RISCUL PE CONT PROPRIU (Adrian Păunescu)



De aproape un an de zile, în toate întâlnirile publice la care ia parte ori pe care le provoacă, și mai ales la acelea în care încearcă să resusciteze spectrul Cenaclului „Flacăra”, așadar la București sau la Iași, în locurile istorice din Ardeal sau la Ciorogârla, în săli de spectacole mai largi sau mai înghesuite, în aer liber sau pe micul ecran, Adrian Păunescu își așază în față o carte enormă cu coperte negre, rivalizând prin dimensiuni cu Biblia și cu Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui G. Călinescu și, probabil, fără egal, ca greutate, în poezia de pe întreg mapamondul: Cartea cărților de poezie, Buc., Editura Păunescu, Fundația Iubirea, Fundația Constantin, 1999. Am fost tentat, până să țin în mâini cărțoiul cu pricina, să-l consider cea mai absurdă alcătuire de acest fel, devansând chiar Dacia Fëniks de Ion Gheorghe, pe care îmi închipuiam cândva că nici tipografii n-au parcurs-o, împărțindu-și tovărășește munca și chinul. Gândind acum mai „la rece” și socotind matematic, luând totodată în calcul felul de a fi al autorului, care nu concepe să-și cuprindă „opera omnia” în mai multe volume, ci vrea s-o prezinte ca pe un TOT, îmi dau seama că nu avea altă soluție decât acest tom uriaș, de 1328 de pagini în format A4, în care cele peste 5000 de poezii tipărite cu caractere așa de mici, încât lectura e dificilă, sunt așezate pe două coloane. Aceasta cu atât mai mult cu cât, tipărite într-o formulă „normală”, numai trei dintre cele 22 de volume ale lui A. Păunescu („Într-adevăr”, 1988; „Sunt un om liber”, 1989 și „Poezii cenzurate”, 1990) însumează aproape 2000 de pagini. Să nu-i cerem, așadar, acestei cărți (și autorului ei, care și-o tipărește în propria editură) să fie ceea ce nu și-a propus. Să nu deplângem faptul că, în loc să ne prezinte, să zicem, două sute (sau chiar cinci sute, ceea ce tot ar fi fost ceva) de poezii din vasta sa producție, el ne-a pus în față tot șantierul său de creație, lăsând prezumtivului cititor sarcina dificilă a extragerii elementului prețios. Până la urmă, operația selectării n-ar fi un capăt de țară, doar că poetul acesta obstinat în a ne convinge mereu că el este cel care are dreptate n-o va putea face însuși niciodată. Să lăsăm, în sfârșit, pe seama moraliștilor, psihologilor și chiar a psihiatrilor tentativa de a vinde, în vremuri de grea penurie, cu 50 USD (în lei, la cursul zilei), un tom de poezie, cu atât mai mult cu cât autorul său ni se prezintă ca un poet al maselor, și să ne ocupăm de cartea aceasta așa cum este ea, imagine fidelă a „omului și operei”, expresie a unei egolatrii macedonskiene de genialoid care și-a pierdut de multă vreme busola. Dar care, dincolo de toate excesele, de erori, de insolență, fățărnicie, histrionism, de obstinația falsei argumentări, grandilocvență, retorism sforăitor, inegalitate, proză, moloz, mult moloz și iar mult moloz, este totuși poet.

