Pornind de la Pascal...

Pascal folosește de două ori în aforismele sale metafora trestiei gânditoare și în ambele cazuri pentru a afirma că adevărata demnitate a omului se întemeiază pe capacitatea sa de a gândi. Mai întâi în fragmentul 104 (în ediția lui Michel Le Guern, la Gallimard, 1977): " Trestie gânditoare. Nu în spațiu trebuie să-mi caut demnitatea, ci în regula gândirii. N-aș avea nicicum mai multă de-aș stăpâni domenii. Prin spațiu, universul mă cuprinde și mă reduce la un punct, prin gândire, eu îl cuprind. " Al doilea fragment (186) reprezintă unul dintre cele mai celebre și mai citate texte din istoria filozofiei occidentale: "Omul nu este decât o trestie, cea mai firavă a naturii, dar o trestie gânditoare. Nu este necesar ca universul întreg să se înarmeze pentru a-l zdrobi: un abur, o picătură de apă sunt suficiente ca să-l omoare. Dar în clipa când universul l-ar zdrobi, omul ar fi încă mai nobil decât ceea ce-l ucide pentru că el știe că moare, în timp ce universul ignoră avantajul pe care îl are asupra lui.
Așadar toată demnitatea noastră constă în gândire. De aici trebuie să pornim și nu de la spațiul și nici de la durata pe care nu le-am putea umple. Să ne străduim deci să gândim bine; iată principiul moralei".
Pe vremea lui Pascal trestia gânditoare nu știa încă nimic despre microbi și viruși, nu-și multiplicase infinit puterea prin aparate, nu străbătea pământul de la un capăt la altul într-o singură zi, nu se conecta după voie, datorită accesului instantaneu la informația planetară, la viața tuturor semenilor săi. În orașele și satele lumii cufundate noaptea în beznă, oamenii priveau stelele strălucitoare și simțeau infinitul ca un fapt real, concret și copleșitor. "Liniștea eternă a acestor spații infinite mă înfioară" scria Pascal (fr.187).
Există astăzi o parte a umanității pentru care textele de mai sus fără să fie câtuși de puțin incomprehensibile, sunt mute. Nu le mai comunică nimic.
În metropolele europene, americane și asiate, luminate electric, trepidante de viață și de zgomot, stelele sunt invizibile, "liniștea eternă a spațiilor infinite" e doar o imagine frumoasă, iar spațiul, saturat de prezența omului, - directă sau indirectă prin produsele culturii și tehnologiei - maschează exiguitatea aventurii lui în imensitatea celestă. Din neolitic începând, oamenii nu au făcut altceva decât să balizeze spațiul - drumuri, șosele, autostrăzi, punți, poduri, tunele, case, temple, biserici, piramide, zgârie-nori - și timpul - olimpiade, ani, secole, milenii. Balizele acestea strunesc imaginația, desființează infinitul, îl transformă într-o masă ordonată de obiecte exprimabile. "Acum două mii de ani", "cu patru mii de ani în urmă", sunt expresii care par a situa în timp realități apropiate ce nu intimidează. Și astfel, vorbim cu ușurință despre filozofii antici și despre faraonii constructori de piramide ca despre niște contemporani, și nu ne sperie abisul ce ne separă de ei. Și ne indignăm de nebunia lui Erostrat care a vrut să rămână celebru ca distrugător al templului zeiței Artemis fără să ținem seama că fapta lui s-a petrecut acum peste 2300 de ani. (Când ne gândim însă la cei 2300 de ani ce vor urma după noi, sensibilitatea ni se crispează. Pentru că nu mai avem puncte de reper intermediare în care să ne putem imagina prezenți).
Dar tot balizele acestea creează grandori convenabile ce devin surse ale unei false, - uneori binefăcătoare, alteori periculoase - senzații de securitate și putere, despre care ne vorbesc amănunțit sociologii. Dacă ne aflăm într-o mulțime de pe un stadion brazilian sau englezesc, într-un convoi uriaș de pelerini murmurând rugăciuni în drum spre locurile sfinte, într-o mulțime isterizată la un concert de rock sau de jazz suntem contaminați de puterea însumată a celor din jurul nostru și pentru timpul cât ne aflăm cu ei, în mijlocul lor, împărtășindu-le o clipă destinul, nu suntem nici trestii gânditoare, nici vulnerabili, nici muritori. Nu mai suntem persoane individuale și separate de ceilalți, ci doar frânturi entuziaste și fericite până la isterie din persoana colectivă, uriașă și protectoare care ne copleșește și ne absoarbe. De aici, în situații limită și dezastruoase pentru demnitatea noastră, dispariția sentimentului de responsabilitate personală și participarea la crime colective, fără nici un fel de reținere sau auto-interogare morală.
