau, dacă nu au o minimă abilitate, se trezesc discreditați definitiv.

Elita conducătoare ajunge foarte repede să se considere chintesența valorilor comunității pe care o reprezintă. În marea majoritate a cazurilor, nu va accepta înlocuirea fără luptă. Și într-un număr semnificativ de cazuri, va prefera să vadă comunitatea distrusă sau amputată, decât să cedeze controlul. Exemplele iarăși abundă, de la Ceaușeșcu la Uniunea Scriitorilor din zilele noastre.
Al șaptelea paradox al rebelului este că trebuie să distrugă forma fără a afecta conținutul. Ordinea trebuie contestată fără a desființa coerența comunității.

Aceste paradoxuri ale rebelului țin de evoluția sa într-un spațiu de joc cu totul și cu totul inegal. Singura sa justificare poare fi eliberarea. Ceea ce presupune supraviețuirea „de eliberatului”. Rebelul nu poate folosi aceleași mijloace care stau la-ndemâna ordinii. Ordinea își poate încălca regulile, rebelul nu-și poate încălca principiile. Imperativul major al ordinii este propria-i conservare, imperativul rebelului este impunerea principiilor în numele cărora a declanșat confruntarea. Este o situație foarte asemănătoare cu luarea de ostatici, în care eliberarea lor trebuie negociată ținând cont de regulile agresorului.

O lecție care e bine să nu fie uitată: rebelul nu-și poate însuși metodele represive ale ordinii. Nu fără a deveni fie un demolator nediferențiat, fie un generator de elită care să înlocuiască vechea conducere, continuând opresiunea într-o nouă formă.

În România, indiferent de micro-comunitatea la care ne raportăm, obișnuința de a încălca flagrant propriile reguli este generalizată. Aceasta în condițiile în care expunerea abuzului nu generează consecințele pe care le generează de obicei în alte spații, similare din punctul de vedere al apartenenței la civilizația vestică. Este o caracteristică care face rolul de rebel extrem de riscant și care reduce spre zero șansele rebeliunii autentice, bazate pe principii.

Este unul dintre motivele crizei de rebeli în România.