NU SE VA PUTEA multă vreme (și nici n-ar fi bine) să se despartă creația literară a lui Adrian Păunescu de imaginea omului. Este, aceasta, și o sugestie a „rezumatului” vieții și activității sale, așezat la începutul tomului de care e vorba, și pus pe seama lui Andrei Păunescu, fiul poetului. Prin urmare, autorul celor 22 de volume de versuri, din ce în ce mai ample, este același cu al „Poeziilor – cântece” (1975-1999), strânse acum, pentru întâia oară, în volum, cu mentorul cenaclurilor „Flacăra” și „Totuși iubirea” cu directorul unor publicații de succes, cu realizatorul emisiunilor TV „Antena vă aparține”, „Antena «Cântării României»”, „Gala Antenelor”, „Schimbul de noapte”, cu adulatorul lui Ceaușescu și cu senatorul PSM și iarăși cu poetul care–și joacă melancoliile și dezabuzarea, retorizând în stilu-i dintotdeauna, urcând poezia la stele și scăpând-o adesea pe pământ, cu aceeași sinceritate probabil prefăcută, strategică, din „postfața” la volumul de astăzi: „Acum, că viața mi-a ieșit prin piele / și simt că pot, în orice timp, să mor / m-am internat în versurile mele / ca-ntr-un spital de ultim ajutor. […] Mi-e greu la mine-n poezie, soră, / dă-mi apă, pentru cât m-au hăituit, / și pentru toată boala mea majoră, / injecție să-mi faci, cu plumb topit. […] E un pustiu absurd la mine-n oase, / în două entități mă nasc din nou / și mama-i geniul artelor frumoase / și tata e fanaticul erou. // Mă doare trupul și devin ruine, / cu mine însumi fără sens mă bat, / divorțul lor se mai petrece-n mine / și unde-s, Doamne, eu cu-adevărat? // Că, dup-acest model al despărțirii, / tot ce am scris se dezagregă lent, / războaie mondiale poartă mirii / și interjecții trec pe continent. […] Și, uite, mor și eu la mine-n texte, / se-nalță steagul doliului la porți, / urât îmi este și prea greu îmi este, / când aflu că și doctorii sunt morți. // Mă internez la mine-n poezie, / ca ntr-un spital de bine și noroc, / și, vai, clădirea toată e pustie / și nimenea de nimenea nu știe / și-mi vine să-mi dau foc și să-i dau foc”. Iată versuri care ar putea justifica totul. Dar poate poezia să justifice totul? E o întrebare cu lung ecou în trecut. Și, având în vedere un cunoscut adagiu eminescian, și în viitor.

ADRIAN PÃUNESCU a fost el însuși, cu toate contrastele, de la bun început. Născut în 1943, a intrat în literatură într-un moment (1965) când tocmai se ocupaseră principalele locuri de vedetă lirică: apăruseră Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Marin Sorescu. Era un moment favorabil afirmării prin literatură, iar un om cu dezvoltat simț al ascensiunii sociale (numită de unii arivism) nu putea să nu-l speculeze. Primăvara de la București, spre deosebire de cea de la Praga, a fost una lirică. Resimțind ușorul decalaj față de cei care conduceau cursa, Adrian Păunescu bagă puternic cărbuni în propria locomotivă lirică, amenințând cu explozia cazanelor. Altfel spus, pune la bătaie totul, de la statura impunătoare și vocea puternică, însoțită de o retorică a gesturilor, până la predispoziția pentru respirația lirică amplă, hugoliană sau whitmaniană. Astfel, poetul aruncă pe piața literară primul obuz de mare calibru: „Ultrasentimente” (1965). Este un tânăr de o mare precocitate (labișiană, aș zice), vădind la 20- 21 de ani o extraordinară siguranță a tonului și un incontestabil talent literar, în ciuda vacarmului aproape infernal de ecouri (Cârlova, Heliade, Alexandrescu, Bolliac, Mureșan, Eminescu, Esenin, Vlahuță, Coșbuc, Goga, gândiriștii, Arghezi, Beniuc, Labiș, Nichita Stănescu etc. etc. etc. ) – atât de numeroase, încât inventarierea lor nici n-ar avea sens dacă s-ar urmări și altceva, în afara definirii orizontului tradițional(ist) al acestei poezii care, subiacent, este totuși de o certă modernitate.