Din alt punct de vedere, lumea balizată în care existăm și care produce mòdele și modelele vremii noastre, trăiește într-un mediu fundamental aseptic, la adăpost de invaziile catastrofale de șobolani și insecte, de epidemii cumplite, în case cu televizoare, telefoane, aparate de radio, cărți, albume, discuri, combine muzicale, calculatoare. Oamenii acestei lumi, spre deosebire de cei de pe timpul lui Pascal, se pot încumeta să stea liniștiți în camera lor fiindcă se înconjoară de obiecte capabile să le anuleze singurătatea și să-i împiedice, de fapt, să rămână doar cu ei înșiși.
Ce făcea un ins obișnuit acum două-trei-patru sute de ani după lăsarea nopții? Timpul liber pe care azi îl consumăm blazați în zeci de moduri plăcute, dar care ni se par insignifiante, cum era oare umplut pentru oamenii acelor vremi? Nu aveau timp liber? Dar după ce hrana era asigurată, în anii cu recolte bune, veneau toamnele târzii și ploioase și iernile aspre când, după perioada sărbătorilor, existența devenea lentă și apăsătoare. Nu cumva plictiseala mucedă în care se târa viața de la o zi la alta - atunci când nu erau războaie sau epidemii devastatoare - explică frenezia banchetelor, chermezelor și nunților, din tablourile lui Bruegel, Rubens și Jordaens, defularea aceea aproape sălbatică a cărei intensitate trebuia să vindece sufletul de morozitatea a zeci și sute de zile cenușii? Și apoi spaima ca stare permanentă, născută din neputințe, vulnerabilitate, prejudecăți... Să uităm o clipă elitele, nici ele cu mult mai fericite, dar totuși aflate în condiții de excepție care ne falsifică imaginea-standard despre viața oamenilor din timpurile acelea. Să ne gândim la omul obișnuit, la locuitorul anonim nu doar al Franței și Italiei "profunde", ci și al marginalelor țări scandinave sau balcanice - ca să ne limităm doar la Europa. Jean Delumeau ne-a dat o carte frumoasă despre evantaiul larg al spaimei ce învenina viața, și așa dificilă, a omului dinaintea secolului al XIX-lea: epidemiile de ciumă sau holeră, străinii de orice fel, întunericul, briganzii, profețiile apocaliptice, lupii, vrăjitoarele - toate acestea se aflau în centrul unui imaginar pentru care viața nu avea decât extrem de puține puncte luminoase.... Câte dintre lucrurile pe care le citim sau le ascultăm în zilele noastre cu admirație sau, dimpotrivă, cu frivolă indiferență nu sunt opere produse în vremurile acelea la lumina lumânărilor, de oameni geniali, dar chinuiți, suferind de frig sau de căldură, de lipsă de higienă, de boli și de dureri - pe care azi le alungăm cu o simplă pilulă -, de izolare, de infirmități și disconforturi pe care nici nu mai avem puterea să ni le imaginăm? Cum va fi arătat camera de la Port-Royal unde Pascal își scria aforismul despre trestia gânditoare? Câți dintre noi ar putea gândi și scrie în camera aceea?
Multe dintre lucrurile de azi care ne ușurează viața într-un mod ce-ar fi părut uluitor și de-a dreptul miraculos pentru un om din secolele trecute, nu mai sunt percepute cu prospețime, căci ne obișnuim cu miracolele culturii și civilizației cum ne-am obișnuit cu miracolele din natură. Un robinet, un comutator ori o frunză ne emoționează la fel, adică deloc.
Dar fragilitatea trestiei gânditoare s-a transmis operei ei tehnologice. Datorită unei înlănțuiri, mai curând anecdotice decât dramatice, de benigne fenomene meteorologice, acum mulți ani, într-o iarnă, mai multe zone din Quebec (Canada) au fost private câteva zile de electricitate. Nu a trebuit mai mult pentru ca toate comoditățile locuitorilor din acele zone să se prăbușească rapid, unele după altele, urmând o atotputernică regulă a dominoului, și pentru ca oamenii să fie cuprinși de stupoare și slăbiciune. Au depășit criza cu ajutorul celorlalți din jurul lor. Dar ce-ar fi fost dacă acest incident s-ar fi extins concomitent la nivel planetar? Obișnuit irevocabil cu traiul într-o natură secundă și artificială, omul tehnologic din zilele noastre s-ar fi confruntat probabil cu umilința de a constata că, redat naturii originare, el este mai firav decât omul, decât trestia gânditoare despre care vorbea Pascal...
(Din volumul Imprevizibilul triumf, Institutul European, 2008, ISBN 978-073-611-569-1)