În grădina lui Ion


Mă întreb uneori ce defecțiuni are concepția mea de viață? Ce reprezentări și ce convingeri se bazează pe eroare? Care sunt contradicțiile ce așteaptă ascunse pe câmpul minat al destinului? Cât de adânc este mâlul nemulțumirii și al resentimentelor? De ce resemnarea a cuprins încet și abuziv teritoriul care nu-i era destinat? Unde s-au volatilizat idealuri, vise, gânduri ce păreau definitiv ancorate în mersul evenimentelor? E suficient să fii turist în viața proprie și a celorlalți? Străin și surescitat pe ringul de dans, cu monologul mereu expus și disponibil: “...în esență, ideile sunt clare: animalul – și, evident, trupul nostru – are o lege, o legalitate făcută pentru el, de care trebuie să asculte; Omul însă alege calea pe care vrea să umble, este liber să se determine el însuși. Mai rezultă și că omul este încadrat, păzit între zonele îngerului și animalului. Adică Omul nu poate fi înger, duh pur, dar nu poate fi nici un simplu dobitoc, pentru ca va fi întotdeauna un animal cu judecată. Concluzia ar fi că, în Universul nostru, există oarecum obligativitatea de a fi Om, alunecarile spre extreme, în sus sau în jos, nefiind, riguros vorbind, posibile, realmente posibile, ele fiind numai închipuiri, iluzionari de sine și, ca atare, destinate, în cele din urmă, neantului. Dacă ne înțelegem situația în chip profund și corect, trebuie să alegem între a fi sau macar a năzui a fi Om – chiar dacă nu este deloc ușor – și între a fi nimic, Nimicul. Există, ca să vorbim cu toata limpezimea, o Cale Imperială, împărătească, a Adevărului și a Vieții, care este drumul realizării deplinei noastre umanități, al desăvârșirii chipului nostru omenesc, al aspirației către expresia noastră împlinită. Derogările de la drumul acesta măsoară și gradul de participare la realitatea fundamentală, și îmbolnăvirea noastră, la rădăcina căreia stă foarte adeseori tocmai derogarea. Problema, oricare ar fi forma sub care se enunță, este și rămane aceasta: Calea către noi înșine.
În grădina lui Ion
Toate păsările dorm
Numai una n-are somn,
Cată să se facă om...
Versurile acestea populare, foarte simple, exprimă ceva tulburător și evident: aspirația, nostalgia de a fi, de a deveni om. Este greu să fii Om, dar este foarte greu și să nu fii.”(Alexandru Mironescu, București, 6 august 1949; Calea inimii)
Trăim într-o lume în care coordonatele seriozității se reduc la doua: a câștiga bani cât de mulți și a ne distra fără rezerve. Excepțiile doar confirmă regula jocului. După o incursiune de cincizeci de ani prin “lagarul socialist” reîntoarcerea spre “capitalismul decadent” pare multora o glumă nesărată. În loc să conștientizăm că moralitatea în noi și în afara noastră nu poate fi instalată prin niciun soi de regim politic, ci prin idealul pe care ni-l propunem în mod liber, așteptăm ca alții să se dovedească Oameni și să ne convertească! Nostalgie zadarnică. Nu trăim deplin și autentic prin vise de împrumut. Insomnia nu înseamnă veghe. Cât privește moralitatea - ca și mortalitatea - este destinată în primul rând păsărilor scăpate de gripa aviară.
Cea lovită de insomn
În grădina lui Ion
Ratând sansa de migrat
Plânge Om în cap pătrat.

Coffee Break , an 2007 nr.18