În această primă etapă a creației sale, a cărei încheiere va fi marcată prin antologarea primelor trei volume („Ultrasentimente”, 1965; „Mieii primi”, 1966 și „Fântâna somnambulă”, 1968) sub titlul „Viață de excepții” (Ed. Albatros, 1971), Adrian Păunescu rescrie, într-o retorică amplă, adesea bubuitoare, și printr-o tehnică expresionistă a cosmicizării, teme asociate în mod obișnuit cu tonul discret. Într-o atmosferă aurorală, de luare în stăpânire a lumii, poetul răstoarnă sintagma blagiană, cerând universului nu un trup pe măsura sufletului, ci un suflet pe măsura trupului și a exacerbatelor sale pulsații. Dexteritatea prozodică și asociativă, fluența, ritmul susținut, impresia de prospețime a simțirii, nealterată nici azi, sunt, o dată cu atitudinea de tânăr zeu al poeziei, aflat în căutarea propriei statui, elementele de farmec și de seducție ale primului Adrian Păunescu: „Păstrează, trup al meu, necunoștința ta de cauză, / Dă drumul stărilor incandescente, / trăiește cu eliberare și cu patimă, / Aceste ultrasentimente! // Ce electrician nebun și beat / a inversat în lume legăturile, / Astfel că moartea te-ajută la-nviat / Iar umbra îți necontenește trăsăturile? // Nu trebuia să-mi lege tâmplele de iarbă, / Lutul de nervi, fântânile de nori, / Să-mi lase fruntea feței mele oarbă / Dând ochii mei unei culori. // Prin sânge, prin destin, prin înălțime / Eu, hărțuit la simțuri de-un haos subteran, / Barbar înconjurat de lumi ce vor să se afirme, / Repet fărâmițarea Imperiului Roman”.
Făcând din comparație figura tutelară a unui retorism bine susținut, intensificând permanent viziunile prin acumulări succesive, dilatând enorm către absolut sau îngroșând pastele telurice ori senzuale și transformând poezia într-un ospăț pantagruelic, poetul ajunge uneori, trecând peste mode și stiluri, unindu-l pe Heliade care a fost cu Nichita Stănescu cel care va fi, la un hermetism sui-generis, seducător nu prin ceea ce se bănuiește (nicidecum prin ceea ce se află) în spatele cuvintelor, ci prin intensitatea și farmecul spunerii, prin voluptatea desfășurării retorice: „1 deschide lupi, 2 așteaptă, / 3 odihnește, 4 ia foc, / 5 e o lebădă, 6 o treaptă, / 7 e un unu mai cu noroc, / 8 se dă pe gheață, 9 e haos - / Și vine 10, capăt de șir, / E și fereastră, e și adaos, / Lebădă, liră, liniști, delir. […] Și mai departe, și mai departe; / Treci prin celulele cifrelor viu, / Căci vii din zero și vii din moarte, / Și din terenul minus pustiu. / rupe din oase răul de somn, / Numără, numără tinere domn. […] Plus infinitul, plus infinitul, / Cum ne atrage sângele-n sus, / Plus infinitul, plus infinitul / Numai prin numere ni s-a tradus. […] Plus infinitul, plus infinitul, / Timp care cade din nou și adânc / Din orologii de lut, prin vidul / La care numai genii ajung. […] Cu flori îmbracă-te în loc de somn, / Rămâi în vreme, nouă rămânere, / Numără, numără, tinere domn, / Plus infinitul rămas în numere, / Numai în numere, încă în numere, / Numără, numără, tinere domn!” Altfel, el este mereu gata pentru marele său război cu viața, cu universul, cu hazardul, cu absurditatea destinului, cu fatalitatea, cu moartea, cu dragostea, cu vina, gata de a transforma coincidența și accidentul în asumare a nașterii: „Prietene, răcnește că ai scăpat de moarte, / Nu te uita că sunt atâția oameni vii, / Un joagăr taie soarele în fiecare zi, / Făcându-ni-l mai rece, mai departe. […] Mângâie calul călăririi repezi, / Sărută râul ce te-a suportat, / Și bucură-te că ai tălpi pentru umblat / Și că nu calci cu tâmplele pe lespezi”.
În această etapă, Adrian Păunescu scrie o poezie a tiparelor care sparge tiparele. Aflăm aici toate marile sale calități – intensitatea și firescul spunerii și simțirii, imagistica strălucitoare, asociațiile surprinzătoare, pasta grea și scrierea delicată, nonșalanța lunecării prin stiluri, o benefică doză de „realism”, fie și poetizant –, ca și principalele defecte, care uneori sunt tot aceleași, plus tendința către alegorism și parabolă, vastele spații de proză și excesul retoric. Este o vârstă lirică a regăsirii conștiinței de sine, căreia poetul îi închide cercul printr-un ciclu de psalmi și prin presimțirea „singurătății finale”: „Tu, singur cu câinii, cu casa, cu caprele tale, / în miezul de noapte să intri în baie plângând, / cu toată puterea schimbată în scârbă, în jale, / să-ți tai beregata, genunchii, arterele, lobii, pe rând”. Dacă aș fi malițios, aș zice că ar trebui procedat în altă ordine, pentru a ajunge la capăt. Înțeleg însă că ordinea secționării este dictată de un principiu retoric: accentul cuvintelor.

CU VOLUMUL „Istoria unei secunde” (1971), unghiul de vedere al poetului se schimbă radical. Noua viziune are la bază înlocuirea obiectului metafizic al revoltei cu un altul mai bine precizat (dar și mai pedestru): realitatea – socială, economică, politică, națională, planetară. Posesor al unei sensibilități hipertrofiate și al unui orgoliu așijderea, poetul își caută adversari pe măsură. Pentru atingerea acestui deziderat, el mărește importanța unor evenimente sau, și mai des, inventează inamici și probleme. Tot efectul stă în ton și în apelul la un subconștient colectiv îndelung exersat de istorie sau metodic inoculat cu fantasme. Când și conjunctura e favorabilă, succesul e garantat, fiind slujit din plin de retorica înaltă, bubuitor-răscolitoare și de apetența poetului pentru cuvintele și simbolurile mari: „… Lui Brâncoveanu i-ați tăiat cu graba / și capul și copiii. Dar degeaba. // Că i-a rămas sub inimă să bată / talpa în țară înrădăcinată. // Da, mai avem câte ceva prin țară, / ceva Carpați și-o apă tutelară / Și râuri ce nu vor să curgă-afară”. Recitat, cu voce tunătoare, de către poetul însuși, acest text a electrizat, la vremea lui, mulțimile.
Nu discut aici țesătura ideologică a poemelor de după 1971 ale lui Adrian Păunescu. Multe dintre ele ies dintr-o încredere în cosmetizarea comunismului, în rețetele de îmbunătățire a acestuia, vădind, așadar, niște carențe care sunt ale întregii literaturi care a mizat, în ultimele decenii, pe asemenea teme. Se adaugă obstinația autorului de a aborda problemele mari, reale sau închipuite, ale epocii în care trăiește, obsesiile hugoliene și heliadești, mantia albă, aspirația de a deveni oracol și de a vorbi de la egal la egal cu mai-marii lumii, dar și tristețea (fericită din punct de vedere poetic) de a nu fi decât un „câine de vânătoare”. E adesea multă proză rimată în asemenea versuri, e prea multă figurație retorică și simbolică, este, de asemenea, prea multă ideologie lozincardă. Dar uneori poetul găsește tonul, și chiar dacă „Jurământ de credință” nu iese din conjunctura istorică din care a ieșit „Moldova la 1857” de V. Alecsandri, este una dintre cele mai vibrante declarații de dragoste față de țară care s-au scris în limba română: „Acestei țări de tainică sorginte / să-i dați pământul trupului ce sunt / Când veți avea nevoie de pământ, / Să-i dați doi metri de pământ fierbinte. […] Las testament să fiu depus sub grâne, / Nu în mormânt ierarhic și pompos, / Ci-n simplul lut al țării, cât mai jos. / Acolo unde orice-așezi rămâne. // Dar las și grija mea deopotrivă / Că prea se află țara la necaz, / Că prea plătim străvechi dobânzi, noi, azi, / Că prea plutesc valorile-n derivă. // Aștept să mor și cânt peste furtună, / fanatic, monogam și turbulent, / cuvintele acestui testament: / Crești, patrie, iar mie, noapte bună!”.
Fața aceasta, „angajată”, nu este însă singura a poeziei păunesciene din cele 11 volume (enorme, ca de obicei) publicate între 1971 și 1989. Din păcate, este fața cea mai cunoscută și cea pe care poetul însuși caută să o etaleze cât mai mult cu putință, ca expresie a unui soi de disidență personală pe care ar fi practicat-o în anii comunismului. Și tematic, dar și stilistic, poezia sa e mult mai variată. E drept că el rămâne același și atunci când abordează sonetul, alcătuind, bunăoară, în „Pământul deocamdată”, nu sonete luate în parte, deși fiecare are un titlu, ci un soi de amplu poem realizat, în loc de strofe, din sonete. Pe de altă parte poetul se crede, la un moment dat, bacovian. Critica literară însăși cade în capcană, evidențiind fibra sufletească bacoviană. În realitate, Adrian Păunescu îl retorizează pe Bacovia, și nimic mai mult. Dar sunt, în abundența care le îngroapă, în mormanele de jurnalistică versificată, în molozurile versurilor fără har și ale prozei rimate, adevărate bijuterii lirice și produse despre care, dacă n-am ști că (in)geniul poetului este spontan, le-am crede opera unui orfevru. Cineva va veni, cândva, să le dezgroape.

DIN NEFERICIRE, Adrian Păunescu a intrat, după 1989, într-o totală derivă. Împreună cu pretinsele „Poezii cenzurate”, strânse în volum în 1990, producția poetică postdecembristă ocupă aproape jumătate din masivul volum de anul trecut (pag. 739-1259). Nu lipsesc nici de aici poemele acceptabile, unele strălucitoare, dar, în ansamblu, toată această abundentă producție este rodul unor teze vechi, al unor nostalgii neîntemeiate de ordin politic și al altora (poate întemeiate) de ordin personal. Adrian Păunescu a devenit un poet și un personaj anacronic. El se înverșunează să creadă în perestroika și deplânge starea grea din țară de pe pozițiile național-comunismului. Antieuropenist prea înverșunat, el compromite, de fapt, posibila direcție națională. În plus, în plan poetic, face marea eroare pe care o comit și unii prozatori, prelungind în noile condiții o problematică și un stil care și-au avut cândva vremea și justificarea lor, dar acum nu și-o mai au. Nu în proza versificată pe care o practică Adrian Păunescu de zece ani trebuie atacate problemele României de azi. Abordându-le astfel, el nu face decât să se umple de ridicolul persistenței într-o multitudine de erori. Între care și cea literară.
Scurtând vorba, Cartea cărților de poezie este, în multe locuri, și mai ales în cea de-a doua parte a ei, o (cum ar fi zis Maiorescu) infirmerie, un azil de versuri orfane, copii de suflet pe care poetul nu contenește să-i încălzească la pieptu-i generos. E un Babilon de semne, de voci, de sunete și de culori, care mai terne, care mai strălucitoare, un enorm bâlci de sentimente contradictorii, de cuvinte adevărate sau false, înțelepte sau lipsite de spirit, vibrante sau lâncede, pedestre sau geniale, derutând prin acest amestec inform, dar cu o anumită măreție atât în înălțare cât și în cădere. Nu însă și în eroare.
Până mai ieri, între poezia lui Adrian Păunescu și cititor se afla un singur mare obstacol: „fenomenul Păunescu”. De curând a mai apărut unul: Cartea cărților de poezie.
______________________________
["Litere", nr. 6/ 2000. Inclus în volumul "De la clasici la contemporani", Editura Bibliotheca & Marcona, Târgoviște, 2008]